Tentatia hegemonica a statelor.
Interdependenţa dintre om şi restul lumii vii
În lumea postmodernă, noţiunea de „imperialism“ şi promovarea acesteia provoacă încă indignare. În lumea modernă, cursa secretă pentru dobândirea armei supramaţiei continuă. În lumea premodernă, interesele crimei organizate, inclusiv ale teroriştilor internaţionali, sporesc mai mult şi mai repede decât forţa statelor. Gândirea a pus în evidenţă faptul că definiţia clasică se face responsabilă, cel puţin moral, de atitudinea agresivă, dominatoare, de stăpân, de cuceritor a omului. În acelaşi timp, ea a evidenţiat interdependenţele dintre om şi restul lumii vii, faptul că modificările împărţirii de teritorii, produse de civilizaţia umană, sunt un pericol pentru întreaga viaţă de pe planetă.
Se conturează, astfel, o nouă paradigmă, care încearcă să gândească omul nu în opoziţie cu restul lumii, ci împreună cu aceasta. Pe scurt, imperiile sunt o dorinţă firească a omului de a subjuga lumea, dar şi un sindrom poluant, după cum sunt definite de ecologişti. Luând exemple din istoria lumii europene, vom putea analiza multiplele încercări de menţinere a unei păci sub dominare. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor. În epoca romană, din cauza prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost abandonată ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării altfel decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare“. „Pax romana“ - aspiraţia Romei - avea în vedere unificarea „lumilor“, dar sub dominaţia romană. Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificări la nivel politic cu evoluţie la nivel spiritual.
Unitatea lumii creştine
Creştinismul a subliniat o unitate creştină divină şi pământeană. Totuşi, marea schismă din 1054 va determina ruperea acestei unităţi şi va accentua rivalităţile politice. Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi a Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun, din 843 - care a avut ca rezultat împărţirea Imperiului franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar, iar partea de vest lui Francisc cel Pleşuv.
În al său „Plan al unei păci universale şi eterne“, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee nouă, care va fi confirmată adesea în epoca contemporană, cea a presiunii opiniei publice internaţionale. Bentham sugerează, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere „avize“ şi să emită „opinii“ în probleme de interes comun, presupunându-se că opinia publică internaţională ar fi suficientă pentru a transpune aceste „avize“ în realitate. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea, regele Prusiei. J.J. Rousseau vedea o „republică europeană“ numai dacă monarhii îşi vor abandona natura lor „lacomă şi belicoasă“, iar popoarele se vor emancipa şi, ca urmare, vor deveni mai înţelepte.
Samuel Huntington lansa, în lucrarea „The National Interest“, din aprilie, 2004, un mesaj de renaţionalizare a elitei americane, receptat ca un serios semnal de alarmă nu doar peste Ocean: „America este diferită, iar acea diferenţă este definită în mare parte în angajarea sa religioasă şi cultura ei anglo-protestantă. Alternativa la imperialism este un naţionalism dedicat prezervării şi întăririi acelor calităţi care au definit America de la apariţia ei“.
Acest avertisment este departe de a fi singular. Poate cea mai semnificativă şi elaborată pledoarie împotriva internaţionalizării excesive a elitelor mondiale îi aparţine influentului conservator american Kenneth Minogue, autor al lucrării „The Worth of Nations: Olimpianism and the Denigration of Nationality“. Olimpianism este sintagma care indică, în esenţă, o atitudine, un mod de a gândi, de a simţi, chiar o doctrină. Este un nou soi de „detaşare“, iar principala solidaritate a olimpianului este „cu cei care împărtăşesc credinţa lui, indiferent cine ar fi aceştia“. Puterea olimpianismului, în secolele XX şi XXI, datorează mult reflecţiei asupra celor două războaie mondiale, al căror pivot principal a fost ideea că „loialităţile naţionale şi ideologice au dus la moarte şi distrugere“. S-a tras concluzia precipitată că naţionalismul a fost cauza fundamentală a uriaşelor conflagraţii mondiale; de aici ideea că însuşi conceptul de suveranitate naţională e un „anacronism periculos“. Calea virtuţii trebuie, de aceea, să constea în redirecţionarea loialităţilor umane de la agresivitatea colectivă către cooperarea internaţională.
Viaţa noastră este influenţată din ce în ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social în care ne desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte o dezvoltare rapidă, globalizarea nu este în niciun caz o noutate, ea datând din perioada în care influenţa Vestului a început să se extindă în lume, în urmă cu două-trei secole. Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale lumii, de o importanţă deosebită fiind procesul prin care au fost create societăţile „lumii a treia“.
În zilele noastre, când se ascute competiţia pentru stăpânirea de teritorii şi pentru posedarea şi exploatarea materiilor prime şi a forţei de muncă ieftine, se poartă o nouă luptă, şi anume aceea pentru stăpânirea informaţiilor (Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Babel). Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale şi comerciale, dar şi pentru cele militare şi politice. Astfel, există riscul apariţiei unor probleme în raporturile dintre instanţele economice şi cele statale. În ultimele decenii, instanţele economice au pus uneori în pericol stabilitatea celor statale, din cauza formelor noi de circulaţie a capitalurilor, cărora li s-a dat numele generic de corporaţii multinaţionale. În felul acesta, deciziile referitoare la investiţii scapă, cel puţin în parte, controlului statelornaţiuni. Deschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste, precum şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace după anii 30 şi care consta în protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.
În lumea postmodernă, noţiunea de „imperialism“ şi promovarea acesteia provoacă încă indignare. În lumea modernă, cursa secretă pentru dobândirea armei supramaţiei continuă. În lumea premodernă, interesele crimei organizate, inclusiv ale teroriştilor internaţionali, sporesc mai mult şi mai repede decât forţa statelor. Gândirea a pus în evidenţă faptul că definiţia clasică se face responsabilă, cel puţin moral, de atitudinea agresivă, dominatoare, de stăpân, de cuceritor a omului. În acelaşi timp, ea a evidenţiat interdependenţele dintre om şi restul lumii vii, faptul că modificările împărţirii de teritorii, produse de civilizaţia umană, sunt un pericol pentru întreaga viaţă de pe planetă.
Se conturează, astfel, o nouă paradigmă, care încearcă să gândească omul nu în opoziţie cu restul lumii, ci împreună cu aceasta. Pe scurt, imperiile sunt o dorinţă firească a omului de a subjuga lumea, dar şi un sindrom poluant, după cum sunt definite de ecologişti. Luând exemple din istoria lumii europene, vom putea analiza multiplele încercări de menţinere a unei păci sub dominare. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor. În epoca romană, din cauza prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost abandonată ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării altfel decât prin război a diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare“. „Pax romana“ - aspiraţia Romei - avea în vedere unificarea „lumilor“, dar sub dominaţia romană. Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificări la nivel politic cu evoluţie la nivel spiritual.
Unitatea lumii creştine
Creştinismul a subliniat o unitate creştină divină şi pământeană. Totuşi, marea schismă din 1054 va determina ruperea acestei unităţi şi va accentua rivalităţile politice. Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi a Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun, din 843 - care a avut ca rezultat împărţirea Imperiului franc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar, iar partea de vest lui Francisc cel Pleşuv.
În al său „Plan al unei păci universale şi eterne“, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee nouă, care va fi confirmată adesea în epoca contemporană, cea a presiunii opiniei publice internaţionale. Bentham sugerează, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere „avize“ şi să emită „opinii“ în probleme de interes comun, presupunându-se că opinia publică internaţională ar fi suficientă pentru a transpune aceste „avize“ în realitate. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea, regele Prusiei. J.J. Rousseau vedea o „republică europeană“ numai dacă monarhii îşi vor abandona natura lor „lacomă şi belicoasă“, iar popoarele se vor emancipa şi, ca urmare, vor deveni mai înţelepte.
Samuel Huntington lansa, în lucrarea „The National Interest“, din aprilie, 2004, un mesaj de renaţionalizare a elitei americane, receptat ca un serios semnal de alarmă nu doar peste Ocean: „America este diferită, iar acea diferenţă este definită în mare parte în angajarea sa religioasă şi cultura ei anglo-protestantă. Alternativa la imperialism este un naţionalism dedicat prezervării şi întăririi acelor calităţi care au definit America de la apariţia ei“.
Acest avertisment este departe de a fi singular. Poate cea mai semnificativă şi elaborată pledoarie împotriva internaţionalizării excesive a elitelor mondiale îi aparţine influentului conservator american Kenneth Minogue, autor al lucrării „The Worth of Nations: Olimpianism and the Denigration of Nationality“. Olimpianism este sintagma care indică, în esenţă, o atitudine, un mod de a gândi, de a simţi, chiar o doctrină. Este un nou soi de „detaşare“, iar principala solidaritate a olimpianului este „cu cei care împărtăşesc credinţa lui, indiferent cine ar fi aceştia“. Puterea olimpianismului, în secolele XX şi XXI, datorează mult reflecţiei asupra celor două războaie mondiale, al căror pivot principal a fost ideea că „loialităţile naţionale şi ideologice au dus la moarte şi distrugere“. S-a tras concluzia precipitată că naţionalismul a fost cauza fundamentală a uriaşelor conflagraţii mondiale; de aici ideea că însuşi conceptul de suveranitate naţională e un „anacronism periculos“. Calea virtuţii trebuie, de aceea, să constea în redirecţionarea loialităţilor umane de la agresivitatea colectivă către cooperarea internaţională.
Viaţa noastră este influenţată din ce în ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social în care ne desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte o dezvoltare rapidă, globalizarea nu este în niciun caz o noutate, ea datând din perioada în care influenţa Vestului a început să se extindă în lume, în urmă cu două-trei secole. Globalizarea relaţiilor sociale a fost de la început asociată cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale lumii, de o importanţă deosebită fiind procesul prin care au fost create societăţile „lumii a treia“.
În zilele noastre, când se ascute competiţia pentru stăpânirea de teritorii şi pentru posedarea şi exploatarea materiilor prime şi a forţei de muncă ieftine, se poartă o nouă luptă, şi anume aceea pentru stăpânirea informaţiilor (Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Babel). Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale şi comerciale, dar şi pentru cele militare şi politice. Astfel, există riscul apariţiei unor probleme în raporturile dintre instanţele economice şi cele statale. În ultimele decenii, instanţele economice au pus uneori în pericol stabilitatea celor statale, din cauza formelor noi de circulaţie a capitalurilor, cărora li s-a dat numele generic de corporaţii multinaţionale. În felul acesta, deciziile referitoare la investiţii scapă, cel puţin în parte, controlului statelornaţiuni. Deschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste, precum şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace după anii 30 şi care consta în protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.
Tendinţe de omogenizare
„Societatea mondială“ sau „sistemul mondial“ nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce dintre părţile componente. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la scară mondială. Practic, nu este propusă o alternativă, ci se doreşte a se arăta că globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii, cât şi în cea a dominaţiei. Cea din urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea centrului metropolitan şi cea a periferiei. Aceasta este o interconexiune la scară mondială, în care predomină mai degrabă raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului stă logica „jocului de compensare“: cu cât este mai mare profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mari sunt pierderile şi exploatarea periferiei sau semiperiferiei. Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplică în particular economiilor, politicilor şi culturilor (conceptualizate ca „imperialism cultural“).
Astăzi, standardele universale înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici. În locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformizare, reprezentând o infrastructură a „spaţiului expansiunilor“ şi mişcări libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la care reacţionează cel mai des criticii, deoarece ei consideră că „indivizii vor deveni la fel, peste tot în lume“. Asemenea tendinţe sunt apreciate ca negative, în special acolo unde standardizarea şi uniformizarea apar alături de tendinţa de dominare unică, indicată prin concepţii precum „americanizarea“ sau „occidentalizarea. Aceasta implică standardizarea atât a culturii materiale, cât şi a celei nonmateriale: anumite „reţele“ de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute, precum engleza.
Un proces similar este în desfăşurare, la scară teritorială mai restrânsă, prin încercările de „integrare europeană“. Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura omogenizarea teritoriului Europei, o „Europă fără graniţe“. În acest caz este vorba, pe de o parte, de eliminarea exclusivităţii reciproce - care pune unele probleme, deoarece aici persistau sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni - şi, pe de altă parte, de introducerea standardelor uniforme şi a culturii comune, fie printr-un proces de difuziune, fie printr-o participare colectivă la crearea uneia noi.
„Societatea mondială“ sau „sistemul mondial“ nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce dintre părţile componente. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la scară mondială. Practic, nu este propusă o alternativă, ci se doreşte a se arăta că globalizarea poate înainta atât în direcţia libertăţii, cât şi în cea a dominaţiei. Cea din urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea centrului metropolitan şi cea a periferiei. Aceasta este o interconexiune la scară mondială, în care predomină mai degrabă raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului stă logica „jocului de compensare“: cu cât este mai mare profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mari sunt pierderile şi exploatarea periferiei sau semiperiferiei. Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplică în particular economiilor, politicilor şi culturilor (conceptualizate ca „imperialism cultural“).
Astăzi, standardele universale înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici. În locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformizare, reprezentând o infrastructură a „spaţiului expansiunilor“ şi mişcări libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la care reacţionează cel mai des criticii, deoarece ei consideră că „indivizii vor deveni la fel, peste tot în lume“. Asemenea tendinţe sunt apreciate ca negative, în special acolo unde standardizarea şi uniformizarea apar alături de tendinţa de dominare unică, indicată prin concepţii precum „americanizarea“ sau „occidentalizarea. Aceasta implică standardizarea atât a culturii materiale, cât şi a celei nonmateriale: anumite „reţele“ de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute, precum engleza.
Un proces similar este în desfăşurare, la scară teritorială mai restrânsă, prin încercările de „integrare europeană“. Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura omogenizarea teritoriului Europei, o „Europă fără graniţe“. În acest caz este vorba, pe de o parte, de eliminarea exclusivităţii reciproce - care pune unele probleme, deoarece aici persistau sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni - şi, pe de altă parte, de introducerea standardelor uniforme şi a culturii comune, fie printr-un proces de difuziune, fie printr-o participare colectivă la crearea uneia noi.
Comunităţile şi lumea ca întreg
Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care unităţile teritoriale restrânse sunt deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există „comunităţi teritoriale“ închise la niveluri locale, regionale sau naţionale, deoarece, dacă aşa ar sta lucrurile, lumea ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene. Globalizarea are loc atunci când există o redistribuire teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai accentuat va fi gradul de globalizare. Este cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în ultimele decenii, a avut loc o creştere continuă a diversificării etnice în cadrul republicilor componente; în mod similar putem observa numărul mare al grupurilor etnice ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New York, Londra, Paris sau Tokyo.
Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţia cu diversitatea din mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg. Globalizarea totală va însemna că trăsăturile locale vor fi aceleaşi cu cele mondiale.
Ne apropiem de situaţia în care întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate şi, în acelaşi timp, fiecare localitate, regiune sau naţiune se va regăsi pe întreg globul. Fiecare parte individuală devine din ce în ce mai mult precum întregul, în timp ce întregul se manifestă din ce în ce mai mult la nivelul părţilor sale. Cu o creştere în diversitate, sau cel puţin în deschiderea faţă de accesul la ea, unităţile teritoriale îşi pierd particularitatea lor anterioară, iar conflictele de la nivel local nu mai sunt legate de probleme locale, ci privesc din ce în ce mai mult probleme sociale mondiale.
Nivelul globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care unităţile teritoriale restrânse sunt deschise şi permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există „comunităţi teritoriale“ închise la niveluri locale, regionale sau naţionale, deoarece, dacă aşa ar sta lucrurile, lumea ar fi în totalitate mecanică, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene. Globalizarea are loc atunci când există o redistribuire teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai accentuat va fi gradul de globalizare. Este cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în ultimele decenii, a avut loc o creştere continuă a diversificării etnice în cadrul republicilor componente; în mod similar putem observa numărul mare al grupurilor etnice ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New York, Londra, Paris sau Tokyo.
Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţia cu diversitatea din mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg. Globalizarea totală va însemna că trăsăturile locale vor fi aceleaşi cu cele mondiale.
Ne apropiem de situaţia în care întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate şi, în acelaşi timp, fiecare localitate, regiune sau naţiune se va regăsi pe întreg globul. Fiecare parte individuală devine din ce în ce mai mult precum întregul, în timp ce întregul se manifestă din ce în ce mai mult la nivelul părţilor sale. Cu o creştere în diversitate, sau cel puţin în deschiderea faţă de accesul la ea, unităţile teritoriale îşi pierd particularitatea lor anterioară, iar conflictele de la nivel local nu mai sunt legate de probleme locale, ci privesc din ce în ce mai mult probleme sociale mondiale.
Viziuni diferite pe cele două maluri ale Atlanticului
Diferendele apărute, în ultimii ani, între SUA şi unii dintre aliaţii săi europeni sunt expresia unui conflict politic ce are la bază relaţiile de putere dintre cei doi „parteneri transatlantici“. Manifestarea acestora evidenţiază deosebirile de viziune în ceea ce priveşte natura puterii în sistemul internaţional şi rolul SUA în cadrul acestuia, în calitate de putere hegemonică (unilateralism vs. multilateralism şi rolul puterii militare în relaţiile internaţionale).
Diferenţa de putere dintre SUA şi membrii europeni ai NATO (evidentă în domeniul militar prin „capabilities gap“) a condus la apariţia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securităţii internaţionale şi de reacţie faţă de noile tipuri de riscuri şi ameninţări; existenţa acestor perspective diferite se reflectă în manifestarea unor interese de politică externă divergente între SUA şi unii membri europeni din NATO.
Principalele domenii de manifestare a acestor dezacorduri vizează: diferenţe pe tema rolului puterii militare în relaţiile internaţionale şi, implicit, a rolului SUA în cadrul sistemului internaţional (acuzaţii ale europenilor privind modul de manifestare a hegemoniei americane); opinii diferite legate de legitimitatea intervenţiei din Irak şi procesul de reconstrucţie a acestei ţări; deosebirile privind modalităţile de soluţionare a conflictului israeliano-palestinian; abrogarea de către SUA a tratatului ABM; probleme de mediu (refuzul SUA de a semna Tratatul de la Kyoto); disputa privind rolul Curţii Penale Internaţionale.
În acest sens, Marcel H. Van Herpen identifica şase motive de creştere a disputei transatlantice: diferenţierea semnificativă a percepţiei publice în cele două entităţi geostrategice, legată în primul rând de campania antiteroristă; decalajul tot mai accentuat în domeniul capacităţilor militare; diferenţa de atitudine în privinţa modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice şi strategice; separarea în spaţiul valorilor, în primul rând, a modului de valorizare a ordinii şi instituţiilor internaţionale; distanţarea religioasă între o Europă secularizată şi o Americă pentru care creştinismul este tot mai important în spaţiul politic şi, ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internaţionale şi în intervenţiile în lumea arabă, privite de europeni cu scepticism şi chiar cu ostilitate.
Dintr-o perspectivă diferită, Stanley Hoffman apreciază că principala cauză a crizei relaţiilor transatlantice este generată de schimbarea dramatică a concepţiei americane privind relaţiile internaţionale şi politica externă. Printre principalii indicatori ai acestei schimbări, analistul american identifică elaborarea şi adoptarea noii doctrine Bush privind războiul de prevenire, unilateralismul ce caracterizează acţiunile internaţionale ale actualei administraţii de la Washington, precum şi modul în care s-a produs intervenţia militară din Irak.
Dincolo de natura actualelor diferende transatlantice, trebuie investigaţi factorii care ar putea determina menţinerea sau accentuarea acestora, precum şi posibilele lor efecte pentru securitatea europeană şi internaţională. Din prima categorie se pot enumera: 1. Venirea la putere, pe ambele maluri ale Atlanticului, a unei generaţii de oameni politici care nu mai împărtăşeşte viziunile „atlanticiste“ ale predecesorilor lor, formate în perioada războiului rece; 2. Intensificarea competiţiei comerciale şi economice dintre SUA şi Europa; 3. Accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbări de priorităţi care a avut loc în perioada postrăzboi rece: orientarea SUA, în calitate de unică superputere, spre o politică globală, în timp ce Europa este caracterizată, cu preponderenţă, de o politică la nivel regional (centrată pe evoluţiile din cadrul Uniunii Europene); 4. Diferenţele de percepţie la nivelul opiniei publice, de pe cele două maluri ale Atlanticului, reflectând deosebiri în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securităţii internaţionale.
În chestiunea „decalajului de percepţie“ dintre Europa şi Statele Unite, ultimul sondaj de opinie privind relaţiile transatlantice, realizat pe un eşantion de 11 000 de americani şi europeni, scoate în evidenţă accentuarea acestui decalaj în ultimul an. În timp ce europenii cred că se îndreaptă spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri şi cooperare internaţională, în care mecanismele clasice de putere trec în plan secundar, americanii continuă să fie ancoraţi în plină istorie, exercitându-şi puterea într-un sistem internaţional anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării şi utilizării puterii militare. Din această cauză, Robert Kagan este sceptic în privinţa evoluţiei relaţiei transatlantice pe termen lung şi apreciază că „viitorul pare a aparţine unei lumi cu tensiuni în creştere“.
Diferendele apărute, în ultimii ani, între SUA şi unii dintre aliaţii săi europeni sunt expresia unui conflict politic ce are la bază relaţiile de putere dintre cei doi „parteneri transatlantici“. Manifestarea acestora evidenţiază deosebirile de viziune în ceea ce priveşte natura puterii în sistemul internaţional şi rolul SUA în cadrul acestuia, în calitate de putere hegemonică (unilateralism vs. multilateralism şi rolul puterii militare în relaţiile internaţionale).
Diferenţa de putere dintre SUA şi membrii europeni ai NATO (evidentă în domeniul militar prin „capabilities gap“) a condus la apariţia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securităţii internaţionale şi de reacţie faţă de noile tipuri de riscuri şi ameninţări; existenţa acestor perspective diferite se reflectă în manifestarea unor interese de politică externă divergente între SUA şi unii membri europeni din NATO.
Principalele domenii de manifestare a acestor dezacorduri vizează: diferenţe pe tema rolului puterii militare în relaţiile internaţionale şi, implicit, a rolului SUA în cadrul sistemului internaţional (acuzaţii ale europenilor privind modul de manifestare a hegemoniei americane); opinii diferite legate de legitimitatea intervenţiei din Irak şi procesul de reconstrucţie a acestei ţări; deosebirile privind modalităţile de soluţionare a conflictului israeliano-palestinian; abrogarea de către SUA a tratatului ABM; probleme de mediu (refuzul SUA de a semna Tratatul de la Kyoto); disputa privind rolul Curţii Penale Internaţionale.
În acest sens, Marcel H. Van Herpen identifica şase motive de creştere a disputei transatlantice: diferenţierea semnificativă a percepţiei publice în cele două entităţi geostrategice, legată în primul rând de campania antiteroristă; decalajul tot mai accentuat în domeniul capacităţilor militare; diferenţa de atitudine în privinţa modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice şi strategice; separarea în spaţiul valorilor, în primul rând, a modului de valorizare a ordinii şi instituţiilor internaţionale; distanţarea religioasă între o Europă secularizată şi o Americă pentru care creştinismul este tot mai important în spaţiul politic şi, ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internaţionale şi în intervenţiile în lumea arabă, privite de europeni cu scepticism şi chiar cu ostilitate.
Dintr-o perspectivă diferită, Stanley Hoffman apreciază că principala cauză a crizei relaţiilor transatlantice este generată de schimbarea dramatică a concepţiei americane privind relaţiile internaţionale şi politica externă. Printre principalii indicatori ai acestei schimbări, analistul american identifică elaborarea şi adoptarea noii doctrine Bush privind războiul de prevenire, unilateralismul ce caracterizează acţiunile internaţionale ale actualei administraţii de la Washington, precum şi modul în care s-a produs intervenţia militară din Irak.
Dincolo de natura actualelor diferende transatlantice, trebuie investigaţi factorii care ar putea determina menţinerea sau accentuarea acestora, precum şi posibilele lor efecte pentru securitatea europeană şi internaţională. Din prima categorie se pot enumera: 1. Venirea la putere, pe ambele maluri ale Atlanticului, a unei generaţii de oameni politici care nu mai împărtăşeşte viziunile „atlanticiste“ ale predecesorilor lor, formate în perioada războiului rece; 2. Intensificarea competiţiei comerciale şi economice dintre SUA şi Europa; 3. Accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbări de priorităţi care a avut loc în perioada postrăzboi rece: orientarea SUA, în calitate de unică superputere, spre o politică globală, în timp ce Europa este caracterizată, cu preponderenţă, de o politică la nivel regional (centrată pe evoluţiile din cadrul Uniunii Europene); 4. Diferenţele de percepţie la nivelul opiniei publice, de pe cele două maluri ale Atlanticului, reflectând deosebiri în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securităţii internaţionale.
În chestiunea „decalajului de percepţie“ dintre Europa şi Statele Unite, ultimul sondaj de opinie privind relaţiile transatlantice, realizat pe un eşantion de 11 000 de americani şi europeni, scoate în evidenţă accentuarea acestui decalaj în ultimul an. În timp ce europenii cred că se îndreaptă spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri şi cooperare internaţională, în care mecanismele clasice de putere trec în plan secundar, americanii continuă să fie ancoraţi în plină istorie, exercitându-şi puterea într-un sistem internaţional anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării şi utilizării puterii militare. Din această cauză, Robert Kagan este sceptic în privinţa evoluţiei relaţiei transatlantice pe termen lung şi apreciază că „viitorul pare a aparţine unei lumi cu tensiuni în creştere“.
*Darius George Stan este doctorand în drept international al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza“. Studiul a aparut in nr. 7/2006 al revistei lunare de politica externa si eveniment international “Lumea”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu