Cât costă datele tale personale?

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:
În urmă cu două luni, Parlamentul României a aprobat legea care îi obligă pe operatorii de telefonie şi internet să stocheze timp de şase luni, date privind apelurile telefonice, mesajele şi activitatea pe internet.
Nu este deloc surprinzător că adoptarea legii 298/2008 nu a stârnit în România nimic mai mult decât o bombăneală generalizată. În urmă cu două luni, Parlamentul României a aprobat legea care îi obligă pe operatorii de telefonie şi internet să stocheze timp de şase luni, date privind apelurile telefonice, mesajele şi activitatea pe internet a utilizatorilor. Autorităţile primesc astfel acces la o mulţime de date personale: numerele de telefon pe care le apelăm, adresele de e-mail către care trimitem mesaje sau site-urile de Internet pe care le vizităm. Ascultarea telefoanelor este o obsesie naţională pentru un popor obişnuit încă din perioada comunistă cu un regim de atentă supraveghere. Tocmai de aceea, legea 298/2008 este percepută într-un registru fatalist, ca o expresie a atotputerniciei statului.

O lege cu arome ilegale...
Interdicţia de a înregistra sau intercepta conţinutul convorbirilor şi cel al mesajelor transmise este însă limpede precizat în lege. Mai mult, accesul la datele stocate poate fi obţinut doar ca urmare a unei autorizaţii judecătoreşti. Cu toate acestea, conţinutul legii poate fi considerat o violare a articolului 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, care protejează dreptul la viaţă privată al oricărei persoane.

Comisia pentru Drepturile Omului din Camera Deputaţilor a avizat negativ legea, însă această Comisie are doar un rol consultativ, legea fiind aprobată în Parlament fără dezbateri consistente, ca fiind o directivă europeană. De altfe, legea privind reţinerea datelor este prezentă sub diferite forme în toate ţările Uniunii Europene. În Marea Britanie, operatorii sunt obligaţi să stocheze datele convorbirilor telefonice pe o perioadă de un an. Situaţia din Germania este similară cu cea din România doar în privinţa duratei de păstrare a datelor (şase luni), protestele din partea societăţii civile fiind însă numeroase. La începutul anului trecut, 30.000 de cetăţeni germani au acţionat în judecată statul, invocând încălcarea dreptului la viaţă privată. Atunci, Curtea Constituţională Federală a înăsprit condiţiile de acces la datele private, legea rămânând însă în vigoare.

Defecte din fabricaţie
În România, legea 298 permite stocarea acestor date private fără consimţământul persoanei vizate, iar cererea neînregistrării acestor date este inutilă. Totuşi există o alternativă: aceea de a solicita o verificare a respectării legii către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Cum poate bănui un cetăţean că ar fi subiectul unui abuz? Este greu de răspuns. Pe de altă parte, articolul 20 al legii este călcâiul lui Ahile. Se precizează că autorităţile cu atribuţii în prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale pot avea acces la bazele de date în condiţiile legislaţiei în domeniu. Însă această legislaţie este neactualizată din 1992, pachetul legilor siguranţei naţionale fiind deocamdată uitat în Parlament.

Cât costă datele personale?

Ideea stocării datelor comunicărilor private a fost generată cu intenţia de a preveni actele de terorism de pe teritoriul Uniunii Europene. Se pare însă că legiuitorului nu i-a trecut prin minte că orice adolescent poate arunca în ridicol această lege prin simpla folosire a unei cartele telefonice pre-pay sau a unui computer dintr-un Internet Cafe. Principalul scop al legii, cel de prevenire, este astfel ratat, însă expunerea cetăţeanului obişnuit la un potenţial abuz creşte enorm. Istoria comunicărilor private ale oricărei persoane sunt de astăzi la doar un click distanţă. În cazul unor abuzuri, legea obligă la plata unei sume cuprinse între 600 şi 125.000 de euro. Practic, acesta este preţul datelor noastre personale.

DW- Vlad Mixich

UNDE AU “DISPĂRUT” BANII?

Se va vorbi încă mult timp despre criza în care a plonjat întreaga lume. Cum despre cauzele ei se discută destul de superficial, am făcut apel, pentru cititorii noştri, la o sursă care prezintă criza pe înţelesul tuturor. Este vorba de ziarul german Die Zeit, în care a apărut, recent, o analiză relevantă pe tema enunţată în titlu şi al cărui text îl redăm în formă prescurtată.

Criza financiară a distrus uriaşe avuţii. Totuşi, miliardele nu au dispărut ci tocmai se redistribuie. Le putem da de urmă la firmele americane de construcţii, la managerii unor bănci din Germania şi la investitori din China.
De Kerstin Kohlenberg şi Wolfgang Uchatius

La 31 octombrie 2008, faxul Fondului special pentru stabilizarea pieţelor financiare, creat anume pentru acest scop de statul german, intra un fax cu antetul Commerzbank prin care aceasta solicita nici mai mult nici mai puţin decât 8,2 miliarde Euro ca sprijin pentru ieşirea din criză. La puţine zile după aceea, Hypo Real Estate anunţa numai pentru trimestrul trei o pierdere de 3,05 miliarde. Tot în acele zile, preşedintele Consiliului de Administraţie al Deutsche Bank recunoştea: „Aceasta este prima criză globală adevărată şi ne aflăm încă în faza desluşirii mijloacelor de a o combate“ .
Banca Angliei aprecia la acea vreme că pierderile instituţiilor financiare se cifrează la 2, 8 bilioane dolari. Se spunea adesea că banii s-au făcut scrum, că au fost pulverizaţi, că au dispărut. Că distrugerea lor continuă. Cât de mare va fi pierderea în final? Nimeni nu ştie câte bănci şi concerne vor trebui salvate de guverne. Dar cea mai interesantă întrebare este: unde se află banii?

În deşertul Nevada milioanele s-au transformat în vile luxoase
La această întrebare vom afla un răspuns complet după ce vom întreprinde o lungă călătorie ce ne va duce în deşertul american Nevada şi în zonele preorăşeneşti ale marilor metropole americane, în centrul financiar din Frankfurt şi în China, la managerul financiar al unui fond de stat. Vom vedea ce face premierul italian Silvio Berlusconi dar şi o pensionară din Germania care a avut intuiţia de a nu-şi risca banii în această criză, bani care ajută acum la gestionarea crizei, deşi ea n-are nici o idée de cele ce se întâmplă.
Pe parcursul acestei călătorii, vom vedea că banii rar dispar pe o perioadă mai lungă şi încă mai rar că se transformă în scrum. Cel mai adesea ei îşi schimbă doar stăpânii.
Totuşi unde sunt cele 2, 8 bilioane dolari? Cel mai în măsură să răspundă la această întrebare este un economist german, Max Otte, care a chiar înţeles ce s-a întâmplat în anii trecuţi în economia mondială. Cu doi ani în urmă, acesta era un necunoscut profesor de economie la Institutul superior de economie din Worms. Spre deosebire de alţii, el nu a crezut o clipă că acţiunile vor creşte la infinit, fiind convins că lumea se îndreaptă spre catastrofă. A scris o carte pe care a intitulat-o. “Crahul se apropie” şi a publicat-o în 2006. Iniţial nu s-a bucurat de vreo atenţie dar acum a ajuns bestseller.
M. Otte ne propune mai întâi o călătorie în zonele amintite din America, unde se afă gata construite sau în faze avansate mii şi mii de case, întregi aşezări. Boom-ul imobiliar durează de 10 ani şi a fost posibil pentru că cine a vrut şi n-a vrut a primit credite. La marginea oraşului Las Vegas s-a construit de 550 milioane dolari pe 790 hectare. În întreaga Americă s-au construit 4, 67 milioane case şi locuinţe proprietate privată luxoase, adică 990 miliarde dolari băgaţi în pereţi, duşumele, scări, ferestre etc. În toţi aceşti ani, americanii au cumpărat tot ce avea patru pereţi. Acum foarte, foarte multe dintre acestea stau goale şi nimeni nu le mai cumpără.

Suspecta generozitate a băncilor
Un lucru este foarte clar ştiut: a da împrumut şi a lua împrumut constituie baza oricărui sistem financiar. Creditul este cea mai veche idee a capitalismului. Persoana A se împrumută la o bancă B cu o sumă pe care A o înapoiază cu un plus reprezentând dobânda. O afacere bună pentru amândouă părţile. Banca primeşte dobânda şi face o afacere bună. Persoana A poate să-şi cumpere cu suma împrumutată ceva pe care altfel nu şi-ar fi putut permite. Desigur, cu condiţia ca A să-şi poată permite un astfel de credit. Cum se poate întâmpla ca o întregă lume să fie afectată de criza americană?
În anii trecuţi aproape fiecare american a putut să-şi permită un credit. Cererea de case a crescut şi odată cu ea şi preţul. Şi pentru că preţurile crescuseră atât de mult, s-a ajuns la situaţia ca dealerii să contacteze telefonic până şi femei de serviciu sau lucrători sezonieri la strângerea recoltei care nu câştigau mai mult de 5 dolari pe oră pentru a-i convinge să ia credite. Acestora, dealerii le prezentau lucrurile astfel: dacă veţi cumpăra o casă de 200.000 dolari şi nu veţi putea înapoia creditul, nu face nimic, pentru că preţurile vor creşte şi, în cinci ani, casa va valora 300.000 dolari. Aşa că veţi putea lua un nou credit pe casă şi veţi putea plăti creditul luat iniţial. Nu se poate să nu funcţioneze!
Aşa că femeia de serviciu şi zilierul s-au dus la bancă şi banca le-a acordat creditul solicitat. Dar băncile ştiau că, dacă nu vor primi înapoi creditele acordate, nu se poate întâmpla nimic rău pentru că atunci casele respective le-ar fi revenit şi, peste cinci ani, conform credinţei lor, vor valora 300.000 dolari, deci nu numai că nu ar fi pierdut ci ar fi avut de câştigat diferenţa.
Practic, era vorba de o afacere în care ar fi fost numai câştigători. Evident, atâta vreme cât preţurile ar fi tot crescut. Şi cum aproape nimeni nu se îndoia de acest lucru, firmele au construit tot mai multe case, 1, 2 milioane an de an. Şi tot mai mulţi oameni s-au împrumutat ca să le cumpere.

Viaţa scurtă a paradigmei preţurilor veşnic mari
A mers aşa până când s-a întâmplat ceea ce descria simplu economistul american Robert Schiller: “Uriaşa ofertă de case noi a început să suprasatureze piaţa, iar preţurile caselor au început să cadă”
Deodată, milioane de americani nu au mai primit credite noi pentru a-şi finanţa vechile ipoteci, pentru că băncile ipotecare americane au realizat că banii cei mulţi pe care ele i-au împrumutat n-o să-i mai primească înapoi. Aceşti bani tocmai au fost băgaţi în imobilele nevandabile şi se află în buzunarele dealerilor imobiliari şi ale proprietarilor iniţiali care au reuşi să-şi vândă la timp şi cu câştig casele lor. Banii respectivi se mai aflau şi în buzunarele producătorilor de ciment, ale zidarilor şi celorlalţi lucrători de pe şantier care probabil că şi-au cumpărat cu ei maşini japoneze sau frigidere germane sau jucării chinezeşti pentru copii lor.
S-a întâmplat că acum băncile ipotecare americane au fost acelea care au rămas fără aceşti bani şi nu vreunui concern financiar german, englez sau elveţian. Şi atunci apare firească întrebarea, cum de s-a întâmplat că băncile americane au făcut afaceri speculative, dar pierderile de 2, 8 bilioane dolari au fost înregistrate de instituţiile financiare de pe tot globul? Cum a fost posibil ca, din cauza imobilelor din deşertul Nevada, devenite acum nevandabil, Commerzbank din Gemania să aibă nevoie de o infuzie de 8, 2 miliarde Euro?
Max Otte spune că dacă vrei să înţelegi cum de s-a putut răspândi criza la nivel mondial ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra industriei financiare. De săptămâni bune el conferenţiază despre pieţe de capital şi burse mondiale. Industria financiară înseamnă spune el, în primul rând băncile de investiţii precum Goldman Sachs, JP Morgan, Morgan Stanley sau Lehman Brother, ale căror afaceri s-au derulat în principal cu acţiuni, împrumuturi, opţiuni şi contracte la termen. În realitate, acestea nu au făcut nimic altceva decât ceea ce au făcut producătorii de handy care caută să producă telefoane mobile tot mai perfecţionate.Tot aşa, băncile de investiţii caută permanent să producă noi şi tot mai bune hârtii de valore. Şi unii şi alţii nu vor decât un singur lucru: să-şi vândă produsele lor.

Mortagage backed securities şi “miraculoasele” derivate
Produsul datorită căruia criza s-a putut răspândi în toată lumea se numeşte mortagage backed securities, adică hârtii de valoare asigurate cu ipoteci. În stil mare acesta a fost vândut pentru prima dată de un bancher specializat în investiţii din Brooklyn, un cartier al New York-ului, pe numele lui Lewis Ranieri, de origine italiană. Acesta este invitat acum la Harward pentru a explica cum a scăpat de sub control acest nou produs pe care l-a născocit cu mulţi ani în urmă. Ranieri nu are studii uiversitare, dar este mai versat decât bancherii cu studii la universităţile de elită.
Acum 30 de ani creditele deveniseră obiect de speculaţii pentru cei bogaţi. Prin 1978, explică el, când piaţa ipotecară depăşise valoric pe cea bazată pe acţiuni, a observat că, în vreme ce de piaţa acţiunilor profitau milioane de oameni, creditele ipotecare funcţionau ca o afacere doar între doi parteneri. Bani curgeau de la Banca B către persoana A şi înapoi. Ranieri a schimbat această situaţie, făcând din piaţa ipotecii o bursă uriaşă la care fiecare putea achiziţiona oricând părţi din ipotecile listate. El a transformat creditul pe care A l-a luat de la banca B într-o hârtie de valoare care putea fi vândută la banca germană C, la banca engleză D şi la banca elveţină E.
Ranieri a strâns diferitele ipoteci într-un mare pachet din care a putut să taie felii pe care le-a putut apoi vinde – aceste felii sunt tocmai acele mortgage backed securities, pe scurt MBS. De acum înainte, cumpărătorii de case mai plăteau băncilor ipotecare dobânda la ipotecile lor doar pro forma. De facto, banii ajungeau în buzunarele celor care cumpăraseră hârtiile de valoare asigurate cu ipoteci: bănci din toată lumea, societăţi de asigurare, fonduri investiţionale şi clienţii acestora.Toţi aceşti cumpărători au mizat pe faptul că marea majoritate a persoanelor A îşi vor plăti creditele lor scadente. În teorie, acesta părea a fi o afacere bună pentru toţi. Cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci putea încasa dobânzile iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Şi, avându-i din nou la dispoziţie, ea putea acum să acorde un nou credit.
Şi, în practică, totul a decurs la început de minune: hârtiile de valoare (MBS) ale lui Ranieri au devenit un produs foarte bine vândut. În joc s-au prins şi alte bănci de investiţii. Banci şi investitori financiari, toţi doreau să intre în posesia acestor hârtii de valoare. Deutsche Bank, UBS din Elveţia, Credit Agricole din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho. La un moment dat, cererea de hârtii MBS a depăşit cantitatea de ipoteci existente în SUA. Aşa că a trebuit să fie produse mai multe ipoteci. În consecinţă, băncile ipotecare au relaxat criteriile de acordare a ipotecilor. Acestea nu mai întrebau cum stă clientul cu capitalul propriu, ce venit are ci doreau să găsească cât mai mulţi clienţi, indiferent dacă erau zilieri sau femei de serviciu sau chiar şomeri. Curând, acest gen de credite acordate unor clienţi cu bonitate precară au fost numite subprime - un fel de credite de clasa a doua. În perioada 2000 -2005, volumul lor a crescut cu 495 miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Puse la pachet împreună cu credite de primă clasă, adică acordate unor clienţi solvabili precum medici, avocaţi, şi aceste ipoteci-subprime au putut fi transformate în hârtii de valoare atractive.

10 miliarde dolari, premii pentru angajaţii de la Goldman Sachs !
Ca un fel de scuză, Ranierii precizează: “Atunci când noi am născocit sistemul, a cumpăra o casă reprezenta o decizie cu consecinţe pentru întreaga viaţă. Mai târziu, nu s-a mai pus decât problema de a paria pe creşterea în continuare a preţului imobilelor“ Dar preţurile pot să şi scadă, chiar dacă multă vreme nu vrem să credem acest lucru”. Ceea ce a fost valabil şi pentru el!
În timp ce femeile de serviciu şi zilierii speculau asupra viitorului, băncile de investiţii au născocit noi produse financiare care nu au făcut altceva decât să ascundă riscurile gigantice ale acestor ipoteci. Ceea ce în condiţii normale ar trebui să se numească înşelătorie, acum apărea sub nume complicate: Collateral Debt Obligations sau Credit Default Swaps. Este vorba aici de hârtii de valoare pentru care nu există nici o altă fundamentare economică decât aceea că ele aduceau băncilor de investitii emitente taxe considerabile, aşa cum explică Wolfgang Münchau în cartea sa: “Înainte de cutremur. Ce înseamnă pentru noi criza financiară”. Aceste taxe au sporit câştigul băncilor de investiţii şi au ajuns sub formă de bonus-uri la salariaţii acestora. Goldman Sachs, una din cele mai vechi bănci de investiţii din New York, a acordat în 2005, în momentul culminant al afacerii, 10 miliarde dolari ca bonus pentru angajaţii ei. Adică, ar fi trebuit să revină 500. 000 dolari de angajat. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Şeful de atunci al acesteia, Henry Paulson, a luat 38,3 milioane. Între timp, acesta a ajuns ministru de finanţe al SUA. Aşadar, şi către el s-au dus banii pe care îi caută atât de disperat în aceste săptămâni.
Aşadar, atunci banii s-au scurs de la bănci din întreaga lume către băncile americane ipotecare, dar în acelaşi timp, un curent puternic colateral s-a dus către băncile de investiţi şi managerii lor. De la băncile ipotecare bani au ajuns mai departe la cumpărătorii caselor. Şi de acolo mai departe ar fi curs din nou către bănci răspândite în întreaga lume, către deţinătorii de credite în forma de hârtii de valoare, dacă zilierii şi femeile de serviciu şi-ar fi putut achita creditele luate – desigur, în cazul că preţurile imobilelor ar fi crescut în continuare.

Commerzbank cercetează starea de incertitudine a creanţelor
În centrul financiar al Frankfurt-ului, într-un zgârâie nori de 259 m – a doua cea mai înalltă clădire din Europa - în turnul aparţinând Commerzbank, 300 de experţi caută de zor unde se află activele de odinioară ale băncii. Etajele 39 până la 42 sunt ocupate de Departamentul Bilanţ. Aici se stabileşte cu precizie câţi bani are banca sau câţi lipsesc. Mai exact: cât mai valorează activele băncii, hârtiile de valoare, activele imobiliare, creanţele creditoare. Experţii respectivi numesc acestă operaţiune corecturi valorice/constatări ale stării de incertitudine a creanţelor. În aceste luni au trebuit să efectueze această operaţiune asupra multor creanţe. Commerzbank a investit în hârtiile de valoare denumite subprime 1, 2 miliarde Euro. Cea mai mare parte a acestora se află încă în posesia băncii. Numai că nu mai există nimeni dispus să le cumpere. Nu mai există nici o piaţă pentru aceste hârtii. Dar în bilanţul băncii ele trebuie să fie evidenţiate exact cu această valoare de piaţă. Hârtiile de valoare şi ipotecile există la bancă, dar piaţa a dispărut. Le fel cum nu mai există nici banii.
O parte din aceşti bani vor dispărea definitiv în imobilele rămase goale şi expuse încet, încet degradării, dar o parte vor reapărea, probabil. Pentru că nu se poate ca chiar toţi debitorii să nu-şi mai poată plăti datoriile. Mulţi americani vor reuşi. Vor muncii mai mult vor cumpăra mai puţin şi îşi vor achita datoriile. Deci, posesorii de creanţe în hârti de valoare vor încasa din nou bani, se vor găsi din nou clienţi interesaţi de hârtii de valoare, acestea vor avea din nou o valoare de piaţă. Aşa că trebuie doar să ai răbdare până ce haosul se va linişti, cum ar proceda, de altfel, un mic acţionar ale cărui acţiuni pe piaţa auto au atins punctul cel mai de jos al valorii. Dacă este înţelept şi îşi poate permite, va aştepta până când conjunctura se va revigora. Atunci cursul va creşte şi banii îi vor veni înapoi.
Problema este că băncile nu pot aştepta. Tot la trei luni trebuie să prezinte un raport trimestrial, iar la 12 luni unul anual. Este drept, în timpul crizei, guvernul a schimbat reglementările bilanţării, însă bancile trebuie oricum să-şi evalueze hârtiile de valoare la preţul pieţii. Dacă la data stabilită pentru efectuarea acestei operaţiuni preţul de piaţă este mic, pierderea va fi mare. Dacă pierderea va fi prea mare banca va da faliment.
Numai în America, 304 bănci ipotecare au trebuit să-şi anunţe în lunile trecute intrarea în incapacitate de plată. Cea mai mare şi cea mai cunoscută a fost Lehman Brothers. La puţin timp după, trei dintre cele mai mari bănci islandeze se aflau în faţa falimentului şi cu ele Islanda ca stat. Şi, dacă Islanda este aproape de faliment, Italia cum stă, nu este şi Grecia în pericol, cât de stabilă mai este Croaţia? Aceste întrebări şi le pun în prezent mulţi investitori financiari peste tot în lume. Deoadată, şi hârtiiile de valoare care nu au nici o legătură cu ipotecile americane pierd din valoare, cum ar fi împrumuturile de stat islandeze, italiene sau greceşti.
Urmarea este că bilanţiştii de la Commerzbank sunt nevoiţi să evalueze mereu activele băncii şi valoarea acestora devine tot mai mică. Corecturile aduse ca urmare a crizei provocate de hârtiile de valoare Suprime începând din august 2008 au redus-o cu 144 milioane Euro: falimentul băncii Lehman Brothers cu 371 mil, Euro iar ca urmare a dificultăţilor din Islanda cu 260 mil. Euro.

Cine are bani investeşte şi, după criză, va fi mai bogat.
Consecinţa este că băncile din întrega lume au nevoie urgent de bani pentru a acopri pierderile, e vorba de mulţi bani, mult mai mulţi decât sumele investite în creditele subprime, nu câteva sute de miliarde ci de mai multe bilioane. Urmarea este însă şi faptul că, deodată, la bursele din lume se pot câştiga mulţi bani. Dar, nu pierd de luni bune acţiunile aproape tuturor întreprinderilor? Nu se vorbeşte de 23 bilioane dolari care ar fi pierduţi la burse? E adevărat că banii s-au dus, dar nu au dispărut. S-au vaporizat, ceea ce la burse înseamnă altceva. Pentru că ceea ce se evaporă poate fi transformat din nou în apă, prin răcire. Atunci banii vor curge din nou. Şi vor fi din nou disponibili. Numai că aceştia vor aparţine, cel mai adesea, altor actori. Intraţi pe 2iq, spune Max Otte, şi vedeţi ce face Silvio Berlusconi. Nu departe de turnurile bancilor din Frankfurt, doi fraţi, Patrik şi Robert Huble evaluează datele pieţei de capital. Este vorba de informaţii speciale despre aşa-numitele afaceri intrafirmă. La o apăsare de tastă pe monitor, cei doi pot vedea câţi manageri au cumpărat acţiuni ale firmelor proprii pentru le introduce în depozitele lor private. Sunt foarte mulţi astfel de manageri care se folosesc de cursurile joase din perioada crizei pentru a cumpăra acţiuni la preţ redus.
Va dura mult până ce cursul acţiunilor va creşte durabil. Dar atunci când va interveni un astfel de trend crescător, o mare parte a bilioanelor care dispăruseră la burse vor reapărea. Şi vor aparţine acelor a care au cumpărat în timpul crizei, adică managerilor de top, investitorilor bogaţi, aşadar celor cărora şi în anii trecuţi le-au intrat bani. Unul dintre aceştia este Silvio Brelusconi. La mijlocul lunii octombrie 2008, acesta a cumpărat pentru 16 miioane Euro acţiuni ale unui concern de medicamente Mediaset, în momentul când acestea erau foarte ieftine la bursă. Sau Warren Buffet, cel mai bogat om din lume, a cumpărat cu 2,1 miliarde Euro pachete de acţiuni ieftine de la General Electric. Sau prinţul Alwaleed bin Talal. Acesta a făcut cunoscut că a cumpărat cu 350 milioane dolari acţiuni de la Citibank din SUA, bancă ce tocmai a primit de la guvernul American 20 miliarde dolari pentru recapitalizare.
China foloseşte criza pentru a cumpăra ieftin participaţii la firmele din Vest. Se spune că Gao Xiqing, şeful recent înfiinţatei China Investment Corporation (CIC), unul dintre cele mai mari fonduri de stat din lume, urmează să investească în concerne străine, în următoarele luni, 80 miliarde dolari. Guvernul chinez a dotat CIC cu 200 mliarde dolari prin care Gao Xiqing urmează să sporească avuţia statului. Deja cu un an în urmă, acesta a cumpărat cu 5 miliarde dolari o parte din Morgan Stanley, a doua bancă de investiţii din SUA, în aprilie 2004 a reuşit să cumpere acţiuni în valoare de 4, 4 miliarde de la JC Flowers, fondul unui fost manager de la Goldman Sachs, care are drept scop să cumpere ieftin unităţi financiare în dificultate. În toamna 2008, Gao era cât pe ce să-şi mărească participaţiile deja cumpărate la Morgen Stanley până la 49% însă a pierdut în favoarea unui concurent din Japonia, dar nu pentru că nu ar fi fost competitiv, ci din raţiuni politice; americanii se tem de mai multă vreme că CIC urmăreşte să cumpere tot ce se poate din America în scopuri politice. Răspunsul chinezului este invariabil: nu vrem influenţă politică, vrem doar să facem profit.

J.K. Galbraith: Bogaţii deveniseră prea bogaţi!
În încheierea discuţiei, Max Otte face trimitere la cartea lui John Kenneth Galbraith, unul din cei mai mari economişti ai secolului al XX-lea; “1929, marele crach”. În carte se arată cum s-a ajuns la marea criză din anii “30. Şi atunci, la începutul anilor “30, băncile au dat faliment, au căzut cursurile acţiuniilor etc. Galbraith are o explicaţie interesantă pentru ceea ce s-a întâmplat atunci: bogaţii deveniseră prea bogaţi! Cei mai bogaţi 0,1% dintre americanii de atunci deţineau atunci 40% din întreaga avuţie a naţiunii şi concluzia lui Galbraith este că mulţi dintre aceştia nu mai ştiau ce să facă cu banii, s-au lansat în afaceri speculative, au început să căute noi produse investiţionale. Niciodată până atunci bunăstarea nu fusese atât de inegal distribuită. Numai că, de câţiva ani, situaţia de atunci, aşa-numita “epocă de aur a anilor ́20”, s-a reinstalat în SUA şi s-a ajuns din nou la criză. Au devenit bogaţii iarăşi prea bogaţi? Am putea întoarce puţin perspectiva spunând că probabil, săracii din America au devenit prea săraci şi nu numai aceştia - zilieri şi femei de serviciu - ci şi pătura mijlocie. 40% din populaţia dezvantajată deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Cine voia să mai conteze în plan social nu mai avea în anii trecuţi decât o singură alternativă: trebuia să ia credite. Pentru studiul copiilor săi, pentru asigurarea de sănătate, pentru casă. În final, mulţi nu şi-au mai putut plăti datoriile. De aceea statul, aproape peste tot în lume, le-a preluat. Practic în toată lumea, guvernele au iniţiat mari programe de salvare prin care se pompează bani în bănci pentru a le acoperi, fie şi parţial, pierderile. Aşa se întâmplă că, în ultimă instanţă, statele lumii sunt cele care finanţează acum casele construite în America şi, astfel, şi comisioanele dealerilor imobiliari, bonus-urile băncilor de investiţii, salariile muncitorilor constructori.
O chestiune rămâne deschisă: de unde iau guvernele, statele banii de care au nevoie acum? Pentru a sprijini economia, statele trebuie să ia credite. Iar răspunsul este foarte potrivit pentru a înţelege cum a început totul. Germania, Marea Britanie, SUA - toate se comportă precum cumpărătorii de case din America. Iau credite, fac datorii. În Germania acest lucru se realizează printr-o agenţie de stat care a luat deja credite de 220 milioane Euro, din care cea mai mare parte a fost destinată achitării creditelor neperformante din trecut. Numai 14 miliarde reprezintă sume disponibile pentru credite noi. Agenţia respectivă face rost de aceste sume emiţând hârtii de valoare, aşa numitele împrumuturi de stat, care nu sunt altceva decât obligaţii prin care statul se obligă să plătească suma respectivă după 5, 7 sau 10 ani, cu dobânda de rigoare. Cumpărător poate fi un fond mare de investiţii din Japonia, SUA, Singapur sau Europa de Est. Şi, de pildă, o pensionară din Germania care avea 10.000 Euro la CEC, înainte de crach. În perioada boom-ului imobiliar, consultantul ei bancar a vrut s-o convingă să cumpere certificate de la o bancă americană, Lehman Brotheres - o investiţie sigură, i-a spus acesta, şi aducătoare de dobânzi mai mari, faţă de CEC.

O pensionară ajută prin bonuri de tezaur la salvarea băncilor
Pensionara respectivă nu s-a lăsat convinsă pentru că nu avea încredere în ceeea ce poate fi la un moment dat o modă şi a cumpărat în schimb bonuri de tezaur de la Banca Federală, contribuind la finanţarea statului german şi astfel la finanţarea băncilor aflate în criză. Chair dacă ea nu are habar de acest lucru. Ea si-a plasat astfel banii pentru că are încredere în stat şi pentru că va primi o bobândă în final. Peste 7 ani statul german îi va returna suma plus 2341 dobânda.
Banii respectivi vrea să-i dea nepotului, pe care acum puţin îl interesează criza. Peste 7 ani, probabil, că îl va interesa, la o vârstă deci când va câştiga şi el bani şi când, foarte probabil, guvernul va ajunge din nou să crească impozitele din nevoia de a-şi plăti datoria pe care statul o contractează acum. Şi tot atunci, probabil, că nepotul va înţelege că impozitul mai mare pe care îl va plăti reprezintă captătul unui lung flux al unor bani cheltuiţi cu mult timp în urmă. Anume, de partea cealaltă a Atlanticului, în America, pentru că atunci unor americani le păruse o afacere bună să-şi construiască vile în deşertul Nevada.

Scris de Ambasador Traian Pleşca

CAPITALISMUL: FALIMENTUL ULTIMEI UTOPII

De când criza face ravagii şi a devenit o ameninţare existenţială nu numai pentru cei mulţi şi sărmani, guvernele de pe întreg mapamondul (cu câteva excepţii, printre care şi guvernul nostru) se află, într-un fel de întrecere socialisă sub lozinca: cine reuşeşete să producă cel mai tare pachet anticriză. Miza reală: salvarea sistemului.
În ce măsură se va mai putea salva ceva şi cât va dura salvarea rămâne de văzut. Dar, ce nobile intenţii, s-ar putea spune. Îi înţelegem, politicienii aflaţi la guvernare nici nu au altă alternativă decât să pozeze în arhangheli gata să răpună balaurul tuturor crizelor.
Desigur, există, şi formatori de opinie cărora nu le place gunoiul de sub preş, aşa cum sunt cei care semnează materialul de mai jos, pe care îl supunem cititorilor. Din păcate, la noi, ravagiile unei dictaturi aşa-zis socialiste, sunt un alibi viclean cu care se cenzurează cu succes orice opinie care ar fi contrară religiei capitalismului restaurat. Imediat ai simţi pumnul în gură de la tot felul de simbriaşi de ocazie, dacă ai îndrăzni doar să te gândeşti că lumea nu ar trebui să curgă inevitabil şi exclusiv în două albii: cea socialistă (care acum s-a autoexclus) şi cea capitalistă a unor ionuţi popeşti sau dăieni reciclaţi. Nu cumva să rosteşti numele lui Marx că te-ai ars! OK, ne conformăm, dar nu de frică, ci pentru a da cuvântul şi altor protagonişti care, pentru că nu sunt conformişti, n-au parte de microfonul oficial.
Un nonconformist este şi politologul german Elmar Alvater, fost membru al Comisiei de anchetă a Bundestag-ului german “Globalizarea economiei mondiale – provocări şi răspunsuri” În cartea sa „Sfârşitul capitalismului pe care îl trăim“, apărută în 2005, acesta nu face doar o critică radicală la adresa capitalismului, ci contrar „sfârşitului istoriei“ al lui Fukuyama, avansează alternative. Dar, o adevărată schimbare nu este posibilă fără schimbarea actualelor structuri de putere. În capitalism acestea se bazează pe proprietatea privată care legitimează “formele de însuşire şi de deposedare, în sens economic, social-cultural şi ecologic”. Alvater propune drept alternativă “o societate optimistă şi solidară” ale cărei premise ar putea fi sesizate deja. Dimpotrivă, continuarea capitalismului pe care îl trăim ar însemna căderea în “imperiul barbariei”.
Cu foarte mult înainte de acesta, adică pe la jumătatea secolului trecut, un mare economist, este vorba de Karl Polanyi, punea punctual pe i. În cartea sa intitulată “Marea transformare” acesta demonstra cum s-a făcut trecerea de la societăţile “integrate”, unde activităţile economice ale indivizilor erau încadrate într-un context cultural general şi erau o funcţie a acestora, la societăţile “dezintegrate” de tipul economiei libere de piaţă, specifice capitalismului. Schimbarea majoră a constat în aceea că economia a devenit “autonomă” faţă de celelalte domenii ale societăţii, împrejurare care conduce treptat la însăşi distrugerea premiselor sociale ale societăţilor industriale. Nu este mesajul clar?
“Marxistul” Papa Benedict XVI punea şi el, în spiritual moralei creştine, un diagnostic limpede în mesajul de Crăciun 2008: “O economie al cărui scop nu este omul, care nu pune în centrul ei demnitatea omului, distruge, în ultmă instanţă, fundamentele convieţuirii umane“
Celor care au stilizat prăbuşirea dictaturilor socialiste drept victorie a Vestului o inscripţie scrisă pe Zidul Berlinului, chiar în săptămânile în care acesta cădea, ar trebui să-i îndemne la meditaţie şi luciditate : “Capitalismul nu a învins, el, pur şi simplu, a rămas” Dar, până când?Boală lungă, moarte sigură?


Se pare că marele crah bancar ar putea fi gestionat, în cele din urmă.
Făgăduinţa salvării prin capitalism este însă compromisă iremediabil.

De Jens Jessen, Evelyn Finger şi Thomas Assheuer

1. Iluzia autoreglării pieţei
Crahul Wall Street-ului a însemnat mai mult decât prăbuşirea unor imperii bancare. S-a prăbuşit o întreagă concepţie despre lume, a cărei teză principală sună astfel: piaţa se autoreglează, se vindecă de la sine. Ar fi fost, de pildă, interesant dacă, cu prilejul acestei crize, s-ar fi făcut şi testul de imunoreacţie al acestui organism pe a cărui îmbolnăvire se speculează. Însă, chiar cei mai înverşunaţi exponenţi ai liberalismului economic, inclusiv bancheri care scot profit şi din cursul descrescător al acţiunilor, nu au mai vrut să aştepte autoreglarea pieţei care, probabil, ar fi putut avea loc numai cu preţul pierderii propriei lor existenţe şi s-au grăbit să strige după ajutorul statului, ale cărui intervenţii tot ei le-au demonizat până mai ieri.
Şi, fireşte, dacă aceste legendare procese de autovindecare există cu adevărat, este o chestiune de definiţie precedată de întrebări pertinente: Cât timp ar trebui să-i acordăm pacientului pentru vindecare? Un an, doi ani, mai multe decenii? Ar putea fi simpla supravieţuire a principiului pieţei, pe care ni l-am putea închipui funcţionând chiar şi în condiţiile schimbului din epoca de piatră, un indiciu al “sănătăţii sale de fier”? În orice caz, o astfel de medicină economică nu ar trebui să-şi mai permită să vorbească despre grija ei pentru binele omenirii şi nici măcar despre conservarea civilizaţiei.

2. Iluzia că rolul statului ar trebui să fie tot mai limitat
Să nu fie de mirare că în toată această tevatură statul este din nou la mare preţ? Cu atât mai mult cu cât, până doar cu câteva săptămâni în urmă, statul nu se bucura de cine ştie ce credit social. Până mai ieri, blamarea statului devenise un exerciţiu obligatoriu. Era tratat ca o rudă săracă, bun doar să tot cerşească, ceea ce, evident, enervează. Să nu fi fost suficient că de la ospăţul burselor îi cădea şi lui cu regularitate o bucată de tort din impozite? Să fi vrut el, flămândul, să se amestece şi în afacerile de familie? O anumită infatuare se simte încă în felul cum cei care detestă statul îi prezintă acum spre decontare cecurile de miliarde făcute ferfeniţă de criză. Bineînţeles, el, statul, trebuie să plătească ospeţele! Ca o cenuşăreasă, el ar trebui să culeagă boabele de mei din cenuşă sau ca un spiriduş ar trebui să facă aur chiar şi din paie. Imposibilul este lăsat de către managerii fondurilor anonime, cu plăcere, pe seama statului, pe a cărui responsabilitate pentru binele public au şi speculat.
“Privatizarea profitului şi socializarea pierderilor” este o politică eşuată, spune, la scurtă vreme după crah, primarul New York-ului, Michael Bloomberg. De vreme ce capitalismul se bazează pe risc, n-ar trebui ca băncile falimentare să fie mereu salvate, pentru că, în acest fel, nu s-ar face decât să se stimuleze plăcerea lor de a risca, conchide edilul şef newyorkez.
În mod cert, această poftă de a merge la risc a depăşit orice închipuire. Dar şi statul îşi are partea lui de vină prin faptul că a acordat subvenţii, a intrat în joc prin participaţii şi pentru că s-a complăcut atât de mult în această situaţie. Statul nu este contrariul economiei financiare, nu este de cealaltă parte a baricadei, ci a ajutat-o în această escrocherie. Nu-i de mirare că atât băncile germane cât şi cele americane folosesc acum statul pe postul unui manager ieftin, numai bun de a gestiona criza. Şi, ce s-ar întâmpla dacă statul ar eşua? Nimic altceva decât că atunci se va da din nou vina pe stat. Şi atunci chiar că nu se va mai găsi nimeni să facă lobby pentru ideea unui control raţional al pieţei.
Anumite cereri stridente auzite în ultima vreme te fac să te gândeşti la alternativa: dereglementare totală sau totalitarism reglementat! (Evelyn Finger).

3. Iluzia că America este modelul perfect
A prefera modelul economic american capitalismului modelat de statul social a reprezentat o dogmă de fier a Şcolii din Chicago, constituită în jurul economistului Milton Friedman. Şi în Germania s-au găsit adepţi foarte influenţi care nu s-au îndoit o clipă că economia domesticită nu ar face altceva decât să împartă sărăcia iar statul social, sortit chipurile pieirii, nu ar face altceva decât să împiedice dezvoltarea de la sine a capitalului vital. Bunăstarea ar creşte numai în acele ţări în care s-a procedat la o dereglementare riguroasă, motiv pentru care modelul anglo-american s-ar fi dovedit superior. Pe scurt, ar fi trebuit ca visătorii statului social să coboare, în sfârşit, cu picioarele pe pământ şi că întrega lume ar fi trebuit să copieze capitalismul american pentru a deveni fericiţi - această convingere devenise o componentă puternică a sufetului americanilor şi a adulatorilor lor europeni.
Metaforic vorbind, căderea Wall Street-ului, comparabilă cu catastrofa produsă de topirea miezului unui reactor atomic, rupe vălul înşelătoriei. În modul cel mai drastic devine limpede cea ce de multă vreme s-a putut observa, sub diverse forme, anume urmările „contrareformei” fundamentaliştilor pieţii, fenomenele de destructurare socială. Se ştie prea bine că legendarul way of life american s-a construit pe îndatorare prin credite, că politica de reducere a impozitelor a favorizat în special pe cei cu averi mari, prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi devenind ameţitoare. Cota efectivă a analfabetismului ajunge în SUA la 28%, circa 2,3 milioane de americani îşi duc viaţa în închisori. Mitul „societăţii fără clase” spune Richard Sennett, s-a dus pe apa Sâmbetei; pură înşelătorie s-a dovedit a fi şi aceea trickle-down, adică speranţa că nu ar trebui decât ca bogaţii să devină şi mai bogaţi pentru că atunci vor exista destul de mulţi bani care să curgă de la aceştia, de sus în jos, către cei năpăstuiţi.
Fapt este că SUA au fost ajunse din urmă de realitatea crudă, şi-au pierdut valoarea de model. În Irak s-a pulverizat aroganţa lor de mare putere, pe Wall Street s-a prăbuşit credinţa că modelul lor economic ar fi exportabil pe întregul mapamond. Căci, cine să-l mai vrea, după toate câte s-au întâmplat? (Thomas Assheuer)

4. Iluzia capitalismului virtual
Această prezumţie devenise o idee ce dorea să treacă drept principiu în anii ́80 şi ́90 şi realmente a marcat viaţa unei întregi generaţii. „Noi nu producem nimic, nu construim nimic, noi facem bani”, spune Richard Gere, speculantul care trăieşte pe o grămadă de milioane în filmul Pretty Woman, în care chiar la început apare un vrăjitor care face din mărunţiş bani cu nemiluita. Capitalism virtual înseamnă să înmulţeşti banii prin nesfârşite tranzacţii, fără să-i treci prin marfă, fără să faci investiţii directe. Desigur, există câmpul economiei reale cu oameni care trudesc acolo cu sudoare, există fabrici murdare cu benzi rulanate ameţitoare; dar, să fie clar, zic aceştia, banii cei mulţi se fac în sferele înalte ale economiei financiare, în universul rece al Wall Street-ului.
Şi, pentru că acest capitalism virtual nu produce nimic, pentru că ar fi vorba numai de un schimb simbolic, fără vreo atingere cu carnea realului, intelectualii l-au descris ca pe o „maşină de făcut fecioare neprihănite”. Jean Baudrillard constata fascinat şi cu veneraţie că ceea ce se cheamă capitalism financiar ar fi ceva atât de abstract precum arta şi atât de eteric precum îngerii.Visul dulce despre capitalismul fără gravitaţie, visul despre goana somnambulă a fluxurilor financiare digitale, care se înmulţesc miraculos fără a se întrupa vreodată şi cu totul en passant mai înmulţesc şi avuţia unei naţiuni, s-a spulberat. În fapt, ceea ce este virtual nu poate exista fără ceea ce este real.
Capitalismul financiar nu este un univers închis în sine. În realitate, el produce sărăcie în mijlocul unei abundenţe de produse şi mizerie într-o societate unde există bogăţie. După prăbuşirea lumii virtuale mulţi oameni au devenit şomeri reali sau trebuie să-şi vândă casele. Cei mai reali din întreaga realitate sunt tocmai aceşti oameni concreţi: cu ei începe şi se sfârşeşte circuitul banilor. Mulţi dintre ei mai sunt menţinuţi în viaţă cu un blid de supă caldă de bucătăriile săracilor, de acele Health Wagon ale milosteniei: o formă de ajutor ambulant organizată de medici americani cu care bat ţara în lung şi-n lat pentru a trata, sub cerul liber sau în corturi, oameni fără adăpost sau lăsaţi pradă sărăciei. De la colapsul Wall Street-ului numărul acestor năpăstuiţi ai soartei devine tot mai mare. (Thomas Assheuer)

5. Iluzia că piaţa liberă crează oameni liberi
Aceasta este marea minciună care ni s-a inoculat după căderea socialismului de stat. Unii militanţi pentru drepturile cetăţeneşti care, după căderea Zidului Berlinului, au pus la îndoială superioritatea morală a economiei de piaţă, au simţit pe pielea lor că nu poţi să critici capitalismul fără a fi defăimat drept duşman al democraţiei. Că nu poţi folosi cuvântul exploatare fără a fi degradat la statutul de prieten al dictaturii. Numai că dictatura nu este opusul capitalismului şi capitalismul nu este per se democraţie – aşa cum se poate vedea în China.
Libertatea pieţei este exclusiv libertatea de a face profit, fără de nici un fel de oprelişte sau considerente de ordin moral-umanitar. Întrebarea este, să ne mulţumim cu această mizeră noţiune a libertăţii întemeiată pe simple maxime negustoreşti? Benjamin Franklin obişnuia să spună: „Nu uita, timpul înseamnă bani! Fă totul ca să apari un om cinstit şi asta îţi va spori credibilitatea !” Să fie toate celelalte dimensiuni ale libertăţii (libertatea de expresie, libertatea de a lua decizii etc.) ceva cu totul secundar?
Or, libertatea cetăţeanului nu este o categorie economică, ci un ideal iluminist. Din punct de vedere istoric, ea se întemeiază mult mai puţin pe Franklin cât pe contemporanul acestuia, Kant. „Fiecare trebuie să-şi caute fericirea proprie pe calea care i se pare bună, dar numai dacă astfel nu se lezează libertatea celuilalt de a-şi urmări acelaşi scop” Kant leaga libertatea de raţiune, care abia ea ne dă capacitatea de a recunoaşte binele. Tocmai din această teorie a libertăţii a dedus Revoluţia franceză etica practică a dreptăţii. Formula Libertate-Egalitate-Fraternitate cerea o acţiune întemeiată de bună voie pe fraternitate. Ea făgăduia individului autodeterminare dar, în acelaşi timp, îl făcea răspunzător şi de binele general.
Cum se prezintă situaţia astăzi? Am uitat oare ce stă la baza constituţiei noastre democratice? Libertatea cetăţenească a avut şi are permanent în vedere cetăţeanul şi niciodată numai burghezul sau managerul fondurilor anonime! Libertatea pieţei, dimpotrivă, înseamnă permanent sporirea capitalului ca scop egoist absolut. (Evelyn Finger)

6. Iluzionarea că nu s-ar putea descifra cauza ultimă a crizelor
Să fie vorba de un rateu ce trebuie atribuit unor indivizi sau capitalismului ca sistem? Aceasta este o întrebare cât o dilemă pe care participanţii la criză refuză cu încăpăţânare să o clarifice, deşi de ea depinde acceptanţa capitalismului în viitor. Întreprinzătorii, patronii, în general cei care dirijează economia, atunci când este vorba de a explica disponibilizările masive; managerii de fonduri mutuale, atunci când procedează la dezmembrarea unor firme; specualnţii, atunci când mizează pe scăderea de cursuri ale acţiunilor, cu toţii iau în braţe justificarea că sistemul i-ar fi constrâns să procedeze astfel.
Nolens volens, aceştia au preluat însă teza marxistă potrivit căreia capitalismul, ca sistem, ne-ar face pe toţi, inclusiv pe profitorii lui, sclavi neputincioşi ai logicii sale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să nu se mai mire nimeni că ratingul de simpatie al capitalismului este în continuă scădere! Şi să nu mai mire faptul că, în aceste condiţii, caracterul sistemic al capitalismului poate fi lesne contestat. Pe de altă parte, se spune şi că nu am avea de a face cu un eşec de sistem ci cu slăbiciuni umane, dacă nu chiar cu ticăloşia unora. Administratorii capitalismului financiar se află, din această cauză, în faţa unei decizii incomode: fie să se acuze pe ei înşişi, fie să acuze sistemul. (Jens Jessen)

7. Iluzia capitalismului ca religie
Filozoful Benjamin Walter era convins de un fapt: capitalismul ar prezenta o structură comparabilă cu cea a religiei şi că ar servi satisfacerii aceloraşi griji, nelinişti şi speranţe. Totuşi, religia capitalistă, scria Benjamin în 1921, ar avea o slăbiciune fundamentală: nu salvează şi nu mântuie pe nimeni şi nici nu serveşte „reformei existenţei”, ci pur şi simplu îi transformă pe oamenii în datornici unii faţă de ceilalţi. Ideile lui Benjamin descriu şi astăzi corect doctrina radicalismului de piaţă. Pentru această doctrină, piaţa este atotputernicul care vede totul şi penalizează pe cei păcătoşi.
Capitalul se arată îndurător numai faţă de cei care îi aduc jertfe, reduc impozitele şi pun statul în lanţuri. Numai că însuşi Wall Street-ul, „criza sa seculară” (Alan Greenspan), a demitizat religia capitalistă. Mâna nevăzută a pieţei este nevăzută pentru că, de fapt, ea nu există. Nimeni altul decât diavolul însuşi, statul atât hulit de la Reagen şi Thatcher încoace, este cel care ocroteşte pe dumnezeul capitalului de propria-i prăbuşire – cu bani din impozite acesta îi cumpără hârtiile de valoare tocmai bune de aruncat la coş. (Thomas Assheuer)

8. Iluzoria făgăduinţă a salvării
Nu cu mult timp în urmă, criticilor la adresa monstruozităţilor capitalismului se răspundea, cu plăcere, prin întrebarea: vreţi să vă întoarceţi la socialism? Această întrebare ar presupune că cele două sisteme, capitalismul şi socialismul s-ar afla faţă în faţă ca două alternative care se exclud. În fapt, cele două sisteme sociale au mult mai mult în comun decât ar putea să le placă apărătorilor lor politici ce se duşmănesc reciproc. Anume, fiecare dintre cele două sisteme are o evanghelie a salvării. Este evident că, de mai bine de o jumătate de secol, socialismul nu a reuşit să şi-o respecte. Capitalismul, mai simpatic, s-a reţinut multă vreme să promită ceva care să depăşească simpla bunăstare (dar şi aceasta nu în mod necesar pentru fiecare). Abia mai recent capitalismul a afirmat că este în stare să genereze automat şi libertate şi dreptate şi democraţie. În consecinţă, deschiderea pieţelor şi retragerea statului ar trebui să aducă în lumea treia nu numai bunăstare economică ci şi celelalte presupuse binefaceri ale unei politici democratice.
Poate că un capitalism bine ajustat ar putea să-şi prezerve avantajele sale, dar de la el nu mai poate aştepta nici mântuirea şi nici salvarea omenirii! (Jens Jessen)

9. Iluzia virtuţiilor „distrugerii creatoare”
Dintre toate promisiunile pe care spirala miturilor capitalismului le-a lansat în lume aceasta a sunat cel mai atractiv. Potrivit acesteia, economiei i-ar fi intrinsecă o forţă magică secretă, conform căreia ceea ce piaţa distruge azi va reconstrui mâine, cu atât mai strălucitor. Dacă pleacă Nokia, nu face nimic, va veni o altă firmă şi, în acest fel, distrugerea vechiului ar constitui premisa implementării unui viitor mai bun.
Formularea „distrugere creatoare” a fost lansată de economistul austriac Joseph Schumpeter şi a fost investită cu un sens critic. Numai că această sintagmă şi-a pierdut scepticismul iniţial şi a avansat în poziţia de dogmă centrală a liberalismului de piaţă. Totuşi, pentru cine nu ştia, de acum înainte o va ştii: există o distrugere care nu are cum să fie creatoare ci doar distrugere! (potrivit lui Schumpeter, dezvoltarea economică se bazează pe procesul „distrugerii creatoare” prin care vechile structuri sunt înlăturate iar factorii de producţie se reordonează în scopul sporirii eficeinţei; dar, urmărirea de către întreprinzătorii a „imperativului categoric” al inovaţiei prin „distrugere creatoare” se transformă în „distrugerea creaţiei”, a capitalismul însuşi, care nu va putea supravieţui dispariţiei propriilor condiţii de producţie, n.trad)
Fireşte, această luciditate nu aduce nici o pagubă pieţei, ci numai mitului acesteia. Astfel încât, nu vă faceţi probleme. În aceste zile, în SUA, dealeri mereu bine dispuşi însoţesc grupuri de vânători de chilipiruri în autobuze care se opresc în cartierele de case nou construite cu credite ipotecare din care proprietarii insolvabili au fost daţi afară şi acum dorm în maşinile lor, sub cerul liber. Nici o grijă, casele acestora nu au dispărut, însă curând în ele vor locui alţi proprietari. (Thomas Asseheuer)

10. Iluzia că, în final, totul va fi bine
Numai că nu se poate aştepta atât de mult până la acel „în final”, pentru că deja în prezent toate poliţele asupra viitorului au devenit scadente. Nu mai putem amâna problemele incomode aşa cum ai amâna să faci curăţenie într-o pivniţă plină de vechituri. Speranţa noastră era că subsolul se va curăţi de la sine, că un capitalism puternic va fi în stare să rezolve toate problemele omenirii şi, în final, că salva chiar şi mediul ecologic. Or, capitalismul se dovedeşte a fi distructiv: economia şi ecologia ar putea să colabeze concomitent.
Ultima noastră speranţă s-a prăbuşit, sunt de părere unii comentatori. Dar, a existat ea cu adevărat? Am putea spune că această speranţă s-a aflat în circulaţie. Da, dar a fost o simplă propagandă, tocmai bună pentru uzul unor politicieni impotenţi. De fapt, această speranţă nu se mai potriveşte în epoca post-utopie. Faptul că ea trăieşte în continuare deosebit de liberă şi fără griji se datorează, de asemenea, unei credinţe greşite. Pentru că, „epuizarea energiilor utopice”, cum spune filozoful Jurgen Habermas, ne lasă în perplexitate. Filozoful ne avertiza încă din 1985 că orizontul viitorului se îngustează şi că viitorul va fi împovărat de viziuni negative, dacă statul bunăstării generale intră în criză, fără să se profileze vreo alternativă. Formula adesea folosită despre necesitatea ţinerii în frâu a capitalismului conţine deja în sine resemnare şi, în ultimă instanţă, constatarea că, de aceea, ar fi necesar ceva cu totul nou: „forţa social-integrativă a solidarităţii” care ar trebui să se impună, în acelaşi timp, împotriva puterii banului şi a puterii administrative a statului. Dar cum? Probabil, curăţirea subsolului ar trebui să înceapă prin a conştientiza amploarea acţiunii de debarasare; prin faptul de a nu minimaliza mizeria economică şi echivalentul ei - mizeria socială; prin recuplarea revendicării libertăţii personale cu revendicarea dreptăţii sociale. Şi, dacă tot ne debarasăm de ideologia pieţei, probabil că vom găsi chiar o alternativă, aflată acum undeva prin vreo casetă nedeschisă încă.(Evelyn Finger)

Scris de Ambasador Traian Pleşca

Statele est-europene, inclusiv Romania, s-ar putea confrunta cu miscari sociale

Sursa: Mediafax 20 Ianuarie 2009
Statele est-europene, in principal Romania, Bulgaria si tarile baltice, s-ar putea confrunta cu miscari de protest in primavara, pe fondul crizei economice globale si efectelor acesteia, scrie The Guardian.

"Afectate dur de criza economica, tari precum Bulgaria, Romania si statele baltice risca instabilitate politica si miscari sociale, chiar si o amplificare a tensiunilor rasiale. Potrivit estimarilor recente, economiile statelor est-europene, care au avut cresteri notabile in ultimii zece ani, se vor limita la cresteri de maxim 5 la suta anul acesta, in timp ce inflatia ar putea atinge 13 la suta. Multi experti se tem ca Romania, care a aderat la Uniunea Europeana in 2007, ar putea fi urmatoarea tara care s-ar confrunta cu miscari sociale", noteaza Guardian.

"Peste cateva luni vor iesi oameni in strada, aproape sigur", afirma Luca Niculescu, un analist politic de la Bucuresti. "In fiecare zi auzim ca o fabrica se inchide sau isi muta locatia in strainatate. Avem un nou guvern care nu s-a dovedit prea eficient. Ne-am obisnuit cu cresteri economice importante. Este un cocktail exploziv", explica Niculescu.

"Criza economica ar putea crea probleme serioase clasei de mijloc. Se va observa o diminuare a cuantumului
impozitelor platite statului, situatie care va crea probleme mari bugetului. Numarul angajatilor bugetari va scadea, iar salariile lor vor fi din ce in ce mai mici", confirma Marius Oprea, consilier al fostului Cabinet de la Bucuresti.

O alta problema este ca multi romani din clasa de mijloc au luat credite ipotecare in euro. In conditiile in care leul se depreciaza, ei isi vor plati ratele din ce in ce mai greu.

Motivele protestelor care au avut loc saptamana trecuta in Bulgaria sunt variate. Studentii au acuzat Guvernul socialist ca nu reuseste sa le garanteze securitatea, iar agricultorii sunt nemultumiti de preturile mici la produse si de accesul dificil la fonduri europene. Tensiunile au fost exacerbate de criza gazelor.

In Letonia, dupa cresterea economica inregistrata in ultimii ani, acum a aparut recesiunea, iar inflatia si somajul sunt in crestere. Increderea in liderii politici a scazut drastic, recunostea saptamana trecuta presedintele Valdis Zatlers, amenintand cu convocarea alegerilor anticipate.

De teama romanilor, sindicatele din Germania cer impunerea unui prag minim de salarizare.

Sindicalistii din Germania cer introducerea unui prag minim de salarizare, de teama ca, dupa intrarea pe piata muncii a romanilor, salariile vor scadea considerabil, anunta Deutsche Welle.

"Inainte de toate ne intereseaza ce se va intampla peste cativa ani, cand Germania va liberaliza piata muncii si vor putea veni si oameni din alte tari aici, sa spunem din Romania unde se castiga in medie 68 de eurocenti pe ora", a declarat un purtator de cuvant al sindicalistilor, Michael Wehran.

Partidul de stanga, candidat la alegerile pentru Bundestag a inaintat o propunere de stabilire a salariului minim, la 8,71 euro pe ora, asa cum este reglementat si in Franta.

Romanii jigniti si in presa engleza - se anticipeaza ca in Romania Tiganilor vor apare revolte de strada

Imaginea Romaniei
Dupa ce romanii au fost facuti praf in presa din Italia, Elvetia sau Spania, fara ca diplomatia romaneasca sa reactioneze, intrucat argumentul oficial a fost acela ca " este sub demnitatea noastra la MAE sa ne coboram la nivelul unor asemenea provocari" ei bine, zilele acestea in mass-media din Marea Britanie, la BBC continua seria unor materiale defaimatoare la adresa romanilor, invocandu-se - si aici.... - faptul ca suntem o natiune de tigani [ cititi aici un material publicat la 17 ianuarie. http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/from_our_own_correspondent/7833138.stm ] .

Cu evidenta bataie de joc, BBC s-a hotarat sa faca audienta, sa culturalizeze natiunea britanica, aratandu-le ca Romania este in evul mediu, o tara plina de tigani, ca traim in carute.
Drumuri neasfaltate şi pline de noroi, copii ale căror plânsete se aud din stradă, câini lătrând întruna şi vecini care se strigă peste gard. Sunt doar câteva dintre detaliile prezentate în articolul publicat de ediţia online a BBC.
Reportajul prezintă viaţa ţiganilor din zonă şi dependenţa acestora de comerţul cu materiale feroase. Şi cum un kilogram de fier a ajuns să valoreze doar câţiva cenţi, rezultatul este în consecinţă .
Asa este prezentata Romania in ochii englezilor !