In ziua de vot, pe fondul agitatiei alegerilor prezidentiale va invit sa ne indreptam atentia spre eleganta faptelor istorice reamintind cuvantarea exelentei sale a domnului Ambasador.Prof.univ.dr.Constantin Vlad cu ocazia Sesiunii omagiale Nicolae Titulescu - Bucureşti, 30 martie 2009.
Dragi oaspeţi de pe meleaguri oltene,
Domnule director George Potra,
Doamnelor şi domnilor,
Iată-ne, din nou, adunaţi în acest splendid edificiu, încărcat de istorie, cu un loc aparte în sufletele noastre.
Suntem aici în semn de omagiu. Suntem aici pentru a împărtăşi gânduri şi a trăi împreună câteva bătăi de inimă în memoria şi întru cinstirea celui care a fost Nicolae Titulescu. Suntem aici pentru noi, din nevoia de Titulescu, o nevoie resimţită astăzi parcă mai acut, mai presant.
Tocmai din această nevoie încep scurta evocare de faţă spunând câteva cuvinte despre omul Titulescu. Ştiu, nu sunt original. Au făcut-o până acum străluciţi contemporani ai săi. Au făcut-o eminenţi exegezi, după trecerea sa în lumea celor drepţi şi în zilele noastre. Au făcut-o prienteni, precum şi adversari ai săi. Primii – cu preţuire şi admiraţie. Ceilalţi – cu pornire şi răutate. Istoria însă, cu dreaptă judecată şi cu măsură în cazul său, l-a aşezat în cele din urmă pe locul meritat cu prisosinţă în galeria bărbaţilor de seamă ai neamului.
Titulescu a fost înainte de toate un mare român. Şi-a iubit ţara cu înflăcărare şi a slujit-o cu credinţă şi devotament exemplare. Alături de alţi iluştri reprezentanţi ai generaţiei sale, a trăit vibraţia înfăptuirii până la capăt a idealului unităţii naţionale. Născut în Oltenia, n-a avut linişte până când românii din Ardeal, din Basarabia şi Bucovina nu s-au unit cu ţara. Şi nici astâmpăr.
După Marea Unire, se înregimenta cu aceeaşi dăruire şi abnegaţie construcţiei statului naţional român, însfârşit întregit. Excela ca om politic, ca om de stat, spre a-şi găsi marea vocaţie în diplomaţie. Pe urmele unor înaintaşi eminenţi, precum Alecsandri şi Kogâlniceanu, şi umăr la umăr cu un contemporan de talia lui Take Ionescu, Titulescu aducea în zestrea României pe diplomatul cult, pe cărturarul în frac, cu o solidă formaţie intelectuală. Fragil prin constituţia fizică, sorbea nebănite forţe dintr-o combustie internă alimentată de mari şi înalte idealuri, hrănită de o inteligenţă ieşită din comun.
„Avea, scria despre el Lucian Blaga, o faţă de „asiat” fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement...Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci ca şi mai târziu , în atâtea alte situaţii în care ne întâlneam, mi-am zis: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă pe care am întâlnit-o în viaţă”.
În ciuda sănătăţii precare,Titulescu muncea enorm, urmărea neobosit evoluţiile în lume, scruta cu atenţie ceea ce se petrecea în marile cancelarii ale vremii. Avea o capacitate aparte de a sezisa semnificaţii largi în fapte aparent mărunte, în a intui dimensiuni şi consecinţe de durată în acţiuni la prima vedere singulare, în a înţelege posibilele urmări îndepărtate ale cotidianului, adesea neluate în seamă. Era tenace, temeinic, exigent înainte de toate cu el însuşi, un negociator greu de egalat. A rămas proverbială migala cu care îşi pregătea fiecare acţiune diplomatică, întreprinsă în numele şi in interesul României. În faţa unor mari demersuri, era adesea chinuit de îndoieli, nu în justeţea cauzei pe care o slujea, ci a modalităţilor de abordare a subiectelor de negociat, a mijloacelor pe care avea a le pune în mişcare pentru atingerea scopurilor urmărite. Era de neclintit în ceea ce priveşte principiile, dar de o largheţe care părea nelimitată în căutarea de punţi şi puncte de contact. Inventiv, inepuizabil în argumente, irezistibil prin vorbă şi atitudine cucerea, convingea, înfrângea orice cerbicie. Psiholog fin, ştia să se pună mereu în postura celui cu care negocia, reuşea să găsească zonele de interes comun, să delimiteze strict chestiunile controversate şi poziţiile ireconciliabile. Şi chiar atunci când şi el şi interlocutorul său plecau acasă cu poziţiile neschimbate, gradul de înţelegere reciprocă era incomparabil mai înalt şi potenţialităţile de noi abordări ulterioare mai largi şi promiţătoare. Deşi se particulariza printr-o personalitate puternică, credea în potenţialităţile muncii în echipă, îşi consulta necontenit colaboratorii, pe care-i selecta cu grijă şi îi forma cu exigenţă.
Titulescu a fost un vorbitor de excepţie. Nu căuta să capteze atenţia şi aprecierea auditoriului prin gestică sau inflexuni vocale. În discursul său nu era nimic teatral, nimic sentenţios. Nici un efect căutat. El captiva nu prin modul cum vorbea, ci prin ceea ce spunea. Vorba lui avea întotdeauna miez. Citindu-i conferinţele, expunerile, prezentările de probleme, multe dintre miile de telegrame întâlneşti analize strălucite, efectuate într-o logică strânsă, totul înscris într-o construcţie arhitectoctonică din care nimic nu lipseşte şi, în acelaşi timp, nimic nu prisoseşte – nu e deloc întâmplîtor că exegeţi ai lui amintesc de apetitul său, mereu înnoit, pentru Platon. Iar această logică strânsă era de regulă exprimată într-o limbă frumoasă, plină de vioiciune şi culoare. Într-adevăr, Titulescu avea cultul frumosului în exprimare. Un frumos firesc, neostentativ, care nu făcea decât să dea expresie unui suflet ales, adânc cunoscător al oamenilor şi al lumii. Şi unei stăpâniri depline a problemei asupra căreia se apleca. Nu mă pot abţine, în această privinţă, să nu reamintesc descierea pe care o făcea Sextil Puşcariu, martor ocular, unui expozeu al lui Titulescu în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor la 5 septembrie 1925:
„La masa verde, pe fotolii mari, cei zece membri ai Cinsiliului Ligii. Titulescu este invitat să ia cuvântul; linişte deplină în sală. A vorbit trei sferturi de oră, dar la toţi li s-a părut că au fost doar 10 minute. Fără să întrebuinţeze figuri oratorice, fără un pic de declamaţie, însă pe un ton cald care făcea să-ţi furnice prin spate, cu o logică strânsă încât nu puteai pune la îndoială nimic din cele spuse, ridicându-se tot timpul pe un punct de vedere înalt politic, social şi filosofic...Şi totul într-o franţuzească elegantă, însă fără nici urmă de afectare. Cu o dicţiune impecabilă, fără urmă de şovăire, încât aveai impresia curgerii unui râu de munte bogat în apă limpede. A fascinat pe toată lumea...Când ai asemenea oameni, nu te mai poţi îndoi de viitorul neamului nostru”.
Cu o astfel de matrice a personalităţii, Titulescu a lăsat posterităţii moştenire o operă de mari dimensiuni şi de o incontestabilă valoare. Graţie eforturilor şi perseverenţei Fundaţiei Europene ce-i poartă numele, preşedintelui său, profesorul universitar doctor Adrian Năstase, şi directorului său executiv, George G. Potra, această operă se află acum în cea mai mare parte, ordonată, adnotată, tipărită la îndemâna tuturor celor interesaţi. E o moştenire bogată în substanţă ideatică, în experienţă practică ce se impune spre studiu şi analiză nu numai învăţăceilor, ci şi diplomaţilor cu stagiu în domeniu.
E greu de găsit, în preocupările lui Tiutulescu, un subiect care să rivalizeze, ca atenţie, pondere şi semnificaţie, cu ideia repudierii forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state. Marele diplomat român a fost un adversar hotărât, redutabil al oricăror manifestări ale politicii de forţă, oriunde acestea aveau loc, din Etiopia până în Manciuria, şi oricine era protagonistul lor. El şi-a ridicat glasul, de înaltă autoritate, împotriva agresorilor şi în apărarea victimelor. A militat pentru crearea unui front larg contra recurgerii la forţă în rezolvarea disputelor internaţionale şi a atras atenţia, mereu şi mereu, asupra consecinţelor grave ale unei atitudini pasive din partea comunităţii internaţionale, a Societăţii Naţiunilor faţă de politica de forţă, mai ales când aceasta se asocia, cum era cazul Europei, cu orintările spre revizuierea prin război a sistemului creat prin Tratatele de Pace încheiate după Primul Război Mondial. Avându-l pe Titulescu în fruntea diplomaţiei sale, România se alătura statelor aderente la Pactul Briand-Kellogg, care proclama interzicerea războiului, deşi a fost printre primii care i-au dezvăluit limitele şi carenţele de eficienţă. În condiţii similare, România contribuia activ la elaborarea unui document cuprinzând o definiţie modernă a agresiunii şi agresorului şi la aplicarea acestuia în relaţiile dintre state.
Să fie oare desuet pentru viaţa internaţională contemporană apelul lui Titulescu împotriva forţei şi a politicii de forţă? Numai un naiv ar putea susţine aşa ceva, spre a nu spune mai mult. Desigur, lumea de azi este într-o serie de privinţe diferită, chiar mult diferită, faţă de cea în care a trăit Titulescu. Dar nici prilejurile, mai bine zis, pretextele de a ameninţa cu folosirea forţei şi de a o utiliza efectiv, şi nici amatorii de a le pune în practică nu lipsesc. Iar instrumentul recurgerii la forţă continuă să fie creat cu mult zel: cheltuielile mondiale pentru înarmări depăşesc în prezent pe cele atinse în perioada Războiului Rece şi tind să concureze cu cele cunoscute în cel de Al Doilea Război Mondial.
Această politică a forţei e un obstacol greu de trecut în delimitarea, în cazul unor state, a factorilor beligeranţi interni şi a intervenţiei externe. Ea s-a aflat în spatele destrămării unor state cu tradiţie de statornicie şi stabilitate, după cum tot ea este de natură să încurajeze, iar uneori chiar încurajează, mişcări deschis separatiste, secesioniste. Aceeaşi politică a denaturat sensul luptei atât de necesare împotriva unui fenomen atât de periculos cum este terorismul internaţional, din Irak până în Cecenia. Nimic altceva a generat conceptul de război preventiv, concept lansat iniţial la Washington şi preluat rapid la Moscova şi la Paris.
Iată fapte care, după părerea mea, pun în relief deplina actualitate a neesităţii eliminării forţei şi ameninţării cu forţa în arena internaţională – idee atât de ataşată gândirii şi acţiunii lui Titulescu.
Este de remarcat că România nu s-a angajat şi nu se angajează în acţiuni care se înscriu pe linia politicii de forţă. Prin componente ale forţelor sale armate, ea e prezentă în teatre de operaţiuni sau în misiuni de menţinere a păcii şi reconstrucţie post-conflict, alături de aliaţi sau parteneri, în baza unor mandate emise de autorităţi internaţionale legitime. Ea îşi îndeplineşte astfel îndatorirea de stat membru al Naţiunilor Unite, al Uniunii Europene, al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, al Alianţei Nord Atlantice. Este, desigur, de aşteptat şi de sperat că România, care a fost şi rămâne şi patria lui Titulescu, va continua aceeaşi linie de conduită, nu-şi va da girul nici unui fel de manifestări ale politicii de forţă şi, cu atât mai mult, nu se va lăsa antrenată, sub anumite angajamente externe, în nici un fel de astfel de manifestări. În această privinţă, mi se pare de extremă importanţă evitarea oricăror angajări care să antreneze România în însuşirea şi punerea în practică a conceptului de război preventiv.
Alături de repudierea forţei, unul dintre cele mai înalte comandamente ale gândirii şi acţiunii diplomatice a lui Titulescu a fost respectul faţă de dreptul internaţional şi întronarea acestuia în practica raporturilor dintre state. „Dreptul e mai presus decât pacea”, declara solemn preşedintele american Wilson la 2 aprilie 1917, cerând Congresului să declare război Germaniei imperiale. „Dreptul e garanţia păcii”, glosa Titulescu, un deceniu mai târziu. Dreptul, cuprinzând principii şi norme clare de conduită a statelor în arena internaţională, egale pentru toţi, obligatorii în egală măsură pentru oricine. A făcut istorie, intrând în antologie, replica pe care Titulescu i-o da lui Orme Sargent, oficial al Foreign Office-ului, într-o elevată dispută de idei. „Trebuie să recunoaşteţi, domnule ministru, afirma sentenţios diplomatul de pe Tamisa, că Marea Britanie înseamnă mai mult decât, să zicem, Venezuela”. „Marea Britanie e mai puternică decât Venezuela, replica Titulescu, dar în faţa Legii Internaţionale, ele sunt egale!”. Pentru Titulescu, dreptul aplicabil raporturilor dintre state nu era o simplă sumă de principii şi de norme, ci era Legea Internaţională, cu majuscule, stăpânul-lege, cum o numea uneori. Acest drept avea la temelie principiile înscrise în Pactul Ligii Naţiunilor, formulat sub impulsul grozăviilor Primului Război Mondial. Titulescu avea să fie unul dintre cei mai aprigi şi prestigioşi apărători ai Pactului Ligii, unul dintre cei mai temuţi adversari ai încălcării acestor principii, ai „rupturii de Pact” cum se vorbea atunci. Va urmări cu vigilenţă ca întreaga construcţie juridico-politică internaţională să fie conformă Pactului şi va sancţiona fără rezerve orice tentative de a scoate această construcţie de sub imperiul Pactului Ligii Naţiunilor. Rămâne ca o reuşită exemplară rolul său în torpilarea încercării de creare a aşa-numitului „Pact al celor Patru în 1933-1934. Iniţiat de Mussolini, aceasta îşi propunea încheierea unei înţelegeri între Italia, Germania, Marea Britanie şi Franţa, potrivit căreia cele patru puteri – de fapt, mari puteri, după criteriile de atunci – să urmărească şi să rezolve, împreună, problemele Continentului. După preparativele diplomatico-protocolare de rigoare, se întâlneau, la invitaţia lui “Il Duce”, proaspătul cancelar german, Adolf Hitler, şi premierii britanic şi francez. În proiectul de tratat pe care Cei Patru îl pregăteau se aroga şi dreptul semnatarilor Pactului de a patrona eventuale rectificări de frontiere în Europa. Astfel, în Europa se întindea umbra Congresului de la Viena şi a unei “Sfinte Alianţe” sui generis. Numai că, între promotorii ideii unui nou Directorat în şi asupra Europei, nu se aflau oameni de talia lui Talleyrand şi Metternich. În schimb, în tabăra adversarilor unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi va fi Nicolae Titulescu. Acesta, după ce s-a aflat că se preconizează statuarea dreptului Celor Patru de a modifica graniţe în Europa, nu a mai avut linişte. În calitate de ministru de externe al României şi în numele Micii Înţelegeri, a ars ca o flacără zile şi săptămâni de-a rândul, într-un periplu diplomatic între Paris şi Londra, de o intensitate şi de o fervoare extraordinare. Şi-a copleşit interlocutorii cu argumente şi demonstraţii imbatabile, fiind mereu cu un cap mai sus decât ei, fără excepţie, ca nivel ideatic şi ca persuasiune. A chemat la raţiune şi, pe de altă parte, a ridicat degetul arătător în semn de avertisment. A făcut incursiuni pilduitoare în istorie şi proiecţii de viitor, toate sumbre, în cazul constituirii Pactului. În strălucite lecţii de drept internaţional, a pus faţă în faţă Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul celor Patru, demonstrând că acesta din urmă răstoarnă înseşi fundamentele ordinii politice şi juridice europene. Ştiind prea bine că Londra fusese prima care vorbise despre nedreptăţile tratatelor de pace, mai ales faţă de Germania, şi cunoscând bine, prin misiunile sale pe malurile Tamisei dedesubturile politicii “Perfidului Albion”, nu şi-a cruţat inteligenţa şi abilitatea spre a demonstra miopia şi iresponsabilitatea poziţiilor Marii Britanii în problema Pactului. Dar ştiind la fel de bine că Parisul era gata să accepte Pactul din conştiinţa propriei slăbiciuni şi de teama de izolare, tirul ofensivei declanşate pe Sena era uneori mai vehement şi necruţător. Iată o mostră: "Dacă Franţa, argumenta el la Quai d’Orsay, renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem până întratâta părăsiţi de zei, încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase. Şi chiar de ar fi să rămânem singuri, nu ne vom închina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru. Iar eu, eu am misiunea de a vă preveni în mod caritabil că revizuirea tratatelor va aduce războiul” . Ca într-o partidă de şah pe care a condus-o tot timpul cu strălucire, Titulescu a spus “gardă” la Londra şi “şah” la Paris. Şi, în timp ce dincolo de Canalul Mânecii câteva piese răsleţe continuau să asigure un anumit câmp de manevre, dincoace de Canal ultimele rezistenţe erau înlăturate. Parisul ceda – era “şah mat”: era o victorie pe care Europa o datora unui român.. Pactul era semnat, dar ceremonia instituirii sale semăna a prohod. Fără clauze teritoriale, pentru Berlin şi Roma el nu mai avea nicun sens; nu avea să fie ratificat şi nu intra în vigoare. Că Titulescu avusese dreptate urma s-o demonstreze doar peste câţiva ani Münchenul, unde “Cei Patru”, fără Pact, hotărau dezmembrarea Cehoslovaciei, deschizând astfel calea spre cel de Al Doilea Război Mondial.
Mă întreb şi în acesastă privinţă: este oare lipsită de semnificaţii actuale angajarea deplină a lui Titulescu în apărarea, consolidarea şi aplicarea acelor principii şi norme care constituiau în perioada interbelică fundamentul ordinii mondiale? După părerea mea, răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur; anume, nicidecum. Cred chiar că, luând în considerare deosebirile de epoci istorice, semnificaţia liniei de conduită a lui Titulescu în problema dată îşi dezvăluie noi valenţe.
Lumea de azi dispune de reglementări privind angajarea statelor şi a oricăror altor actori în viaţa internaţională de o întindere şi complexitate fără precedent. Fundamentul acestora se află în Carta Naţiunilor Unite, în principiile încorporate în Cartă. În spiritul, mai mult, în baza acestor principii s-a clădit un eşafodaj ramificat care pune în relaţie drepturile şi obligaţiile statelor, afirmarea suverantăţii acestora şi împlinirea cerinţei imperioase a cooperării internaţionale, războiul şi pacea, asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv prin dezvoltarea diferitelor ramuri ale dreptului internaţional umanitar.
Carta Naţiunilor Unite şi ansamblul reglementărilor care dau conţinut dreptului internaţional au trecut cu bine examenul, deloc uşor al Războiului Rece. Astăzi însă, când acesta a rămas în trecut, există voci care, deschis sau în surdină, consideră Carta drept un document perimat. Nimeni însă nu-şi asumă răspunderea de a iniţia revizuirea sau înlocuirea ei cu un instrument de vocaţie şi statură comparabile. O tentativă de acum câţiva ani de a reforma Organizaţia Naţiunilor Unite, cu anumite implicaţii referitoare la unel prevederi ale Cartei, nu a fost finalizată.
În practică însă, există factori de putere în lume care acţionează alături, adică în afara Cartei. Există state şi grupări de state care, ignorând prevederile capitolului VII din Cartă, precum şi reglementările internaţionale privind agresiunea, îşi arogă, cu de la sine putere, dreptul de a apela la forţă, inclusiv la forţa armată, pe plan internaţional, de a schimba regimuri politice şi conducători de state. În condiţii când, în diferite părţi ale Globului, au avut loc grave încălcări grave ale drepturilor omului, abominabile acte de genocid şi epurare etnică şi confesională, reacţia comunităţii internaţionale a fost adesea tardivă şi ineficientă. Aceasta, nu pentru că prevederile şi instrumentele internaţionale în materie ar fi deficitare. Ci, mai ales, pentru că unii actori internaţionali au găsit cu cale să acţioneze ocolind Consiliu de Securitate al ONU şi ignorând, de pildă, reglementările Convenţiei privind combaterea crimei de genocid.
Desigur, nici Carta ONU, nici Ordinea mondială politico-juridică clădită pe eu nu sunt imuabile. Dar te întrebi: cui folosesc, căror interese le răspund ignorarea şi încălcarea lor? Departe de mine gândul de a face aici procese de intenţie. Să ne reamintim totuşi că în perioada interbelică subminarea păcii şi securităţii internaţionale, calea spre război au trecut în mare măsură prin slăbirea Ligii Naţiunilor, prin încălcarea nesancţionată a principiilor şi normelor consacrate sau întemeiate pe Pactul Ligii.
Iată doar câteva dintre motivele de meditaţie la care îndeamnă astăzi moştenirea pe care ne-a încredinţat-o, tuturor, Nicolae Titulescu. Lor li s-ar putea adăuga atâtea altele, cum sunt grija exemplară şi intransigenţa cu care Titulescu apăra suveranitatea statului român, ideile sale generoase şi clarvăzătoare privind organizarea păcii, în faţa pericolelor de război, virtuţile cooperării internaţionale, sensul exact al conceptului său de spiritualizare a graniţelor etc., etc. Cele invocat sunt însă, cred, cu prisosinţă relevante. Înseamnă toate acestea o chemare „înapoi la Titulescu”? Nu, nicidecum. Nu avem de ce să ne întoarcem, pur şi simplu, la Titulescu. Avem nevoie de el aici, în lumea noastră de acum. Avem nevoie de el pentru a ne inspira, pentru a folosi idei ale sale, modul său de a fi şi de a face diplomaţie. Într-un cuvând, avem nevie de modelul său.
Să nu ne ferim de un astfel de cuvânt. În fapt, traiul în societate înseamnă învăţare socială, munca, performanţa într-un domeniu de activitate înseamnă asimilare de cunoştinţe, însuşirea de experienţe, nu în ultimul rând, inspiraţia din modele. Problema este de a alege, conştient şi deliberat, modele bune, pozitive, demne de urmat. Iar Nicolae Titulescu este, cu prisosinţă, un astfel de model.
A-l studia, a-l înţelege, a asimila ceea ce se dovedeşte peren în opera sa, spre a fi mai apţi, mai capabili, mai performanţi, mai buni români este cred, cea mai îndreptăţită, mai binemeritată cinstire a numelui şi moştenirii sale
Autor: Ambasador.Prof.univ.dr.Constantin Vlad
