miercuri, 23 mai 2007

Schimbare la Elysee -Franţa are un nou preşedinte.


De îndată ce s-a instalat la Elyzee, Nicolas Sarkozy a făcut o promă vizită oficială la Berlin. Europa apre o prioritate pentru noul preşedinte mai preocupantă decât a lăsat să se înţeleagă în timpul campaniei electorale. Este important! Schimbările din Franţa intervin într-un moment important pentru continent. Vechea întrebare cine are nevoie de o Europă puternică devine şi mai obsedantă acum.
Ascensiunea lui Sarkozy este analizată cu un interes legitim. Pentru că Franţa, sub toţi preşedinţii, este unul dintre pilonii pe care se sprijină Europa. Vor fi multe de aflat. Dar, deocamdată să spunem că această ascensiune îşi are punctul de plecare în ambiţiile lui politice precoce, are ca rampă de susţinere partidul neo-gaullist şi pe Chirac însuşi, şi a fost favorizată de căderea stângii franceze de după Mitterrand. Mai greu de explicat, dar această ascensiune a fost favorizată şi de şocul re-politizării masive a francezilor în această campanie electorală. În mod normal, această re-politizare ar fi trebuit să-l ajute mai mult pe Bayrou, la centru. Nu se poate spune că cel care intenţiona să lovească bipolarismul politic tradiţional nu şi-a tras partea lui de avantaje prin atragerea nehotărâţilor, ceea ce explică excepţionala participare la vot, peste 84%, în ambele tururi. Dar Bazrou nu a reuşit pe deplin nici în strategia electorală, nici în atingerea obiectivului.
În Franţa, prin preşedintele Chirac, dreapta a fost la putere timp de 12 ani. O perioadă în care s-a înregistrat o redresare moderată economică dar nu şi suficientă pentru prosperitatea generală şi sincronizarea cu marile puteri europene, Germania şi Marea Britanie. Răzmeriţele cartierelor sărace, inflamarea chestiunii imigraţiei au provocat nemulţumirea multor francezi. Ei au văzut în acestea o slăbire a autorităţii statului într-un moment în care politica de delocalizare şi valurile de imigranţi îşi arătau sever consecinţele sociale. În plus, Parisul a înregistrat în ultimii doi ani un regres în rolul Franţei pe plan european din cauza respingerii Tratatului Constituţional, la referendumul din mai 2004. Acestea nu puteau fi ignorate tocmai în alegeri. Sarkozy le-a folosit şi a declanşat reacţia de re-politizare a francezilor în momentul cel mai potrivit, pe temele cele mai arzătoare, cu o determinare la care nu s-au ridicat ceilalţi contracandidaţi. Pe această cale a atras, poate nu atât cât Bayrou, dar mai mult decât Roayal, pe nehotărâţi şi pe indiferenţi.
Un sondaj venit la timp înainte de alegeri a aruncat în dezbaterile electorale şi tema sensibilă a funcţionării instituţiilor şi sănătăţii democraţiei: peste 53% dintre francezi considerau că democraţia nu funcţionează bine în Franţa. Acest păcat nu scutea pe guvernanţii de dreapta, inclusiv pe ministrul de Interne Sarkozy. Numai că el a întors cursul nemulţumirilor de guvernare din care ieşea (cu numai o lună inainte de alegeri) şi utilizarea sloganului ,,vreau să rupem cu trecutul”. Slogan care a prins - proporţional, la vot s-a văzut - mai bine decât în cazul lui Royal care şi ea, la rândul ei, cerea ruptura cu trecutul, mai ales cel al socialiştilor atât de mult şifonat de eşecul lui L. Jospin din 21 aprilie 2004.
Democraţia în Franţa este la ea acasă. Nimeni nu rămâne insensibil, mai ales în campanie electorală, la soarta ei. Candidata stângii s-a desprins pe cont propriu de ,,elefanţii” vinovaţi de ,,21 aprilie” şi de urmările acestuia. În ,,Pactul prezidenţial” Royal a avansat cea mai seducătoare idee politică, cea a anulării imperfecţiunile de funcţionare a instituţiilor statului prin stabilirea unor proporţii în alegerile pentru Camera Deputaţilor şi modificarea modului de alegeri pentru Senat. La prima vedere nu pare o inovaţie surprinzătoare. Numai că, pus sub lupă, se observă că obiectivul era unul fundamental. El urmărea, în fond, să creeze bazele încheierii etapei celei de a V-a Republici, marcată de gândirea lui Charles de Gaulle, adică de opţiunile de dreapta ale Franţei puternice de atunci. Ar fi putut să devină esenţial în victoria lui Segolene Royal dacă nu ar fi fost formulat vag şi, în plus, timid. A cui este vina? Să se fi speriat garda veche prea tare de forţarea electoratului? Sarkozy a preluat numai jumătate din acest obiectiv, a cerut reforma instituţională dar nu a mers până la acceptarea încheierii celei de a V-a Republici. Ar fi fost un sinucigaş şi, în plus, groparul dreptei.
Bayrou a pledat şi el pentru o nouă lege electorală, care să permită alegerea a 50% dintre deputaţi prin scrutin majoritar şi a 50% prin vot proporţional. Sarkozy a avut răspuns şi la această direcţie, a omorât-o din start acceptând ,,o doză de proporţionalitate” în Senat şi, populist, i-a ademenit pe cei mici cu grija lui că un procent prea mare de proporţionalitate nu le-ar da şanse să intre în Parlament!
Să recunoaştem, fie şi teoretic, această dezbatere este necesară nu numai în Franţa!
La mai puţin de o lună de primul tur de scrutin sondajele arătau că Royal şi Sarkozy aveau procentaje aproximativ egale în intenţiile de vot - cca. 27% - iar Bayrou 20%. Ascensiunea ultimului a fost remarcabilă, el adunând simpatii atât de la dreapta, cât şi de la stânga din rândul celor nehotărâţi. Se mai spunea că dacă Sarkozy şi Royal rămâneau în al doilea tur de scrutin, candidatul dreptei câştiga cu 51%. Se credea că şansele la un moment dat sunt egale înaintea primului tur de scrutin. Diferenţa s-a mărit apoi considerabil. Faţă de scorul înregistrat cu 5 ani în urmă de Jospin, deşi a acumulat cu 10 puncte, acestea nu i-au fost de-ajuns lui Royal. Greşeala stângii - ce păcat va fi avut Segolene însăşi, cel rol să fi avut ,,elefanţii”?- a fost că nu a limpezit destul apele pentru colaborarea cu Bayrou, nu a fost convingătoare pentru perspectivă. În aceste condiţii, deputaţii centrului au preferat siguranţa şi, în turul doi, au rămas lângă dreapta. Sarkozy ar fi pierdut cu siguranţă în al doilea tur de scrutin dacă intra nu Roayal ci…Bayrou! Electoratul de stânga - a se vedea suma voturilor obţinute de stânga şi de centru - ar fi votat in corpore cu Bayrou. Aşa, cei de la centru şi-au împărţit voturile în proporţii care l-au avantajat pe Sarkozy.
Nicolas Sarkozy a forţat pe toate căile desemnarea lui drept candidat unic iritând chiar şi o parte dintre partenerii lui politici. Inclusiv pe preşedintele Chirac care a cheltuit cu greu două vorbe pentru a anunţa că-i va da votul. Rezervele primului ministru Dominique au fost cu greu disimulate. S-ar părea că ambiţiosul Sarkozy a forţat inteligent destinul. În realitate, cel care fusese pregătit de Chirac pentru Elysee, Alain Jupe, a intrat cu aproximativ doi ani în urmă în complicaţii juridice minore, suficiente însă să-i bareze drumul. Al doilea preferat al lui Chirac, Dominique de Villepin, a făcut gafe mai mici decât Jupe, dar şi ele stânjenitoare pentru un aristocrat ca Villepin, aşa că cel de al treilea, adică Sarkozy, şi-a văzut calea deschisă nu spre palatul guvernamental ci spre cel prezidenţial! Partenerii au ce să-i reproşeze dar nu mai au cum. Poate doar îndepărtarea de gaullism, previzibilă, pe care a probat-o clar în vizita făcută în Statele Unite, la sfârşitul lui 2006. Nu apropierea lui de conservatorii neo-liberali americani contează ci îndepărtarea de tradiţia gaullistă care raporta identitatea franceză în primul rând la capacitatea Franţei de a fi independentă până şi faţă de Statele Unite. Era o mândrie care satisfăcea orgoliul francezilor. Când majoritatea francezilor au spus ,,nu” Constituţiei europene, ei au respins tocmai accentele neo-liberale de sorginte americană. Sigur, era şi spaima în faţa pericolului diminuării intervenţiei statului în protecţia socială, calul de bătaie al socialiştilor. Cu ceva timp în urmă, când Segolene Royal l-a atacat pentru derapajele în materie de emigraţie şi de politică socială, Sarkozy a deplasat discuţia pe terenul identităţii naţionale a Franţei probabil şi pentru a diminua, măcar indirect, din îndepărtarea lui de tradiţia gaullistă. El a propus crearea unui minister al interesului naţional dar, ca să nu-şi piardă din electorat, a adăugat în obiectivul ministerului, pe acelaşi plan, chestiunea imigraţiei. Conceptul, era cel puţin ambiguu şi putea fi exploatat cu succes nu numai de extrema dreaptă a lui Le Pen, ci chiar de către socialiştii. Dar s-a întâmplat ca Sarkozy să recupereze la timp din platforma electorală şi de la extrema dreaptă, şi de la socialişti atât cât trebuia ca să dilueze platformele acestora şi să nu-şi şocheze proprii parteneri. Atacul adversarilor pe tema incapacităţii lui Sarkozy de a asigura ,,coeziunea naţională” a rămas astfel fără mare ecou.
La festivităţile de la Berlin pentru marcarea a 50 de ani de la crearea primelor instituţii comunitare europene, Angela Merkel a demonstrat, odată în plus, forţa şi ambiţia Germaniei de a conduce procesul de unificare şi consolidare a Europei. În condiţiile relansării viguroase, sub preşedinţia Germaniei, a proiectului reformelor în Europa unită, inclusiv, adoptarea noii Constituţii, prioritar pentru francezi devine reforma instituţiilor celei de a V-a Republici. Numai realizarea acesteia (care înseamnă şi favorizarea apariţiei unei noi clase politice) ar mai uşura Parisului lupta pe care o duce pentru a nu ieşi din jocul politic al Europei de mâine. Acest lucru l-a înţeles rapid noua echipă de putere, încă în formare, de la Paris. De aceea, Sarkozy as-a grăbit să ajungă la Berlin.
Să fim, însă drepţi şi să recunoaştem că predecesorii lui Sarkozy au fost lideri puternici şi respectaţi pentru că, indiferent de culoarea lor politică, au ştiut să-şi facă prieteni şi în Germania lui Kohl, Schroeder sau Merkel, şi în Marea Britanie a lui Thtcher sau a Blair, şi în Rusia lui Elţân sau Putin. De la De Gaulle şi până astăzi, Franţa a orientat cu prioritate şi corect relaţiile ei cu puterile europene.
Ce se va întâmpla sub ambiţiosul Sarkozy? Vom vedea.
Este important să urmărim şi contextul momentului alegerilor
Franţa este putere nucleară, membru al Consiliului de Securitate, este a VI-a putere comercială mondială şi are un rol esenţial în construcţia Europei de mâine; ocupă locul 28 în privinţa competitivităţii economice şi pe locul trei într-un clasament al investiţiilor
Franţa a traversat o perioadă de criză mai pronunţată decât Germania şi Marea Britanie iar aceasta are relevanţă la scara puterii politice în procesul construcţiei europene. Explicaţii pot fi găsite în epuizarea acumulărilor din perioada colonialismului, stagnarea timp de trei decenii a reformelor politice, sociale şi economice, de ce nu, chiar şi absenţa unor mari personalităţi politice. Chirac este o excepţie ca european. Să mai adăugăm efectele unor măsuri din categoria a ceea ce se numeşte l’exception francaise, adică preferinţe suverantiste şi protecţioniste vizibile, alergie la mondializare, responsabilitate pentru blocarea Constituţiei Europei în urma referendumului, cu consecinţele negative pe planul rolului ei în Europa.
În campania electorală au fost avansate două proiecte politice majore, unul liberal, al dreptei lui Sarkozy, în final câştigător şi unul socialist, al lui Royal. A fost seducător pentru o bună parte dintre francezi şi proiectul republican, al centrului lui Bayrou. Dar nu suficient de precis. Celelalte proiecte ale extremei drepte, extremei stângi şi al verzilor au cunoscut eşecuri istorice.
Proiectul stangii
Să ne oprim mai întâi la proiectul stângii. Royal a propus un ,,pact prezidenţial” care avea patru dimensiuni:
- socială, care urmărea lupta împotriva inegalităţilor; direcţia cea mai puternică a atacului împotriva dreptei liberale;
- instituţională, pentru reînnoirea democratică şi reforma profundă a instituţiilor celei de a V-a Republici.
- ecologică prin care se urmărea atragerea electoratului verzilor;
- europeană, necesară relansării economice şi instituţionale pentru recâştigarea rolului Franţei în Europa, afectat serios, în beneficiul Germaniei şi al Marii Britanii, după eşecul referendumului din mai 2004. Aceasta este, poate, cea mai deficitară şi mai puţin consistentă dintre propunerile stângii.
Dimensiunea externă a fost slabă. Royal a fost favorabilă condiţionat NATO, a cerut ,,să rezistăm tropismelor de extensie permanentă a câmpurilor de acţiune şi a domeniilor de intervenţie” ale acesteia. (,,de resister aux tropism d’extension permanente des champs d’action et des domaines d’intervention de l,OTAN). În privinţa Uniunii Europene a sugerat renegocierea Tratatului Constituţional pentru îmbunătăţirea capitolului social, a susţinut necesitatea extinderii şi acceptarea Turciei în Uniune.
Politic, proiectul stângii propus de Royal a urmărit o ruptură cu socialismul clasic şi realizarea unei sinteze a aspiraţiilor contradictorii din societatea franceză de azi, adică:
a. între vechea cultură socialistă şi exigenţele unei societăţi devenită alergică la ideologii;
b. între economia de piaţă şi o societate a solidarităţii.
Royal a vorbit în termeni noi despre valorile democraţiei franceze, a renunţat la modelul stângii utopice imaginat de reforma din 1983 care pretindea că socialismul poate fi instaurat într-o singură ţară fără să ţină cont de Europa, atunci, şi de globalizare, acum. Ea a sesizat corect că principală victimă a noii etape de dezvoltare economică şi socială a Franţei este clasa medie şi a înţeles să se adreseze direct spaţiului provincial şi rural, indiferente sau chiar ostile până acum ideilor socialiste (Limousin, Pirinei).
Pentru acest tip de program, Royal a renunţat la dependenţa de aparatul de partid, la solidaritatea cu stânga de la stânga, a împrumutat din ideile liberale.
O exemplificare: solidaritatea, valoare exacerbată cândva de socialişti, suferă modificări de fond în programul socialist al lui S.Royal. Ea a cerut ca solidaritatea să nu excludă competiţia. Adică, voinţa de a împărţi bogăţia trebuie să fie asociată cu preocuparea, obsesia de a o crea. Nici o cheltuială nu trebuie promisă dacă nu eşti sigur că deţii soluţia compensării ei printr-o reţetă echivalentă. Royal a renunţat la formula ,,fiecăruia după necesităţi” şi, pentru a câştiga din electoratul centriştilor sau pe liberalii de stânga ai lui Sarkozy, s-a apropiat de formula liberală ,,fiecăruia după merit” pe care a amendat-o: ,,fiecăruia după drepturi”. Dacă Royal ar fi câştigat alegerile prezidenţiale, aici ar fi fost o adevărată înnoire a gândirii socialiste, ar fi însemnat salvarea proiectului socialist. Ideea nu a avut timp de maturizare. Rateul lui Royal va avea consecinţe grave pentru socialişti aflaţi în faţa celui de al treilea eşec consecutiv. Ei nu au avut în a V-cea Republică decât un preşedinte, pe Mitterrand. În campanie, ei nu au dat semne evidente că se desprind de gândirea lui Jaures în schimb au distilat greu sfatul lui Rocard să facă gesturi esenţiale pentru Centru. Royal, în plus, s-a lovit de garda veghe care, acum, o acuză de personalizarea campaniei, de ignorarea forţei colective. (D.Strauss-Kahn, L. Fabius; Emanuelli, mai la stânga, a fost ceva mai conciliant).
Royal a pierdut şi, odată cu ea, socialiştii intră într-o nouă perioadă de criză. Cele patru săptămâni până la alegerile legislative nu ajung pentru refacerea terenului. Decât dacă noile mişcări de stradă ale emigranţilor anti-Sarkozy nu vor lua amploare. Adică a celor care nu uită că noul preşedinte i-a făcut ,, les racailles”.
Politician rafinat, contrariind prin calmul comportamentului, prin echilibrul discursului tradiţia socialistă, cu împrumuturi din patetismul gaullist, Royal a ţinut să inspire un nou tip de autoritate şi de ordine. A introdus o doză de subliminal religios, a vorbit din uşa capelei copilăriei şi a apărut adesea în alb, împrumutând un chip de Cristos feminin.
Să recurgem la o concluzie a unui francez, Ph. Sollers: ,,Si Ségolene est batue, ce qui est malheureusement et nationalistiquement probabil, elle sera brulée. Et le peuple français aura dit non au monde entier”.
Cam mult, totuşi !
Proiectul republican, al centrului lui Bayrou, U.D.F. a întrunit 18% din sufragiile electoratului. Bayrou a încercat să stopeze depolitizarea francezilor - nu a reuşit decât determinarea nehotărâţilor să vină la vot - şi să blocheze bipolarismul. El a profitat de transgresările ideologice. Dacă ar fi reuşit, tentativa lui Bayrou fi fost o bună inovaţie politică; acest proiect a eşuat pentru că deputaţii centrişti nu au acceptat să meargă cu Royal fiind interesaţi să-şi conserve, lângă actualii parteneri, şansele în apropiatele alegeri legislative. De asemenea, Bayrou a pornit târziu proiectul, a fost chiar ezitant şi nu a tranşat - de fapt nici până acum - cu cine doreşte să meargă la drum în viitor.
Proiectul extremei drepte şi-a accentuat inadecvarea şi a intrat în criză. Dreapta lui Sarkozy a recuperat multe dintre obiectivele acestuia, diluându-l substanţial. Le Pen dispare ca om politic după acest eşec dar, spun unii, nu şi ideile lui.
Proiectele extremei stângi nu mai contează preşedintelui Chirac.
Franţa intră într-o nouă etapă. Alegerea lui Sarkozy este, după unii, favorabilă reformelor profunde, liberale. Ce fel de liberalism? De tip european? De tip american? Pentru că există diferenţe. În condiţiile mondializării, chiar in Franţa se vorbeşte despre o nouă privire asupra capitalismului. Ce ne mai spune capitalismul se întreabă noii filozofi, noii economişti francezi. O dezbatere care nu a încetat să marcheze toată perioada alegerilor
Proiectul liberal al lui Nikolas Sarkozy
Sarkozy a cerut ruptura cu trecutul clasic al dreptei. Strategic, a urmărit să diminueze din efectul uzurii puterii, pe care o reprezenta, şi a reuşit. Programul lui politic a vizat reforma statului fără schimbarea instituţională a celei de a V-a Republici. A readus în prim plan ideea orgoliului şi identităţii naţionale. A pledat împotriva egalitarismului tradiţional francez şi a cerut lichidarea amintirii lui ,,mai 1968”, pagina de glorie a stângii. Nou: Sarkozy a evocat valorile morale şi religioase ale Franţei a cărei reputaţie este de stat laic. În plus, el a susţinut că ,,nu pot fi ignorate rădăcinile creştine ale Europei, cât şi ale Franţei”, ceea ce reprezintă o îndepărtare de poziţia Parisului la redactarea Constituţiei Europei.
Sarkozy a propus un minister al identităţii naţionale şi imigrării, formulă ambiguă, nedezvoltată. El concepe interesul naţional numai în sensul în care francezii au nevoie de repere şi de personalităţi cu criterii bine alese şi acceptate de toată lumea.
Economic a susţinut conceptele liberale privind dezvoltarea, încurajarea investiţiilor şi câştigul proporţional cu meritele, echilibrarea drepturilor şi a datoriilor; a preferat, iniţial cu entuziasm, neoliberalismul de tip american pentru ca, din nevoi tactice electorale, să estompeze excesele.
Pe plan social, a atacat moderat conceptul de stat-providenţă evitând poziţii tranşante antisociale; a amendat concepţia dreptei privind valoarea muncii cerând ,,integrarea socială prin muncă”; a lansat un fel de Plan Marshall pentru zonele defavorizate, mai ales pentru periferiile endemic revoltate, care să urmărească dezvoltarea şi nu subvenţionarea acestora cum au pretins socialiştii de la Jospin până la Royal.
În sensibila problemă a imigranţilor Sarkozy a pornit de la o realitate greu de pus la îndoială, de altfel şi cauză a multor tensiuni, neexprimată transparent, dar nu şi ignorată pe fond. Anume că în societatea franceză există, în forme şi doze diferite, inegalitate, manifestări de rasism, de xenofobie, de şovinism. Electoral, Sarkozy a exploatat contradicţia din politicile sociale de până acum între a primi nelimitat imigranţi şi a rămâne indiferent la soarta acestora, adică de a nu le asigura locuri de muncă, locuinţe şi integrare lingvistică. Evocând pericolul politicilor de până acum, şi de dreapta, şi mai ales de stânga, Sarkozy a riscat şi a rămas consecvent cu poziţia lui ca ministru de Interne, adesea criticată pentru duritatea de tratament a reprimării mişcărilor violente de cartier şi a pedepsirii delicvenţilor, inclusiv minori. Pusă aşa problema, a câştigat electoratul îngrijorat de perspectiva dispariţiei locurilor de muncă pentru francezi. A dus tratative secrete de colaborare cu Le Pen şi s-a deschis spre extrema dreapta atât cât era nevoie pentru a câştiga electoratul acesteia.
În politica externă a urmărit accentuat nevoia unui nou tip de relaţii cu SUA. A pledat, iniţial prudent, este adevărat, pentru atlantism lăsând pe planul doi europenismul. A revenit progresiv la europenism şi la nevoia parteneriatului cu Germania în susţinerea progresului consolidării Uniunii Europene. După victorie şi-a clarificat mesajul, a promis SUA prietenia Franţei dar a cerut americanilor să înţeleagă şi să accepte poziţii diferite. S-a arătat ostil unei noi extinderi a U.E. şi, mai ales, intrării Turciei în Uniune. A optat pentru un Tratat Constituţional simplificat, formulă, cred, mai bună dacă nu ar ridica probleme serioase de renegociere, şi a promis aprobarea acestuia în Parlament, nu prin referendum. Sarkozy a uitat că el este la originea iniţierii referendumului în Franţa, avansând ideea chiar împotriva poziţiei propriului guvern şi a Soarta gaullismului este în pericol?
Pe alt plan, Sarkozy poate deveni primul lider francez care să rupă legătura dreptei cu gaullismul. Sunt greu de evaluat consecinţele politice ale acestei direcţii, o adevărată depersonalizare a dreptei franceze.
Să vedem, printr-o scurtă şi necesară privire înapoi, ce a reprezentat gaullismul.
Când a revenit, pe 14 iunie 1944, în Franţa, de la Londra, generalul Charles de Gaulle a întreprins măsuri urgente pentru restabilirea autorităţii puterii centrale şi a obţinut acordul comuniştilor, cei care reprezentau rezistenta în faţa naziştilor, pentru putea dizolvarea miliţiilor patriotice şi a încropi o armată cu care Franţa putea să revină pe câmpul operaţional, la sfârşitul războiului. Era necesar pentru a putea să se aşeze la masa tratativelor pentru pace! Acum începe, pe plan intern, şi lunga bătălie pentru lichidarea celei de a IV-a Republici. Adevărata lovitură dată instituţiilor franceze neputincioase în faţa nazismului şi discreditate politic este dată în 1958 când de Gaulle se întoarce, printr-o lovitură de forţă, la putere. Instalarea celei de a V-a Republici reprezintă nu numai renovarea instituţională ci şi o nouă filozofie politică: gaullismul. O filozofie care se axează pe trei idei de forţă: misiunea, independenţa şi puterea Franţei. Gaullismul incarnează voinţa de unitate a poporului francez şi de apărarea a autorităţii statului. Ceea ce dă forţă gaullismului nu este numai personalitatea puternică a fondatorului ci, mai ales, priza excepţională a acţiunii acestuia în contra partidelor politice, discursul lui economic paternalist şi exaltarea naţiunii. Imediat ce a scăpat de calvarul războiului din Algeria şi a realizat stabilitatea şi întărirea pe plan intern, Charles de Gaulle va investi întreaga sa energie şi autoritate pentru revenirea Franţei în rândul marilor puteri. Absentă la conferinţele de la Ialta şi Potsdam şi, deci de la înţelegerile pentru împărţirea lumii postbelice, Franţa dispăruse din jocul deciziilor. Lumea se aşeza temeinic în blocuri ideologice, militare economice distincte. Ţinta lui de Gaulle era înlăturarea bipolarismului rezultat din aceste înţelegeri. El a respins ideea utilităţii blocurilor militare şi s-a manifestat ostil faţă de orice fel de dependenţă atlantică. A urmărit cu încăpăţânare să consolidează puterea militară a Franţei (la 13 februarie 1960 intră în posesia primei bombe atomice), să dobândească independenţa financiară (adoptă ,,francul greu”) şi să dezangajeze Franţa treptat din structurile militare NATO (proces început în 1959 şi încheiat în 1967). Lupta lui împotriva hegemoniei mondiale a dolarului prin adoptarea ,,etalonului-aur”, afirmarea independenţei politice prin refuzul structurilor supranaţionale europene sau atlantice îl fixează pe de Gaulle ca un lider european incontestabil, De pe această poziţie câştigată, preşedintele Franţei a abordat diferit viitorul Europei. Determinarea lui de a nu accepta nici un abandon în problema suveranităţii începe să slăbească în favoarea opţiunii pentru o Europă unită şi puternică, o veritabilă forţă între cei doi giganţi, SUA şi Uniunea Sovietică. Dar percepţia antiamericanismului lui de Gaulle va fi mai puternică decât cea a anti-sovietismului lui. De aici, îndreptăţita considerare a lui ca cel mai antiamerican dintre liderii europeni. Viitorul lui ca om politic va lua sfârşit în 1969, după faimoasele revolte declanşate de studenţii de la Sorbona, în mai 1968. Dar ideile gaullismului vor guverna mult timp Franţa, chiar şi în timpul prezidenţiatului socialist al lui Mitterrand. Este drept, cu modificările pe care istoria le impunea. Oricum, adaptările au fost întotdeauna convenabile Parisului. Remanenţa antiamericanismului francez se va manifesta uneori cu puseuri grave, cum a fost în cazul războiului din Irak, dar nu va mai fi ceea ce a fost în timpul lui de Gaulle.
Va dispărea total în timpul lui Sarkozy?
Un alt tip de preşedinte!
Sarkozy este fiul unui emigrant politic ungur. Tatăl a părăsit Ungaria în 1955, ca reacţie la instalarea în ţara lui a puterii şi a armatei sovietice, după război. Mama era evreică spaniolă creştinată catolic. Nu are complexul originii, a primit de copil o educaţie pur franceză: Tatăl, Paul Sarkozy, a afirmat: ,,Nu am vrut să-i învăţ pe copiii mei ungureşte. Ungaria este o ţară mică, nu le era de folos. În plus, am vrut ca fiii mei să fie pe deplin francezi” (N. Sarkozy ,,Memoires”).
În privinţa originii, Sarkozy a preferat să nu se explice direct, a evidenţiat constant şi îndârjit că datorează totul Franţei şi că va face, de asemenea, totul pentru Franţa. Numai Le Pen a făcut iluzii insultătoare la originea lui:
,, Sarkozy este un ungur puţin francizat”.
Sarkozy este perceput ca un profesionist al politicii dominat de dorinţa de putere, atras de neoliberalismul american. Are o bună mobilitate politică, este tenace, ambiţios, dur, energic. Are legăturii puternice în concernele mediatice şi este preocupat, chiar obsedat de ideea mediatizării.
Constituţia franceză conferă puterii prezidenţiale cea mai mare autoritate politică în comparaţie cu alte regimuri democratice din Europa. Într-atât de mare, afirmă unii, încât numai tradiţia şi forţa democraţiei pot împiedica derapajele spre dictatură. Să mai adăugăm la acestea şi cultura politică naţională.
Iată câteva dintre aceste puteri:
Preşedintele numeşte şi revocă membrii Guvernului, poate dizolva Parlamentul, poate recurge la referendum pentru a modifica Constituţia, alege titularii pentru toate funcţiile importante de stat, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, are imunitate totală penală şi politică.
,,Preşedintele deţine atâtea puteri încât echilibrul democratic depinde de el” a afirmai Robert Badinter, personalitate marcantă a magistraturii franceze, fost ministru al Justiţiei.
A bon entendeur, salut!
Sincronizarea Franţei la ceasul Europei este necesară pentru a nu-şi afecta statutul şi rolul european, pentru a rămâne de importanţa Germaniei şi Marii Britanii pe continent. Pentru aceasta noua administraţie instalată odată cu preşedinţia lui Sarkozy îşi propune să găsească mijloace care să-i permită Franţei apropierea rapidă de normele de performanţă ale celor două state. Se consideră că este posibil şi, cel puţin după cum rezultă din proiectul electoral, vor fi luate măsuri pentru creşterea nivelului economic, atingerea mobilităţii economiilor germane şi britanice şi adoptarea de politici de fiscalitate compatibile şi comparabile.
O Franţă solitară, fără Europa, nu are dimensiuni suficiente pentru a rezista globalizării; nu poate avea viitor în faţa giganţilor lumii - la care s-au adăugat China şi India acum - decât prin concertare europeană.

Reacţii la alegerile din Franţa
Uniunea Europeană. Sarkozy este perceput contradictoriu dar, în logica proporţionalităţii de reprezentare în instituţiile europene, a fost preferat lui S. Royal. Au existat şi rezerve. Opţiunea lui Sarkozy pentru aprobarea Tratatului Constituţional în Parlament a fost salutată dar nu şi reducerea acestuia la câteva pagini pentru că ar presupune reluarea calvarului renegocierilor. Bruxellesul este stânjenit de opoziţia lui la aderarea Turciei şi a cerut, deja, Franţei să aştepte şi să se pronunţe în această privinţă după cei 10 ani necesari negocierilor preparatorii. Asta face exact două mandate prezidenţiale! Altfel, Franţa îşi asumă responsabilităţile încălcării acordului solidar de la aprobarea acestora. Este un avertisment Aceasta înseamnă că Bruxellesul nu este dispus să accepte ieşirea din front.
Sarkozy şi Uniunea Europeană se întâlnesc într-o chestiune esenţială, controlul emigraţie, Bruxellesul pregăteşte un plan de măsuri în care se regăsesc multe din elementele conceptuale ale programului noului preşedinte francez.
În Germania s-a considerat că alegerile au surprins Franţa slăbită, că francezi traversează o criză de identitate. Temerea unora că spectrul politic francez se deplasează spre stânga a fost infirmată la alegeri. Politic, s-ar crede că Angela Merkel se simte mai confortabil lângă Sarkozy dar relaţiile dintre cele două puteri europene nu sunt influenţate de culoarea politică a liderilor, ci impuse de istorie. Kohl a fost prieten cu Mitterrand, acesta chiar i-a subvenţionat campania germanului prin tehnica lui ,, Elf lubrifie tout”.
Declarativ, SUA au fost interesate de personalitatea şi nu de ideile electorale ale candidaţilor pentru că preferă lideri europeni puternici. În realitate, au dorit victoria lui Sarkozy pentru pro-americanismul lui. Bush este mulţumit că a scăpat de D. de Villepin. Prin Sarkozy, SUA au o garanţie că pot schimba adversitatea gaullistă istorică şi să implanteze neoliberalismul în Franţa. Ar a avea, alături de Marea Britanie, un al doilea pilon major în Europa. Totuşi, pentru analiză, ofer două reflecţii. Un ziar american a titrat: ,,Nimic nu este mai dăunător pentru un politician francez decât pro-americanismul lui” iar în New York Times s-a scris imediat după alegeri.: ,,În Franţa totul se schimbă, nimic nu se schimbă”.
Marea Britanie este în perioadă de schimbări importante. Laburiştii lui Blair au avut relaţii excelente cu dreapta lui Chirac, premierul l-a felicitat, chiar în limba franceză şi cu entuziast pe preşedintele ales. Cât priveşte pe conservatori, aceştia au preferat firesc pe Sarkozy. Şi unii, şi alţii remarcă disponibilitatea acestuia spre atlantism.
Rusia. Sarkozy a lăsat să se înţeleagă o schimbare de tratament (,,parler vrai”) în relaţiile cu Rusia. La Moscova au apărut primele iritări dar ele pot fi puse şi în contextul reevaluărilor raporturilor generale ale Moscovei cu Occidentul. Trebuie amintit că între cele două ţări există un parteneriat politic, un mecanism instituţional, Consiliul franco-rus de cooperare pe probleme de securitate, care poate activa oricând consultări pe linia Ministerelor de Externe şi Apărării. Putin a avut relaţii prieteneşti cu Chirac, acesta i-a acordat preşedintelui francez ,,Legiunea de Onoare”. Nu l-a cultivat pe Sarkozy. Cei doi preşedinţi se vor întâlni la începutul lui iunie, la Berlin, la reuniunea G-8 si acolo se va vedea care este semnificaţia acelui ,,parler vrai” cu Rusia şi ce motivează, cu adevărat, au iritarea Moscovei.
Pe de altă parte, cred că, exceptând Germania, Rusia tratează acum oarecum în bloc puterile occidentale din Uniunea Europeană şi că, în multe cazuri, Franţa suportă acest tratament. Poate fi numai o impresie.
China încă nu pare interesată de mişcările politice şi de ideile din Europa şi a manifestat o oarecare neutralitate faţă de candidaţi. În relaţiile cu Parisul este interesată în parteneriatul comercial (acum Franţa este cel mai mare partener comercial al Chinei din Europa).
Japonia preferă o Franţă cu economie liberală, o interesează ponderea Franţei în Europa şi a Europei în lume.
Israelul este pro-Sarkozy.
Spania, Italia, Canada şi Quebec, America latină, ţările arabe (Liban, A. Saudită, E.Arabe) au preferat-o pe Royal.

România După 1989, Franţa si preşedintele Mitterrand au avut o atitudine constructivă faţă de ţara noastră. A existat şi un interes francez: recuperarea României, integrarea ei în zona franceză de influenţă din Răsărit. Evoluţiile din ţara noastă, mai ales mineriadele, au provocat confuzii la Paris. Pe acest fond, Franţa a rămas în espectativă prea mult timp percepând disproporţionat evenimentele pana la a vede un pericol de restauraţie. Parisul nu a realizat - poate nici azi pe deplin - că în România, ca şi în restul Europei de Est, s-a consolidat orientarea de dreapta. Paradoxul face ca orientarea de dreapta din România să fie susţinut chiar şi de stânga franceză.
Autorităţile române l-au felicitat pe Sarkozy, au reluat locurile comune privind legăturile istorice româno-franceze şi atitudinea favorabilă a Franţei în anumite momente. Au calificat proiectul european al noului preşedinte diferit de cel al României in problema Tratatului Constituţional si in chestiunea Balcanilor.
Cred ca nu greşesc prea mult daca afirm ca, după intrarea României în Uniunea Europeană, interesul politic al Franţei în ţara noastră s-a diminuat. Relaţiile României cu Franţa vor depinde de interesul economic al Parisului pentru noi şi pentru regiunea mai extinsă de la Dunăre. Cea a Balcanilor îi pe alţii.

Date statistice în alegerile din 2007
Participare la vot: în ambele tururi: 84%, cel mai mare; de obicei era ceva mai mult de 50%. Procentaje: Sarkozy: I:31,18%, II 53, 37%; Royal: I:25,87% (cu 10 procente mai mult decât Jospin în 21 aprilie 2002, scor atins numai de Mitterrand), II 46, 63%. Împreună au strâns 57% din voturile exprimate în Turul 1, adică 21 de milioane (în 2002, Chirac şi Jospin au avut 36%, adică 10 milioane de voturi). Bayrou: 18,55% ( de trei ori mai mult decât în 2002); Le Pen: 10,51% (cu 7 mai puţin decât în 2002); Besancenot (Ligue Communiste Revolutionnaire) 4,08%; Philppe de Villiers (mouvement pour la France, dreapta) 2,23%; Marie-George Buffet (Gauche Populaire et Antiliberale) 1,39%; Dominique Voynet (verzii) 1,57%; Arlette lagouilles !,33%; jose Bove, !,32%; Fr.Nihou (vânătorii) !,15%; G. Schivardi, 0,34%.

Sistemul republican în Franţa
Până la Revoluţia din 1789, termenul de republică a fost întrebuinţat cu două sensuri: primul desemna treburile publice, guvernare în sens larg. Al doilea presupunea guvernarea mai multora, sens regăsit la Montesquieu în ,,Esprit de lois”. Revoluţia a modificat aceste semnificaţii.
Prima Republică a fost instaurată la 10 august 1792, dată la care Adunarea legislativă l-a suspendat din funcţie pe Ludovic al XVI-lea. Ea a fost, însă, instaurată de girondini şi a durat din 21 septembrie 1792 până în 18 mai 1804. Instituţional era divizată în Convenţie, Directorat şi Consulat.
A II-a Republică rezultă din Revoluţia de la 1848, durează din 25 februarie 1848 până la 7 noiembrie 1852, este legată de persoane politice de stânga, ca Barbès, L.Blanc, teoretician socialist (,,Dreptul la muncă”; ;;Organizarea muncii”, Blanqui, Raspail.
A III Republică intervine în condiţiile războiului franco-prusac, este instaurată la 4 septembrie 1870 şi se întinde pe o perioadă neunitară istorico-politic, până în 13 iulie 1940. Personalităţi: L. Blum, Bouisson, A. Briand, Clemenceau, Daladier, Gambetta, Jaures, Millerand, R. Poincare. Apare de Gaulle.
A IV-Republică durează din 1946 până în 1958 şi îi are ca protagonişti pe de Gaulle, Bidault, L. Blum, Auriol, Rene Coty.
A V-a Republică este o instituţia care poartă pecetea lui de Gaulle.
Alţi preşedinţi: Pompidou, V.G. d’Estaing, Fr. Mitterrand, J. Chirac. Un singur preşedinte de stânga, Mitterrand.
Ambasador George Apostoiu


Coloana Infinitului

Persoane interesate

Romania intre mit si adevar. Ajuta-ne sa te identificam Romania!

Ca multe alte lucruri în aceasta tara, dezbaterile în jurul conceptului de imagine de tara, cat si implementarea solutiilor gasite au fost în principal tratate superficial pe un plan secund.
Migrand de la zona plina de patriotism, inainte de 1989, in care mitul romanului apreciat ca fiind extraordinar in tot si toate a fost distrus odata cu deschiderea frontierelor si circulatia romanilor in afara granitelor. Pentru cel putin o perioda de timp in fata prietenilor din afara granitelor, imaginea cetateanului roman, ramane a unui cetatean dintr-o tara necunoscuta, despre care mitul american afirma ca este patria lui Dracula.
Altfel spus, imaginea actuala a Romaniei nu este atractiva pentru turisti sentimentul creat fiind negativ, exprima nesiguranta si poate chiar pericol.
Si descoperim acum, in plina epoca a globalizarii, ca avem nevoie de propria noastra identitate in cadrul acestui spatiu imens creat de deschiderea granitelor deoarece nu mai putem trai sau gandi doar in zona delimitata initial a teritoriului romanesc.
Pe de alta parte, intalnirea cu ceilalti semeni din alte state, oricare ar fi acestea, va începe de la imaginea stereotip asociind personajul interlocutor cu imaginea descrisa de catre ceilalti din zona acestuia de influenta.
În aceast comportament se vor decupa atat stereotipurile din care este formata imaginea prezenta a culturii romane în viziunea unor straini, dar si premisele necesare azi pentru a depasi aceste imagini si de a proclama o identitate demna de incredere.
Situatia este cu atat mai interesanta cu cat aceste stereotipuri sunt rezultatul imaginii pe care noi, ca indivizi sau exponenti ai unei natiuni, o prezentam în fata celor pe care ii intalnim.
Este imperios necesar sa identificam si sa reusim sa promovam o noua imagine - un nou “simbol indicador” pentru Romania.
In ultimile incercari nu s-a gasit un element pur romanesc definitoriu. Imaginea tarii noastre nu a fost asociata cu nici un simbol anume. Nici sarmalele si nici mamaliga nu sunt un simbol pentru Romania, asa cum vedem maslinele ca simbol al Greciei sau gulashul un indiciu clar pentru Ungaria. Nu s-a gasit nici vreun monument care sa aiba o rezonanta la fel de puternica pentru cetatenii altor tari precum Turnul din Pisa - Italia, Turnul Eiffel - Franta sau Big Ben-ul din Londra.
Putem descrie Romania ca un pamant aflat in mijlocul confluentelor civilizatiilor, ca o insula aflata intr-un imens ocean in care dimensiunile spatiului si timpului cuprind toate valurile de cultura ale imperiilor. Iar acest pamant a ramas neclintit zi dupa zi, an dupa an, secol dupa secol.
Tinut vegheat de cetatea Corvinilor, cu triumfatoarea-i intrare prin “Poarta Sarutului “ si poate cea mai simbolica imagine pentru Romania, precum o stea calauzitoare, un semn al recunostintei infinite pentru ospitalitatea acestui popor –Coloana Infinitului.
Apoi sa ne indreptam atentia catre puritatea obiceiurilor acestui popor. O mostrã de autenticitate, o creatie populara unica, Cimitirul vesel de la Sapanta aduce in amintire obiceiurile dacilor, ritualul de înmormântare ce are ca scop unic redarea sperantei in viata de apoi. Caci ce este sacru nu este si trist, la fel cum mormintele nu tin de moarte, ci de renastere.
La fel de important in viata de zi cu zi a oamenilor este cantecul specific, dandu-le acestora posibilitatea de a-si manifesta trairile prin intermediul muzicii, cantecul devenind astfel parte din ritualuri. Venirea sau nasterea unui nou membru al comunitatii, plecarea temporara sau definitiva a unui membru din popor, intampinarea unui anotimp, cu precadere, primavara, simbol al renasterii si revigorarii naturii, strangerea recoltei sau orice alte evenimente au fost prilej de bucurie sau de alinare a sufletului si mereu exprimate muzical. Si apoi cantecele specifice care incearca sa creeze idealuri pentru oamenii simpli si saraci, scotand in evidenta trasaturile demne de lauda ale unor eroi……
Despre marile imperii s-a scris si s-au dezbatut astfel de teme in toatã lumea. Atlase geografice, filme documentare sau artistice, toate vorbesc despre aceste civilizatii megalitice, misterioase, autoare ale unor realizãri tehnice si stiintifice care ne mirã si astãzi.
Insa de partea cealalta nu gasim decat o vaga umbra istorica a ceea ce a insemnat “cel mai numeros popor dupa indieni” dupa scrierea lui Herodot .
Dacã ai ajunge în Egipt nu ai putea intelege cum au fost construite piramidele la fel cum nu ai reusi sã descifrezi în laborator compozitia artistica a picturilor de la Voronet, mostenire artistica de pret a poporului nostru.
La fel cum nu s-a inteles din istorie de ce imparatul Traian a considerat necesar sa precizeze multitudinea bogatiilor ce "nu pot fi transportate in Roma".
Am putea spune ca cel ce crede ca are solutia teoretica a acestor enigme trebuie sã parcurga mii de kilometri pentru a descoperi ca fiecare popor este minunat in felul sau si fiecare civilizatie are valoarea sa pe scena mondiala ce trebuie promovata de cei ce traiesc, graiesc si simt pentru acel loc.

Pentru aceasta suntem onorati sa va alaturati noua si sa dezbatem acesta tema in viziunea dumneavoasta. Fiecare dintre noi poate contribui la identificarea si crearea unui simbol reprezentativ pentru Romania si pentru romani oriunde s-ar afla acestia!

Scris de Darius Stan

Nicolae Titulescu -Gandire diplomatică, europeană şi mondială.