De dragul colegilor ce mau insotit cu onoare peste timpuri si din partea carora am primit rugamintea sa-mi prezint dinnou teza doctorala intitulată PUTEREA DIPLOMAŢIEI ŞI DIPLOMAŢIA PUTERII. Pentru unii dintre cititori, poate fi un subiect de reflexie al contemporanului.
Debutul noului mileniu caracterizat prin dezvoltarea exponenţială a
proceselor de integrare şi globalizare, trecerea de la o lume unipolară la una
multipolară, noile provocări internaţionale precum terorismul şi crizele
securităţii internaţionale a adus schimbări majore atât în
domeniul vieţii politice şi economice dar şi în cadrul relaţiilor diplomatice
şi consulare. Aceste schimbări majore ale relaţiilor diplomatice privesc atât
obiectivele urmărite precum şi metodele pe care le aplică şi scara
evenimentelor ce apelează la intervenţia ei.
Lucrarea intitulată Puterea diplomaţiei şi diplomaţia puterii,
doreşte să evidenţieze importanţa reprezentării diplomatice în relaţiile cu
alte state sau alte entităţi ale relaţiilor internaţionale, dar şi rolul din ce
în ce mai pregnant al diplomaţiei în crearea şi dezvoltarea continuă a unui
cadru de desfăşurare a relaţiilor internaţionale în conformitate cu valorile
progresist-umaniste acceptate de majoritatea actorilor comunităţii
internaţionale
Tot mai multe teorii concurează, mai ales după sfârşitul
războiului rece, să demonstreze că rolul statului în relaţiile internaţionale,
într-un sistem caracterizat de interdependente complexe, s-a încheiat şi că
atribuţiile acestuia pot fi cu succes înlocuite de organizaţiile regionale. Pe
de altă parte, unii teoreticieni cum este Andrew Moravcsik cred că
organizaţiile interguvernamentale pot să maximizeze interesele statelor pe care
le compun. Într-o lume globală lucrurile ar trebui să funcţioneze în acest sens
iar diplomaţia este instrumentul necesar al realizării acestor obiective.
Teza examinează această problematică pe parcursul a cinci
capitole din care ultimul este destinat concluziilor, propunerilor şi
consideraţiilor personale.
Capitolul
I este
intitulat Diplomaţia – între teorie şi
realităţile relaţiilor internaţionale, structurat la
rândul său pe trei secţiuni.
O primă secţiune
cuprinde repere şi coordonate ale evoluţiei diplomaţiei şi doreşte de asemenea
să vină cu precizări privind delimitările conceptuale ale noţiunii de diplomaţie
aşa cum a fost surprinsă aceasta în literatura de specialitate.
Complexitatea diplomaţiei a plasat acest
concept la graniţa dintre ştiinţă şi artă, relevant pentru demersul
nostru este şi faptul că, Nicolae Titulescu aprecia că “diplomaţia sintetizează
mai multe ştiinţe”, pe care “arta diplomaţilor le pune în operă în complexele
tratative în care sunt angajaţi”.
La intrebarea în
ce masură diplomaţia este mai apropiată de domeniul ştiinţelor sau artelor,
s-au oferit raspunsuri variate. În multe din definiţiile diplomaţiei, referirea
la artă are loc însă în accepţia de „capacitate, pricepere, ştiinţa de a purta
negocieri” sau de a conduce “relaţiile internaţionale”.
Transformările politice, economice şi sociale din secolul XX se răsfrâng
asupra desfăşurării relaţiilor internaţionale cu consecinţe directe asupra
caracterului diplomaţiei, asupra conţinutului, metodelor şi formelor ei.
Cu precădere, în a doua parte a mileniului II, diplomaţia s-a afirmat ca o
componentă necesară a structurii relaţiilor internaţionale, ca o activitate
care se realizează prin folosirea unor mijloace specifice (reprezentanţe
diplomatice permanente, tratative, bune oficii, convorbiri şi contacte
diplomatice). Amplificarea fenomenului globalizării precum şi dezvoltarea
proceselor de integrare economică şi politice regionale au dus la o dezvoltare
fără precedent în istoria umanităţii a relaţiilor internaţionale şi pe cale de
consecinţă la dezvoltarea diplomaţiei sub toate formele sale.
Nu în ultimul rând sunt abordate aspecte ce privesc diplomaţia
ca o instituţie dinamică pentru promovarea obiectivelor naţionale şi internaţionale
a naţiunilor precum şi una din exigenţele majore ale performanţei diplomatice şi
anume educaţia pentru pace.
Consider că este absolut necesar prezentarea unor elemente
ce fixează principalele repere ale raportului dintre dreptul internaţional şi
dreptul intern cu consecinţe asupra metodelor şi mijloacelor dipomatice
moderne.
Secţiunea 2 Relaţiile
internaţionale ale societăţilor şi promovarea intereselor în epoca globalizării este menită a face trecerea de la conceptele teoretice la
realităţile societăţii internaţionale. Chiar dacă conceptul societăţii internaţionale
este contestat ne raliem opiniilor care susţin conturarea acestei realităţi în
cadrul relaţiilor internaţionale contemporane. Prin urmare, considerăm de mare
relevanţă pentru subiectul cercetării noastre analizarea impactului
cristalizării intereselor globale asupra ordinii publice internaţionale
Creionarea unor intereselor globale necesită lămurirea
conlucrării dreptului internaţional şi a diplomaţiei în direcţia promovării
acestora.
Capitolul II Diplomaţia şi sfidările lumii
contemporane prezintă pe parcursul a trei secţiuni
modul în care evoluţia şi dezvoltarea diplomaţiei a fost influenţată de marile
sfidări la adresa lumii contemporane şi rolul acesteia în cadrul preocupărilor
societăţii internaţionale de a depăşi aceste sfidări sau de a identifica
posibile soluţii la problematica ridicată de acestea.
Previziunea asupra unei colaborări
armonioase între statele secolului XXI
dar şi ale viitorului nu este posibilă fără cunoaşterea stadiului actual al
mondializării statelor, al sfidărilor, eşecurilor, speranţelor şi
oportunităţilor lor.
Am identificat trei dintre probleme cu cel mai mare impact
asupra dezvoltării viitoare a societăţii internaţionale şi anume inegalitatea
dezvoltării şi a resurselor aflate la dispoziţia statelor, problemele
contemporane asupra securităţii mediului precum şi probleme actuale privind
producţia şi comerţul cu armament ca fiind una din principalele cauze potenţiale
a încurajării escaladării conflictelor armate. În cadrul acestui capitol am
evidenţiat rolul diplomaţiei şi potenţialul său în direcţia eliminării
disproporţiilor economice existente, a reducerii efectelor schimbărilor
climatice precum şi în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor dezarmării.
Capitolul III Tentaţia hegemonică
a statelor în cadrul relaţiilor internaţionale prezintă pe
parcursul a două secţiuni principalele trăsături ale comunităţii internaţionale
de la unilateralism la multilateralism şi impactul globalizării asupra
diplomaţiei secolului XXI şi modul de adaptare la această evoluţie a relaţiilor
internaţionale.
Am încercat să
identific principalele coordonate ale sistemului internaţional unilateral post
Război Rece, al cărui principal exponent este SUA precum şi mijloace folosite
pentru promovarea intereselor sale geostrategice şi economice şi aici am
analizat şi modul de impunere a sancţiunilor economice unilaterale ca mijloc de
impunere a politicii externe a SUA în defavoarea posibilităţilor oferite de
diplomaţia internaţională.
În timp ce politica regională a europenilor se îndreaptă
spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri şi cooperare
internaţională, în care mecanismele clasice de putere cad pe un plan secundar,
Statele Unite ale Americii continuă să-şi exercite puterea într-un sistem
internaţional anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea
şi ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării şi utilizării puterii
militare. Din această cauză, Robert Kagan este sceptic şi apreciază că „viitorul pare a aparţine unei lumi cu
tensiuni în creştere”.
Considerăm că un rol activ în soluţionarea a principalelor
crize internaţionale (criza mondială a lumii post-petrol, criza mondială
economică actuală etc) a secolului XXI, poate fi reprezentat de diplomaţia
internaţională prin dezvoltarea
diplomaţiei multilaterale şi crearea cadrului necesar pentru desfăşurarea de
conferinţe diplomatice internaţionale. Actuala criză financiară care a
declanşat cea mai gravă criză economică de la marea recesiune din 1930 este pe
cale să redefinească relaţiile economice internaţionale.
Aşa cum spunea
Boutros Boutros-Ghali: “ Prin aceste Conferinţe, dezvoltarea şi cooperarea vor
fi revitalizate şi reinventate. ONU, institutiile mondiale, statele membre şi diplomatii acestora (…)
delegaţii la aceste conferinţe decid asupra modelelor de cooperare pentru
generaţiile viitoare.”
Într-o
împrejurare similară,
ambasadorul ONU Dumitru Mazilu constata meritul forurilor globale în a acţiona
fără de odihna sau indiferenţa a ţărilor donatoare, a opiniei publice mondiale,
precum şi statelor membre faţă de probleme care tind să rămână vitale, chiar şi
atunci când scade atenţia politică de care se bucură.
Conferinţele
globale internaţionale nu sunt locuri de luare a unor decizii obligatorii.
Rolul definitoriu al acestor întruniri diplomatice este de a acţiona în numele
comunităţii internaţionale, de a aduce în atenţie idei aflate în competiţie,
politici sau acţiuni ale participanţilor la procesele politice internaţionale,
dar şi ca o sursă de legitimare.
În aceste condiţii, o activitate diplomatică susţinută prin cooptarea
tuturor statelor aflate în criză în cadrul unor forme de procese de integrare
economică poate reprezenta o soluţie la această problemă, soluţie în acord cu
normele şi principiile ONU.
Astfel,
universală şi reprezentativă, diplomaţia în noul mileniu îşi menţine relevanţa
prin afirmarea unei potenţiale construcţii a unei conştiinţe colective prin
promovarea unor noi principii şi valori comune pentru reafirmarea
multilateralismului în dimensiunea sa contemporană, în contextul globalizării.
Capitolul
IV Rolul diplomaţilor si a instituţiilor internaţionale în
dezvoltarea conceptului de guvernare
mondială
În acest
capitol am dorit să prezint în cadrul a două secţiuni evoluţia Diplomaţiei în contextul redefinirii sistemului
internaţional precum şi unul din obiectivele prioritare ale diplomaţiei
secolului XXI şi anume promovarea democraţiei.
Privitor la prima secţiune am analizat sistemul internaţional care
a cunoscut evoluţii şi a căpătat trăsături diferite de ceea ce cunoaştem din
tiparele oferite de teoriile relaţiilor internaţionale. Criza internaţională
cauzată de conflictul ruso-georgian din august 2008 a dus la transformarea
sistemului internaţional care poate fi caracterizat drept un nonpolarism
instabil, pentru că este nereglementat. Nu este vorba doar despre absenţa
regulilor funcţionale codificate în dreptul internaţional, ci de acel ansamblu
de mecanisme de operare în sistemul internaţional, determinate de realitatea
dispersării şi codependenţei puterii.
La
o primă vedere, lumea de astăzi pare să fie multipolară. Principalele puteri
(China, Uniunea Europeană, India, Japonia, Rusia şi Statele Unite), combinate,
reunesc cam jumătate din populaţia globului, 75% din PIB-ul global şi 80% din
cheltuielile destinate apărării. Totuşi, aparenţele sunt înşelătoare. Lumea de
astăzi diferă substanţial de ceea ce numim un sistem multipolar clasic, pentru
că observam o dispersare fără precedent a puterii către numeroşi centri de
putere, dintre care doar o mică parte sunt state.
Autoritatea
şi puterea statelor este astăzi împărţită cu actorii principali ai
globalizării: organizaţii globale şi regionale, ONG-uri, corporaţii
internaţionale. Lumea nonpolară este şi o consecinţă a fenomenului de
globalizare.
Raporturile
dintre state vor fi, de aceea, din ce în ce mai selective şi mai conjuncturale.
Va fi mai greu să operăm clasificări riguroase de tipul state adversare-state
aliate; vom avea situaţii în care anumite state vor coopera dar şi momente în
care se vor afla pe poziţii complet divergente. Creşte importanţa
consultărilor, dar în primul rând a abilităţii de a construi coaliţii
flexibile, coaliţii ale contextului.
Alianţele cu geometrie variabilă a acestor poli de
putere relativ simetrici sau, în orice caz, cu capacitate competitivă globală,
va crea mecanismul de contraponderi apt să garanteze echilibrul, securitatea şi
stabilitatea universale.
Diplomaţia ne arată ca schimbările cu adevărat
durabile se datorează adaptării organice şi inteligente, nu revoluţiilor bruşte
şi intense.
Putem împărtăşi elementele de ameliorare
a guvernării globale pe care le sugerează economistul diplomat Jean-François
Rischard, respectiv
recunoaşterea şi acceptarea legitimităţii guvernării în reţea, în care
structurile ierarhice nu mai sunt absolute, teritorialitatea nu mai inhibă
acţiunea comună, iar puterea publică,
lumea afacerilor şi societatea civilă nu mai sunt separate în mod
artificial.
Analiza diplomaţiei privind
promovarea bunei guvernări dintre state conduce în mod necesar la interogaţii asupra modalităţilor aplicate de guvernele
statelor prin care se poate promova guvernarea democratică.
Chiar
dacă nu se poate imagina o societate planetară care să funcţioneze prin
instituţii democratice de tipul celor care funcţionează în
ţările civilizate, aspiraţia spre
o astfel de instituţionalizare democratică trebuie să anime eforturile
organizaţiei mondiale.
Intuind dificultăţile
conceptuale şi implicit politice ale
diplomaţilor în tentativa sa de operare imparţială cu acest concept,
profesorul Caporaso observă că democraţia nu este un concept care se
înţelege de la sine şi că nu implică în mod necesar un set omogen de indicatori
operaţionali.
Dezvoltarea conceptuală, în sensul redefinirii
democraţiei în condiţiile proprii, specifice şi restrictive ale sistemului ONU,
avea să fie facilitată de o iniţiativă românească. O apreciere clară a valorii
conceptuale a rezoluţiei 2000/47, intitulată „Promovarea şi consolidarea
democraţiei, iniţiată şi promovată de România în Comisia Drepturilor Omului, şi
ulterior, în Adunarea Generală a ONU
, este
exprimată de Christian Tomuschat:
„După
ce Adunarea Generală a votat
rezoluţia 55/96, nu mai rămâne aproape
nimic de făcut pe planul principiilor”.
Natura democratică a multor ţări membre şi mai ales
valorile comune ale umanităţii promovate de ONU, permit stabilirea unei
conexiuni între popoare şi organizaţie.
Egalitatea de principiu a statelor nu înseamnă doar o
democraţie a guvernelor între ele. Cu toate acestea, destinul ONU este să
exprime, să apere şi să promoveze edificarea unei comunităţi la nivel global.
Capitolul
V prezintă
principalele Momente semnificative
ale diplomaţiei româneşti a căror analiză a fost împărţită pe trei
secţiuni şi anume diplomaţia unirii şi diplomaţia interbelică, o altă secţiune
se referă la diplomaţia românească în perioada Războiului Rece şi ultima
priveşte diplomaţia noastră după anul 1989 şi perspectivele sale de afirmare în
spaţiul euro-atlantic.
Recunoaşterea
oficială a Unirii din 1859 care a fost rezultatul unor eforturi diplomatice
fără precedent pentru noi s-a făcut în cadrul Conferinţei de la Paris din aprilie
1859 când, în tandem, Austria şi Turcia nu recunoşteau actul săvârşit de
români. În cea de-a treia şedinţă a Conferinţei, Unirea Principatelor primea
recunoaşterea unanimă, la 11 mai 1859 Austria reluând relaţiile oficioase cu
noul stat de la Dunăre.
După
1918, Nicolae Titulescu avea să fie între cei care se vor pune în întregime în
slujba consolidării statului naţional roman. Va conduce politica externă
românească cu răspunderea omului de stat, atent la evenimentele care semnalau
creşterea pericolelor pentru ţara sa şi pentru celelalte state mici şi
mijlocii, cu încredere nestrămutata în destinul României, bazat pe îndeplinirea
cu bună credinţă a angajamentelor sale internaţionale şi pe primatul legii în
relaţiile dintre state.
Dimensiunea
europeană a reprezentat un adevărat stindard al viziunilor şi comportamentului
lui Nicolae Titulescu. Acesta a fost nu numai un mare român ci, totodată, şi un
mare european.
Nicolae
Titulescu, delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor, începând din
1924, Ministrul Afacerilor Externe (între 1927-1928 şi 1932-1936) şi preşedinte
al Adunării Societăţii Naţiunilor în 1930 şi în 1931, strălucit diplomat şi
orator, a făcut să se audă vocea României în relaţiile internaţionale. Nicolae
Titulescu, prin gândirea sa activă, prin capacitatea sa vizionară, reprezintă
un premergător strălucit al valorilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
Vespasian
Pella - unul dintre iniţiatorii proiectului unei curţi penale internaţionale
permanente - a fost un strălucit reprezentant al României la Liga Naţiunilor.
„Astfel, a fost delegat al României la mai multe sesiuni ale acestei
organizaţii internaţionale, la Conferinţa
pentru dezarmare, a fost raportor al mai multor comisii internaţionale care
au funcţionat în cadrul Ligii Naţiunilor.
În perioada
imediat următoare evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, diplomaţia
românească a cunoscut importante schimbări, determinate de evoluţiile interne,
pe de o parte, şi de noul context internaţional, pe de altă parte.
La Conferinţa
internaţională de la Praga din aprilie 1991, diplomaţia română a propus
înfiinţarea unei Uniuni a Europei Centrale şi de Est ca structură eficientă de
asigurare a securităţii ţărilor din această zonă până la crearea unui sistem
general-european de securitate.
Identificarea
coordonatelor diplomaţiei româneşti postdecembriste pune în lumină voinţa
politică de a dezvolta relaţiile politice cu statele Europei Occidentale şi cu
NATO, integrarea euroatlantică fiind "obiectivul
politic fundamental şi prioritar" asumat de toate guvernele care s-au
succedat la conducerea ţării dupa 22 decembrie 1989.
În condiţiile
schimbării strategiei marilor puteri occidentale, în special a SUA, după
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, România a început să ocupe un loc
mai important în ecuaţiile politice ale marilor puteri.
La început de secol al XXI-lea,
odată cu integrarea în Uniunea Europeană, diplomaţia românească a ajuns într-un
moment mai relaxat, în care succesul ei depinde nu atât de constrângerile
externe, cât de înţelepciunea deciziilor luate la Bucureşti.
Acest surplus va creşte pe
măsură ce capitolele de integrare în structurile politice şi de securitate
euro-atlantice vor avansa. În pasul următor este posibilă o politică externă
mai pragmatică spre Răsărit. După integrarea în NATO şi integrarea în UE,
discursul public diplomatic românesc ar trebui îndreptat către dosare mai
delicate puse în aşteptare pentru un timp precum situaţia din Republica Moldova
(Transnistria) şi a etnicilor români din Ucraina.
Dacă racordarea României la
oleoductul care va transporta petrolul din regiunea caspică spre Europa este,
să spunem, un proiect constructiv, cu miză reală, Tezaurul de la Moscova,
Canalul Bîstroe sau Transnistria sunt cazuri care implică o abordare mai inteligentă,
negocieri îndelungate şi chiar fermitate şi consecvenţă.
Participarea
diplomaţiei române la activitatea mecanismelor comunitare în materie ar putea
prilejui o contribuţie la dezvoltarea de strategii, poziţii şi acţiuni comune,
în vederea prevenirii diferendelor şi soluţionării crizelor din sfera
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a valorificării unor
instrumente precum European Initiative for Democratisation and Human Rights.
În zona Mării
Negre, România şi-a propus susţinerea constituirii unui spaţiu de stabilitate,
securitate, prosperitate şi democraţie, conectat în mod funcţional şi benefic
la procesele europene şi globale.
De ce Marea Neagră este o miză a diplomaţiei româneşti ?
Pentru simplul fapt că Marea Neagră reprezintă în momentul
acesta cea mai importantă provocare aflată la graniţa noastră de securitate cu
estul. Suntem graniţa Uniunii Europene şi a NATO. Este un spaţiu cu probleme
serioase de securitate, care nu are nici pe departe destinul Mediteranei, nu
este o mare internaţională, liberă şi are nevoie de un surplus de prezenţă
strategică.
Dosarul canalului Bâstroe este şi a devenit o problemă
europeană şi nu doar a raporturilor bilaterale dintre Bucureşti şi Kiev, drept
pentru care cerem soluţii europene.
Insula Şerpilor – este, după spusele unora,
petrolul din zonă. România a câştigat,
la Curtea Internaţională de Justiţie, în procesul de delimitare a spaţiilor
maritime şi a zonelor economice exclusive între cele două ţări. Decizia a fost
luată la Haga în 2009 după ce, timp de peste şase ani, cele 34 de runde de
negocieri purtate între cele două state au rămas fără rezultat.
Dimensiunea
economică a politicii externe a României trebuie consolidată şi nuanţată
într-un ritm accelerat. Acest obiectiv general incumbă două dimensiuni
principale: integrarea informaţiilor şi analizei economice în adoptarea
deciziilor politice, într-un circuit continuu între nivelul de lucru (în
Centrală şi la misiuni) şi nivelul decizional specific fiecărui dosar;
dezvoltarea activităţilor diplomatice relevante pentru promovarea intereselor
economice ale României în sensul atragerii de investiţii străine şi al
promovării investiţiilor româneşti.
În spaţiul
european, diplomaţia românească dezvolta relaţii de parteneriat strategic cu
Marea Britanie, Italia, Spania şi
Ungaria, un parteneriat strategic în domeniul economic cu Germania şi un
parteneriat pentru Europa, în relaţia cu Franţa. De asemenea, funcţionează
mecanisme de cooperare, axate pe problematica afacerilor europene, cu Irlanda,
Spania, Portugalia, Finlanda, Grecia, Italia, Suedia şi Austria.
În relaţiile
cu SUA, acţiunile diplomaţiei româneşti vizează în mod prioritar realizarea
unui dialog politic amplu şi cuprinzător şi abordarea în dialogul politic a
temelor principale ale agendei internaţionale şi diversificarea formelor de
consultare bilaterală.
Totodată,
diplomaţia românească urmăreste dinamizarea, extinderea şi diversificarea
relaţiilor cu statele din regiunea Asia-Pacific şi cu principalele organizaţii
regionale, în plan politic, economic şi al securităţii, printr-o consolidare şi
promovare a poziţiei de contributor la politica UE faţă de această regiune.
Raporturile
României cu statele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt accelerate şi
diversificate, pe baze pragmatice, cu scopul asigurării unor surse de
aprovizionare alternativă cu petrol şi gaze naturale.
Pentru
reînscrierea relaţiilor României cu America Latină pe o traiectorie ascendentă,
vor fi urmărite transmiterea unui mesaj politic ferm privind interesul României
de a revitaliza relaţiile bilaterale cu ţările din America Latină şi asumarea
de către România a mecanismelor de concertare politică şi cooperare economică
existente între UE şi ţările din America Latină.
Având în
vedere creşterea şi consolidarea comunităţilor româneşti din străinătate, ca
urmare a emigraţiei în ţările occidentale, precum şi cerinţele şi aşteptările
la adresa diplomaţiei României, politica faţă de cetăţenii români aflaţi în
afara ţării şi etnicii români cetăţeni ai altor state va deveni tot mai
importantă şi vizibilă.
Într-o lume în
care globalizarea are un impact decisiv asupra vieţii colectivităţilor şi
indivizilor, diplomaţia publică devine un element tot mai important de
sprijinire a realizării obiectivelor de politică externă.
Concluzii
si propuneri de lege ferenda
Dezvoltarea
proceselor de integrare şi globalizare aduc schimbări majore nu doar în planul
vieţii economice şi politice internaţionale ci şi asupra relaţiilor diplomatice
desfăşurate de toţi actorii comunităţii internaţionale.
Înţelegând
faptul că harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au
schimbat şi se vor produce schimbări în multe privinţe prin încheierea şi
desfacerea alianţelor, prin întocmirea şi semnarea de noi acorduri şi tratate,
prin noi înţelegeri şi noi forme de cooperare instituite, care nu de puţine ori
au fost încălcate sau modificate necesitatea implicării diplomaţiei va continua
să fie intr-o continuă creştere .
Diplomaţia ajuta la dezvoltarea şi promovarea
intereselor economice
Instituţiile diplomaţiei universale şi statele sale
membre furnizează actual mai mult de 56% din totalitatea asistenţei oficiale
pentru dezvoltare livrată de ţările industrializate importante.
Obiectivul primordial al cooperării pentru dezvoltare
al comunităţii internaţionale este eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării
durabile, inclusiv continuarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (OMD).
Diplomaţia
poate asigura echilibrul avantajelor
Diplomaţia şi
diplomaţii au făcut dovada că sunt interesaţi în
mod special de protejarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a
recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creşterea
economică şi capacitatea de producţie a acestora.
Diplomaţia unei politici
externe şi de securitate proactivă
Considerăm că,
în perioada necesară soluţionării tuturor problemelor (de la cele juridice la
cele politice) care împiedică afirmarea UE ca un veritabil actor global din
toate punctele de vedere, diplomaţia românească ar trebui să acţioneze pentru
asigurarea securităţii României în cadrul mai larg al securităţii UE care la
rândul ar trebui construită împreună cu ONU, NATO şi OSCE şi mai puţin în
cadrul altor proiecte mai mult sau mai puţin oneste. În acest sens,
preşedintele Medvedev a lansat la 5 iunie 2008 la Berlin, ideea unui nou tratat
de securitate în Europa, care să înlocuiască Actul final de la Helsinki
argumentând că actuala arhitectură de securitate a Europei nu a trecut testele
de soliditate în timpul recentelor evenimente şi că trebuie să corespundă unui
sistem multipolar al relaţiilor internaţionale.
Prin urmare,
considerăm necesar ca UE să participe la consolidarea şi dezvoltarea sistemului
de securitate supraetajat bazat pe colaborarea strânsă între ONU, NATO, UE şi
OSCE bazat pe respectarea Cartei ONU. În vederea folosirii întregului potenţial
de care dispune UE în vederea consolidării acestui sistem de securitate în
Europa precum şi în vecinătatea acesteia, considerăm necesar ca UE să ocupe un
loc în cadrul Consiliului de Securitate al ONU în vederea facilitării luării
deciziilor atât de necesare pentru pacea internaţională.
Rolul
diplomaţilor în acest sens se întrevede ca fiind în promovarea normelor
dreptului internaţional – de reglementare a relaţiilor internaţionale,
impunându-le guvernanţilor statelor să adopte o anumită conduită strâns legată
de conceptul de securitate şi stabilitate a societăţii internaţionale, într-un
sens larg. Respectarea Dreptului internaţional este „garantul” ordinii publice
internaţionale, evitând astfel injusteţea în relaţiile internaţionale.
Credem în
necesitatea existenţei diplomaţiei şi în capacitatea sa instrumentală de a
sprijini şi promova interesele şi drepturile statelor. Poate ar fi de dorit ca diplomaţia română să fie mai activă pe
plan internaţional şi să militeze pentru un Cod internaţional de conduită a
statelor.
Statutul corpului diplomatic şi consular.
Propuneri de lege ferenda
Pentru
atingerea obiectivelor propuse de diplomaţia românească este necesar acordarea
întregii atenţii recrutării, formării şi creării şi consolidării unui corp
diplomatic de cel mai înalt nivel.
Considerăm
necesar consolidarea Statutului Corpului diplomatic şi consular care în prezent
ridică aspecte juridice controversate ce necesită noi şi solide soluţii
juridice.
Reglementarea
juridică actuală a Statutului Corpului diplomatic şi consular încadrează
personalul ce îşi desfăşoară activitatea în serviciile diplomatice şi consulare
în categoria funcţionarilor publici cu statut special. În literatura de
specialitate s-au constatat confuzii şi interpretări contradictorii privind
membrii corpului diplomatic şi consular care au fost prezentaţi fie ca personal
contractual şi în acelaşi timp şi ca funcţionari publici.
Considerăm că
o soluţie mai potrivită şi cu mai multă acurateţe pentru rezolvarea acestor
aspecte juridice controversate ar fi stipularea în mod expres, în cadrul
Statutului corpului diplomatic şi consular, a calităţii de funcţionar public cu
statut special. Includerea membrilor corpului diplomatic şi consular în
categoria funcţionarilor public cu statut special se poate face în rândul
acestora chiar într-o categorie aparte care să corespundă tuturor cerinţelor
acestei nobile profesiuni de diplomat.