Sanctiunile economice unilaterale au devenit un element al impunerii politicii externe.

1.Conform unui studiu emis de Asociatia Internationala a Producatorilor, din 1993 pâna în 1996 , Statele Unite au promulgat 61 de legi si actiuni executive Paul Craig Roberts: “ O amenintare crescânda la adresa liberului schimb: Sanctiunile americane” Business Week, 24 noiembrie 1997 pentru a impune sanctiuni economice unilaterale în raport cu scopurile politicii externe.
Au fost tintite mai mult de 35 de tari, incluzând si importanti parteneri comerciali cum ar fi Canada, Mexic si Italia. Ulterior, Cambogia si Sudan s-au alaturat listei în 1997 Robert Corzine si Nancy Dunne, “Afacerea Americanatinteste folosirea sanctiunile unilaterale” Financial Times, 16 Aprilie 1997.
Asociatia Internationala a Producatorilor a descoperit ca tarile sanctionate reprezentau 2.3 miliarde de consumatori potentiali ai bunurilor si serviciilor americane sau 42% din populatia lumii si 790 miliarde de dolari valoare pe pietele de export, adica 19% din totalul mondial. Putem dovedi ca “implicatiile economice ale sanctiunilor economice au fost în mod serios subestimate” din moment ce cifrele de mai sus nu luau în considerare toate tarile afectate de masurile “celui de al doilea embargo”, care aplica legea americana companiilor straine care fac afaceri cu tarile tinta (si studiul nu a calculat efectele sanctiunilor care au fost adoptate la nivel statal sau local) Asociatia Internationala a Producatorilor “Un catalog al noilor Sanctiuni economice unilaterale americane pentru scopurile politicii externe” 1993-1996 (Washington : NAM, Martie 1997) pag 1-2

2. Un alt studiu a descoperit ca din 1993 Washingtonul a aplicat 142 de sanctiuni unilaterale asupra a 141 de tari.
Conform Consiliului American al competitivitatii, mai mult de 6 miliarde de dolari în exporturi si 120,000 de slujbe au fost riscate de sanctiunile unilaterale americane Leon Hadar, “ Repercusiunile sanctiunilor americane”, Business Times (Singapore), 21 Martie 1997.
Cel mai îngrijorator din punct de vedere constitutional a fost explozia statala si locala a limitelor comerciale care tinteau tarile si companiile straine. Massachusetts si mai mult de 12 state si orase din Statele Unite ale Americii, incluzând New York si Berkley, California au adpotat deja sanctiuni care interzic achizitii guvernamentale de la companii care fac afaceri în China, Burma si Nigeria.
În majoritatea cazurilor în care sanctiunile au fost impuse, se merge dincolo de interzicerea însasi entitatii politice de a negocia cu statul tinta, pâna la a impune un embargo secundar companiilor care fac afaceri în tarile tinta.

3. Adevarat, odata cu prabusirea comunismului si a Uniunii Sovietice, provocarile strategice si ideologice care au ajutat la definirea interesului national al Statelor Unite si la furnizarea unei forte de conducere pentru diplomatia Americana si securitatea nationala timp de aproape cinci decenii, au disparut. În locul vechii politici exista o noua politica externa bazata pe interese de grupuri în care convingerile ideologice si agendele politice ale micilor dar zgomotoaselor grupuri active au ajuns sa domine abordarea Statelor Unite în ceea ce priveste lumea.
Sanctiunile economice au devenit o arma dominanta, în detrimentul intereselor globale economice si strategice ale Statelor Unite Alexe Vladimir “SUA si hegemonia mondiala” Revista de stiinte politice Nr. 9-10 Editura Universitaria, Craiova 2006.


4. Coercivitatile economice impuse unilaterale defineau diplomatia puterii americane la inceputul anilor ‘90.
Republica Myanmar Burma nu a reprezentat de la bun început o politica externa prioritara pentru Washington, desi avea efecte limitate asupra intereselor americane economice si strategice la fel cum avea si asupra luptei împotriva narcoticelor. Statul Myanmar Burma este cel mai mare cultivator de opium din lume

Guvernul Statelor Unite ale Americii a cautat sa izoleze Burma de la intrarea în vigoare în 1998 a Legii Statale si a Ordinului Consiliului de Restauratie si în special de când a refuzat sa transfere puterea în 1990 la Liga Nationala pentru Democratie, care a învins State Law and Order Restoration Council (SLORC) într-o alegere libera Guvernarea armata a Burmei a abolit oficial SLORC în noiembrie 1997, numai pentru a o înlocui cu un Consiliu de Dezvoltare si Pace a Statului Represiv.
Statele Unite au refuzat printre alte lucruri, sa recunoasca guvernului burmanez schimbarea numelui tarii în Myanmar, dar a mentinut legaturi diplomatice si economice limitate, pastrând în acelasi timp si cooperarea cu Rangoon-ul împotriva narcoticelor.
În 1990, Washington si-a retras ambasadorul din Rangoon, si din moment ce s-a opus apartenentei Burmei ca membra în diferite organizatii financiare multinationale, au refuzat sa acorde licenta pentru exportul de articole militare catre Burma, impunând sanctiuni economice limitate asupra acelei tari.
Din 1990 politica americana de izolare a Burmei a fost respinsa de partenerii comerciali ai Americii în Asia, care erau, în acelasi timp si partenerii comerciali majori ai Burmei, primind un sprijin simbolic din partea aliatilor vestici ai Washingtonului.

5. Congresul tinteste comertul si investitiile Statelor Unite. Reflectând frustrarile americane pentru inabilitatea de a forta schimbari politice pe plan intern în Burma. Congresul american, sprjinit de o impresionanta miscare politica bipartizana a lansat un atac legislativ asupra Burmei. Numeroase rezolutii, amendamente si programe au condamnat regimul militar din Burma si au amenintat cu sanctiuni economice împotriva ei si finantarea de programe pro-democratie în acea tara.
Într-adevar, judecând dupa atentia presei si dimensiunea articolelor în Registrul Congresului la începutul anului 1990, se parea ca Burma devenea una dintre prioritatile de top în politica externa a Washingtonului.

În anul 1990 Congresul american a avizat un Document de Comert si Vama, împuternicindu-l pe presedinte sa impuna noi sanctiuni asupra Burmei, lucru pe care presedintele George Herbert Walker Bush a refuzat sa îl faca ulterior. În 1993, Senatul a adoptat o rezolutie care îl invita pe Presedintele Clinton sa lucreze la elibererea de urgenta a liderului de opozitie burmanez Aung San Suu Kyi si la adoptarea unui embargo al Natiunilor Unite împotriva Rangoon-ului. Presedintele Clinton si-a exprimat sprijinul pentru rezolutie, dar nu a întreprins nici o masura in acest sens pentru implementarea acesteia.

În sfârsit, în Congresul american controlat de Republicani din 1995-1996, atât Senatul cât si Camera Reprezentantilor au amenintat sa lanseze o campanie legislativa fara de precedent asupra Rangoon-ului.
Documentul “Eliberarea Burmei” Registrul Congresului 141, Congresul 104, prima sesiune, 28 iulie 1995 din 1995 , introdus de senatorul Mitch Mc Connell Mitch Mc Connell senator republican senior al statului Kentucky cerea impunerea unor severe sanctiuni comerciale si economice asupra Burmei precum si asupra tarilor care fac comert sau ajuta acea tara (stipulare ce a fost ulterior stearsa).
O lege similara, Actul de libertate si democratie al Burmei Mya Saw Shin, Alison Krupnick si Tom L. Wilson, “Burma sau Myanmar? Politica Statelor Unite la Rascruce”-Seattle: Biroul National pentru Statistica Asiatica, 1995, pag.20, a fost introdusa în ianuarie 1996 de catre Republicana Dana Rohrabacher senator de California.
Mai târziu, în 1996 un amendament de succes introdus de catre senatorul Dianne Feinstein (California) si apoi de catre senatorul Wilkliam Cohem (Maine) la anul fiscal 1997-Actul de Fraude în Operatiile Straine -permitea presedintelui sa decida dacasi când sa impuna sanctiuni împotriva Burmei.
Aceasta masura a permis administratiei flexibilitatea diplomatica de a decide daca State Law and Order Restoration Council (SLORC) si-a îmbunatatit politica privind drepturile omului.

6. Administratia Clinton încercase si înainte sa raspunda presiunii congresului prin anuntarea unor analize asupra politicii sale privind Burma si prin trimiterea oficialilor din Departamentul de Stat în Rangoon.
Se argumenta ca o forma de colaborare diplomatica cu Rangoon-ul asupra drepturilor umane, democratiei simasurilor împortiva narcoticelor ar putea produce efecte pozitive, presupunând ca raspunsul SLORC la abordarea Statelor Unite ar fi fost unul “mixt”.
De exemplu, Aung San Suu Kyi si alti prizonieri politici au fost eliberati si guvernul de la Rangoon-ul a acceptat sa colaboreze cu Statele Unite în ceea ce priveste eforturile depuse împotriva narcoticelor, incluzând o cercetare de piata asupra productiei de opium “Politica Statelor Unite asupra Burmei”, Departamentul de Stat American Mesaj 6, nr.30 (24 Iulie 1995)
Prin faptul ca guvernul militar de la Rangoon-ul a crescut politica represaliilor prin aceasta a crescut presiunea asupra administratiei americane. In urmatoarea perioada congresul american exercita presiuni asupra Presedintelui Clinton, în urmatoarele luni de dezbateri publice si intrabirocratice, incluzând scurgeri catre presa de avertizare a comunitatii de afaceri de a împiedica actiunea Statelor Unite-sa “faca ceva” în final.
Din moment ce administratia a concluzionat ca, daca represiunea regimului politic militar a devenit mai dura, se decide sa se înainteze cu sanctiunile asupra Burmei Peter Baker, “ Statele Unite sa impuna sanctiuni asupra Burmei pentru represalii”, Washington Post, 22 Aprilie 1997..

Pe 20 mai 1997, Presedintele William Jefferson Clinton a emis Ordinul Executiv 13047, care a intrat în vigoare în 21 mai, interzicând majoritatea noilor investitii americane în “dezvoltarea economica a resurselor în Burma”.
Pentru a justifica interzicerea, presedintele facea referire la “un constant si continuu model de represie severa” a opozitiei democratice prin modul de guvernare militar (junta) al Burmei.
Presedintele Clinton spunea ca junta militara de la Rangoon a “arestat si a capturat un numar impresionant de studenti si suporteri ai opozitiei, a condamnat o multime dintre ei la închisoare pe termen lung si a împiedicat exprimarea vederilor politice ale opozitiei democratice.”
Presedintele Clinton evidentia ca sub “regimul militar brutal” din Rangoon,” Burma ramâne cel mai mare producator din lume de opium si heroina, tolerând traficul de droguri si traficantii prin ignorarea punctelor de vedere ale comunitatii internationale.”
El a adaugat ca relatiile dintre guvernul burmanez si Statele Unite s-ar îmbunatati doar daca ar exista “un program de democratizare si respect pentru drepturile umane” Citat din Steven Erlanger, “Clinton aproba noile Sanctiuni împotriva Burmei”, New York Times , 22 aprilie 1997.
.

7. Decizia de a impune sanctiuni asupra Burmei a fost câstigata de Secretarul de Stat Madeline Albright Madeline Albright professor de relatii internationale la universitatea din Georgetown si secretar de stat al SUA in perioada 1997-2001 .
Chiar si înainte de numirea ei în functia de diplomat de vârf al Statelor Unite, Albright stabilise legaturi politice si personale cu opozitia Burmei si cu charismaticul lider, laureat al premiului Nobel pentru pace, Aung San Sing Kyi.
Presedintele Clinton si consilierii sai de vârf pe probleme economice si de securitate nationala nu erau prea încântati de sanctiuni. Administratia era îngrijorata de efectul miscarii de pozitia companiilor americane care operau în Burma , precum si de relatia Washingtonului cu Asociatia Natiunilor Asiatice de Sud-Est (ASEAN).
Statele simpatizate americii, care erau parte Asociatiei Natiunilor Asiatice de Sud-Est, au argumentat ca numai un dialog cu regimul din Rangoon ar conduce la schimbari politice în Burma.
Fara angajamentul cu ASEAN, argumentau membrii acestuia, exista pericolul ca tara sa formeze legaturi strânse cu China, o dezvoltare care crea o amenintare strategica directa la adresa Vietnamului si una indirecta la adresa Statelor Unite. Dar nici una dintre considerentele strategice a fost îndeajuns sa descurajeze administratia de la impunerea de sanctiuni.

8. Sanctiunile economice au dat gres în trecut. Istoria politicii externe a Statelor Unite este sufocata de sanctiuni care nu au adus schimbarea intentionata în tara tinta.
Din 1970 sanctiunile economice unilaterale impuse de catre Statele Unite au dat gres în 87% dintre cazurile în care ele au fost încercate Economist Inteligence Unit, “Raport de tara: Myanmar (Burma)”, Londra 1995.
.
Printre cele mai spectaculoase fiascouri s-a numarat si embargoul cerealelor împotriva Uniunii Sovietice în replica pentru invazia din 1979 în Afganistan si sanctiunile din 1982 împotriva companiilor care au participat la construirea sistemului de conducte pentru gaze naturale din Uniunea Sovietica catre Europa de Vest.
În ambele cazuri exportatorii si investitorii americani si-au pierdut cota de afaceri în favoarea concurentilor straini, în timp ce comportamentul Uniunii Sovietice a ramas neschimbat. Dupa 35 de ani de embargo american împotriva Cubei, s-a înregistrat un esec în înlaturarea regimului Castro.
Singurul impact a fost sa impinga poporul cubanez dupa o lunga suferinta într-o si mai mare saracie.


Darius Stan

Secolul XXI -Pozitii şi optiuni diferite în interiorul aliantelor

Dupa cum definea Hans Morgentau relatiile de alianta din prisma intereselor definite in raporturile de putere dintre subiecti, diferitele în interiorul aliantelor dintre statele secolului XXI confirma neschimbata optica principiului enuntat.

1. Diferendele aparute, în ultimii ani, între SUA şi unii dintre aliatii sai europeni, sunt expresia unui conflict politic ce are la baza relatiile de putere dintre cei doi „parteneri transatlantici”. Manifestarea acestora evidentiaza deosebirile de viziune existente în ceea ce priveşte natura puterii în sistemul international şi rolul SUA în cadrul acestuia, în calitate de putere hegemonica (unilateralism vs. multilateralism şi rolul puterii militare în relatiile internationale).
Diferenta de putere dintre SUA şi membrii europeni ai NATO (evidenta în domeniul militar prin „capabilities gap”) a condus la aparitia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securitatii internationale şi de reactie fata de noile tipuri de riscuri şi amenintari; existenta acestor perspective diferite se reflecta în manifestarea unor interese de politica externa divergente între SUA şi unii membrii europeni din NATO.
2. Principalele domenii de manifestare a divergentelor dintre SUA şi aliatii sai europeni în ultimii ani vizeaza:
- diferente pe tema rolului puterii militare în relatiile internationale şi, implicit, a rolului SUA în cadrul sistemului international (acuzatii ale europenilor privind modul de manifestare a hegemoniei americane);
- perspective diferite privind legitimitatea interventiei din Irak şi procesul de reconstructie a tarii;
- deosebirile privind modalitatile de solutionare a conflictului israeliano-palestinian;
- abrogarea de catre SUA a Tratatului ABM;
- probleme de mediu (refuzul SUA de a semna Tratatul de la Kyoto);
- disputa privind rolul Curtii Penale Internationale.
3. În acest sens, cercetatorul olandez Marcel H. Van Herpen Marcel H.Van Herpen, Six Dimensions of the Growing Transatlantic Divide: Are the US and Europe Definitively Driving Themselves Apart, în Hall Gardner (Ed.), NATO and the European Union – New World, New Europe, New Threats, 2004, Aldershot, Ashgate identifica şi explica şase dimensiuni de creştere a disputei transatlantice, constând în:
- diferentierea semnificativa a perceptiei publice în cele doua entitati geostrategice, legate în primul rând de campania antiterorista;
- decalajul tot mai accentuat în domeniul capacitatilor militare;
- diferenta de atitudine în privinta modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice şi strategice;
- separarea în spatiul valorilor în primul rând, a modului de valorizare a ordinii şi institutiilor internationale;
- distantarea religioasa între o Europa secularizata şi o America pentru care creştinismul este tot mai important în spatiul politic;
- ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internationale şi în interventiile în lumea araba, privite de europeni cu scepticism şi chiar cu ostilitate.
(Darius Stan “Intre libertate si dominatie” Revista de ştiinta şi analiza politica Lumea nr 6/2006)

4. Dintr-o perspectiva diferita, cercetatorul american Stanley Hoffman apreciaza ca principala cauza a crizei relatiilor transatlantice este generata de schimbarea dramatica a conceptiei americane privind relatiile internationale şi politica externa. Printre principalii indicatori ai acestei schimbari, analistul american identifica elaborarea şi adoptarea noii doctrine Bush privind razboiul de prevenire, unilateralismul ce caracterizeaza actiunile internationale ale actualei administratii de la Washington, precum şi modul în care s-a produs interventia militara din Irak.
Dincolo de natura actualelor diferende transatlantice, este important de investigat factorii care ar putea determina mentinerea sau accentuarea acestora, precum şi posibilele lor efecte pentru securitatea europeana şi internationala.
Din prima categorie se pot enumera:
a. Venirea la putere, pe ambele maluri ale Atlanticului, a unei generatii de oameni politici care nu mai împartaşeşte viziunile „atlanticiste” ale predecesorilor lor, formate în perioada Razboiului Rece;
b. Intensificarea competitiei comerciale şi economice dintre SUA şi Europa;
c. Accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbari de prioritati care a avut loc în perioada post-Razboi Rece: orientarea SUA, în calitate de unica superputere, spre o politica globala, în timp ce Europa este caracterizata, cu preponderenta, de o politica la nivel regional (centrata pe evolutiile din cadrul Uniunii Europene);
d. Diferentele de perceptie la nivelul opiniei publice, de pe cele doua maluri ale Atlanticului, reflectând deosebiri în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securitatii internationale.
În chestiunea „decalajului de perceptie” dintre Europa şi Statele Unite, ultimul sondaj de opinie privind relatiile transatlantice, realizat pe un eşantion de 11.000 de americani şi europeni, scoate în evidenta accentuarea decalajului de perceptie în ultimul an. Astfel, mai mult de trei sferturi dintre europenii investigati dezaproba actuala politica externa americana, cifra fiind cu 12 procente mai mare decât cu un an în urma şi cu 20% peste cea din anul 2002.
„Daca aceasta tendinta continua – apreciaza Craig Kennedy, preşedintele German Marshall Fund – suntem martorii unei redefiniri a fundamentelor relatiei transatlantice şi ai transformarii acesteia dintr-un parteneriat principal, ca prima optiune, într-o alianta optionala, pentru situatii reciproc avantajoase”.
5. Separarea este şi mai evidenta în chestiunea orientarilor strategice – procentajul americanilor care apreciaza ca razboiul poate fi utilizat pentru realizarea unei cauze juste este dublu fata de cel al europenilor (82% fata de 41%), în timp ce doar 28% dintre europeni valorizeaza puterea militara şi o apreciaza drept calea cea mai potrivita de asigurare a pacii, fata de un procent semnificativ mai mare în cazul americanilor (45%).
Per ansamblu, cifrele rezultate din investigatia sociologica pe tema tendintelor transatlantice demonstreaza existenta şi accentuarea a ceea ce analiştii au definit drept diferente adânci şi de durata în „cultura strategica” împartaşita de cele doua parti şi în modul de percepere a puterii şi a logicii şi a fundamentelor echilibrului international. În timp ce europenii cred ca se îndreapta spre o lume ordonata de legi, reglementari, negocieri şi cooperare internationala, în care mecanismele clasice de putere cad pe un plan secundar, americanii continua sa fie fixati în plina istorie, exercitându-şi puterea într-un sistem international anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberala continua sa fie rezultatul posedarii şi utilizarii puterii militare. Din aceasta cauza, Robert Kagan este sceptic în privinta evolutiei relatiei transatlantice pe termen lung şi apreciaza ca „viitorul pare a apartine unei lumi cu tensiuni în creştere”.
(Robert Kagan „Despre paradis si putere -America si Europa in noua ordine mondiala” editura Antet 2005 )