Cine este "cine" la inceput de secol XXI?

Symantec indica pozitiile raufacatorilor
China si Romania sunt tarile din care se lanseaza cele mai multe atacuri informatice din lume, devansand Statele Unite, arata un clasament realizat de compania Symantec si citat de portalul Channelweb.com.
Cercetatorii care au analizat emailurile de phishing trimise la anumite adrese, pentru accesa date sensibile ale unei companii, au descoperit ca majoritatea acestor atacuri proveneau de la servere amplasate in Statele Unite. Insa, analizand locul unde se afla cel care a trimis mailul, s-a dovedit ca majoritatea provin de fapt din China (28,2%), urmata de Romania (21,1%). Statele Unite de afla pe a treia pozitie, cu 13,8% dintre aceste atacuri, arata raportul MessageLabs Intelligence.
Analistii au observat si ca arhivele de tip ".rar" au cel mai mare grad de infectare - circa 96,8% dintre atasamentele de tip ".rar" sunt infectate.
Raportul arata si ca hackerii vizeaza in special persoanele care ocupa functii de director, inalt oficial, vicepresedinte al unei companii, manager si director executiv. Majoritatea victimelor lucreaza in comert exterior si aparare si au relatii cu tari din Asia.
Paul Wood, analist la MessageLabs Intelligence, subliniaza ca informatiile de contact ale acestora pot fi gasite cu usurinta online, in special prin intermediul retelelor de socializare.

Cine este "cine" la inceput de secol XXI?
Modul in care mai marii continentului s-au inteles sa-i scoata pe greci din criza provocata de  traiul pe vatrai, de minciuna, coruptie si inglodarea in datorii a propriei tari a fost criticat sau elogiat, in functie de prejudecati pro si antiamericane, pro si anti-nemtesti.
Fapt este insa, ca nici Atena, nici Berlinul n-au motive de bucurie. Grecii n-au de ce sa exulte, pentru ca au ajuns la mâna Fondului Monetar international. Germanii, pentru ca proiectul monedei europene, a carei salvare a stat la baza ideii ajutorarii Greciei, se zbate in cea mai ampla criza de la inventarea si introducerea sa in circulatie.
O criza din care s-ar putea sa nu mai iasa cu fata curata nici euro, nici Uniunea pe care ar fi trebuit s-o consolideze financiar si economic.
in prima zi a summitul de la Bruxelles, oficialii europeni au cedat. Cu Herman van Rompuy in frunte, s-a venit in intâmpinarea Germaniei. Berlinul se opusese propunerii de rezolvare a dosarului grecesc prin intermediul unui mecanism pur european, de acordarea de ajutoare financiare in interiorul Zonei euro fara recurs la FMi si la americani.
Drept ar fi fost, ca grecii sa-si scoata singuri castanele din foc. Or, pâna la urma, elenii, parintii risipitori ai Europei, in loc sa fie pedepsiti exemplar, pentru ca altii sa nu le urmeze pilda, s-au vazut rasplatiti pentru mâna lor sparta si stilul lor de viata de greier. Le-a sarit in ajutor teama celorlalti europeni, munciti de grija de a nu-si vedea distrusa moneda comuna.
Dar aceasta nu-i decât o parte a istoriei. Semnificativ e modul in care s-au comportat principalii actori ai acestei drame europene, precum si marii ei comentatori.
in functie de euro-centrismul si pro sau antiamericanismul lor, unii favorizasera cu fervoare "solutia Merkel", altii  respinsesera cu virulenta recursul, intru ajutorarea Greciei, la instrumentul FMi, considerat in mod fals ca "unealta americana", si deci "antieuropeana".  
Sueddeutsche Zeitung de pilda infierase recent, cu vehementa, atitudinea excesiv de "dura" adoptata de Berlin fata de greci. Ziarul afirmase chiar, in context, ca Germania s-ar confrunta cu cea mai ampla criza politica externa din ultimele decenii, intrucât, din cauza intransigentei in chestiunea sustinerii Greciei, Berlinul ar fi inceput sa fie perceput iarasi de vecinii sai ca "hegemon".
Alti observatori au relevat de asemenea ca Germania s-a schimbat radical in ultimele doua decenii. Ca nu mai e dispusa sa plateasca oalele sparte de altii.
Şi ca Tratatul de la Lisabona ii confera Republicii Federale, politic, spatiul de manevra necesar sa-si vada de acum incolo de interesele nationale intr-un mod la fel de riguros ca si francezii, britanicii si spaniolii.
„Cu aceasta stare de lucruri trebuie de acum incolo sa ne obisnuim”, subliniase bunaoara Gazeta Wyborcza din Varsovia.
S-ar fi intors in scena „Madame Non”, titrase si un ziar francez. Concomitent, Angela Merkel s-a vazut poreclita, nu fara conotatii negative, „cancelara de fier”.
Din unghiul unor analisti, sefa executivului german ar fi incercat, prin respingerea revendicarilor grecesti, sa-si reconsolideze puterea de acasa si sa recâstige terenul pierdut pe plan intern de coalitia ei de centru dreapta, care s-a confruntat in ultimele 6 luni cu multe insuccese.
Realitatea este ca Europa e un proiect neterminat, cu un final la fel de incert ca si originea continentului in mitologia elena. Fara un guvern deopotriva politic si economic, moneda unica n-are cum sa reziste la nesfârsit. Recaderea in egoisme nationale e intotdeauna la indemâna.  La fel si persistenta in prejudecata antiamericana.
S-a afirmat, in presa de stânga din Germania, ca Angela Merkel ar fi "tradat" Europa si Uniunea ei, lasându-i pe americani sa patrunda in ograda monedei euro si s-o controleze dupa bunul lor plac. Adevarul e pe dos.
Câta vreme Europa va continua sa se defineasca prin opozitie fata de americani si teama de germani integrarea batrânului continent va ramâne condamnata la un jalnic esec.
Criza monedei e si criza ideii. in ciuda intelegerii convenite la summitul UE, nu e clar deloc daca si una si alta se vor mai putea salva.

Euro-moneda adunsa in impas de politici economice diferite ale statelor membre

Nori negri deasupra monedei unice europene. Grecia nu este singurul stat cazut în pacat dar, deocamdată, este ţara care împovărează cel mai vizibil spaţiul euro. Ce implicaţii au pentru valuta Uniunii Europene ultimele evoluţii? Există riscul unei fracturi în zona euro? 
Profesorul emerit Joachim Starbatty, de la catedra de ştiinţe economice a Universităţii Tübingen, depunea, în 1997, o plângere la Curtea Constituţională Federală, contestând introducerea monedei unice europene. Desigur, demersul său nu a avut succes.
"În spaţiul euro veneau, la vremea aceea, ţări cu politici economice diferite. Unele puseseră mare preţ pe stabilizarea financiară, asupra altora planau îndoieli. Se formulaseră criterii de admitere în uniunea monetară - dar interpretarea lor a fost foarte laxă. Chiar şi respectarea criteriilor de aderare a fost doar superficial verificată. Ca atare, s-au trezit comasate ţări care nu se potriveau defel în privinţa politicilor fiscale şi sociale".
Grecia, Italia, Spania şi Portugalia au profitat ani la rând de pe urma uniunii monetare. Au traversat inclusiv faze de creştere economică. Salariile au crescut, însă, mai tare decât productivitatea.
Competivitiatea a avut de suferit în aceste ţări. Exporturile au scăzut, importurile au crescut. Procentele deficitelor bugetare se amplificau şi ele, provocând găuri neacoperibile. Primele măsuri pe care ar trebui, acum, să le aplice aceste ţări pentru redresare, ar implica o revalorizare - negativă - a propriilor monede naţionale. Doar că nici una dintre ele nu mai are o monedă naţională.
"Italia", crede Starbatty, "ar trebui să provoace o devalorizare de 40%, Spania de vreo 30 de procente, Grecia şi Portugalia undeva la jumătate".
Ventilul ratei de schimb este, însă, înfundat. Lira italiană nu mai există, nici drahma, nici... în fine, există doar euro. Este oare retragerea din zona euro o soluţie? "Nicidecum  una realistă", răspunde Jürgen Matthes, de la Institutul Economiei Germane.
"Moneda unică şi accederea la zona euro sunt procese ireversibile. Tocmai acum, în plină criză a pieţelor financiare, o retragere din uniunea monetară ar deschide calea spre noi crize de natură financiară".
Fostul preşedinte al Băncii Federale Germane, Helmut Schlesinger, face calculele mai "nemţeşte", în sensul că, în opinia sa, "economiile naţionale trebuie să depună eforturi individuale pentru a ţine pasul cu statele partenere în chestiuni cum sunt inflaţia, nivelul salarizărilor bugetare sau soliditatea finanţelor publice".
Clubul euro nu este, aşadar, numai o comunitate financiară, ci şi una a destinelor. O stradă cu sens unic. Odată intrat, nu mai ai posibilitatea de a schimba direcţia. Şi asta implică disciplină şi rigoare. Inclusiv pentru partenerii deloc stabili din sud.
Criza din Euroland nu se datorează crizei mondiale; greşelile au fost comise cu mult timp înainte. Probabilitatea unui divorţ tinde spre zero - din motive juridice şi practice.

Turcia respinge sancţiunile impotriva Iranului
La ANKARA guvernul Turciei transmite prin purtătorul de cuvant al ministerului de externe, Burak Ozugergin, că ţara sa respinge în continuare sancţiunile internaţionale împotriva programului nuclear al Iranului. "Mai există o oportunitate şi credem că această oportunitate trebuie folosită în mod eficient. Nu [este necesară] mai puţină diplomaţie, ci mai multă", a afirmat Ozugergin. Săptămâna trecută, secretarul adjunct de stat al SUA, Philip Gordon, a declarat că Turcia, membră NATO, ar trebui să suporte sancţiunile sau se va confrunta cu posibilele consecinţe. (Zaman - 25/03/10; Reuters, Hurriyet - 24/03/10)

Mustafa Kemal Attaturk zeul ce a poruncit naşterea Turciei moderne
Una dintre cele mai serioase analize care s-au făcut vreodată kemalismului se găseşte în lucrarea cu acelaşi nume de Suna Kili, în 1969. Politolog de profesie, aceasta reuşeşte să treacă dincolo de lucrările de popularizare ale kemalismului, făcând distincţie între kemalism ca ideologie (surprinsă în mişcarea ei în timp până la formulele moderne ale multipartidismului) şi kemalismul ca reformă reală, produsă de spiritul anilor ‘20 ai secolului nostru. Kemalismul este văzut de S.Kili, pe bună dreptate, ca o revoluţie în toate drepturile ei. Ideologia acestei revoluţii îşi are originea la începuturile anilor ‘20, când reformele venite din partea unui şef militar vor scoate Turcia din încremenirea în care o lăsaseră sultanii încă de la începutul secolului trecut, când demarase vizibil procesul de degradare a ceea ce fusese marea putere asediatoare a Vienei, ce lăsa cu aroganţă paşalâcuri în urma tăvălugului armatelor imperiale. Revoluţia kemalistă a adus cu sine o nouă Constituţie, lege fundamentală a ceea ce turcii numesc “prima republică”, pentru a o distinge de “republica a doua”, cu Constituţia din 27 mai 1961. Înainte de toate, care sunt originile şi substanţa ideologică a kemalismului?
Autoarea consideră că, istoric vorbind, kemalismul nu este o ideologie care să fi fost anterioară Războiului de Independenţă al Turciei (1919-1922). Ea a fost dezvoltată sub conducerea lui Attaturk în cea mai mare parte a ei, după stabilirea primei republici. Kemalismul este astfel o “…ideologie care se constituie din acţiunea socială în timpul luptei pentru eliberare şi al reformelor lui Attaturk.” (p. 5) Kemalismul face parte dintre acele ideologii care se constituie ca rezultat al evenimentelor istorice, aflându-ne de astă dată în cazul în care faptele creează idei iar nu invers, cum se întâmplă de cele mai multe ori. Acesta este motivul pentru care ideologia kemalistă trebuie privită ca un compozit de idei, acţiune şi aspiraţii naţionale, o ideologie care combină elemente de realism şi idealism deopotrivă (p.6). Sub aspectul dinamicii sale, kemalismul ar putea fi considerat ca având mai multe perioade. O primă perioadă este cea de formulare şi relativă analiză, între 1919-1922. Aceasta este etapa luptei naţionale şi a primelor reforme şi convingeri politice ale lui Attaturk. E adevărat, principiile care au fost preluate de programul Partidului Republican al Poporului, au fost descrise drept “kemalism” abia în 1935. A doua perioadă poate fi considerată una de dezvoltare a kemalismului şi se referă la anii 1938-1960, când dezvoltările nu mai ating gradul cunoscut în perioada anterioară, ba chiar, după al doilea război mondial, se poate considera o perioadă de regresiune, din pricina unor grupuri conservatoare (p.6). A treia perioadă este cea de după 1960, când avem de-a face cu un interes crescând în reîntoarcerea la ideologia kemalistă. Acesta este cea de-a doua revoluţie turcă, ce a readus kemalismul ca punct de reper în dezbaterea de idei contemporană. Până în 1945, când avem regimul multipartidic, ideologia a fost rezultatul unui grup compact de indivizi, apropiaţi ai lui Attaturk: Ismet Inonu, Recep Peker, Mahmut Esat Bozkurt. După 1945, kemalismul originar a devenit punct de reper pentru o varietate de grupări politice, partide politice şi intelectuali neangajaţi politic, deopotrivă. Aceste observaţii ale autoarei vor să sublinieze că în cele două perioade distincte avem de-a face cu o evoluţie a kemalismului de la o credinţă politică naţională la o situaţie când acesta încetează a mai fi filosofia politică naţională. (pp. 123-124)
Sistemul politic de tip multipartid, continuă S.Kili, a eşuat pentru că masele nu erau pregătite pentru aceste tipuri de implicare şi de înţelegere a relaţiilor politice. Astfel, ceea ce putea lesne deveni în condiţii normale un sistem politic cel puţin de tip bipartidic, a rămas monopartidic prin autodizolvarea Partidului Liber (noiembrie 1930) (vezi cap. “The One Party-System and The Ideology of Kemalism”, pp. 118-121). Încercarea de întemeiere a unui nou partid din 1930 fusese la rândul ei precedată de o alta, în 1924, când s-a încercat să se pună bazele Partidului Republican Progresiv, care susţinea că “…a realizat şi un program economic care diferă de cel oficial prin faptul că dă o importanţă mai mare iniţiativei private şi încurajează investiţia de capital străin” (p. 119). Partidul a fost dizolvat de un tribunal al Independenţei, pentru că a fost asociat în 1926 cu rebeliunea kurzilor cunoscută în cărţile de istorie turceşti sub numele de Rebeliunea lui Sheik Said. Deşi conducerea partidului nu a putut fi condamnată de tribunal ca având legături directe cu rebeliunea, se pare că au existat câţiva contra-revoluţionari care pătrunseseră în ierarhia de partid, partidul fiind acuzat că a folosit religia în scopuri politice. Attaturk nu a renunţat la ideea unui sistem multipartidic, noul partid care s-a dizolvat în 1930 fiind rezultatul iniţiativei lui Attaturk, un partid care diferă de Partidul Republican al Poporului condus de Attaturk, cel puţin la nivelul doctrinei economice. Noua doctrină a laissez-faire se opunea doctrinei etatiste a lui Attaturk, proiectul de reformă fiind mai degrabă unul moderat la nivelul relaţiei dintre religie şi politică, de exemplu. După trei luni de funcţionare, se pare că Partidul Libertăţii devenise mai degrabă unul care se opunea modernizării rapide a Turciei. Unii consideră că explicaţia autodizolvării partidului ar fi avut cel puţin patru cauze. Prima ar fi fost incapacitatea mentalului colectiv şi ideii de participare politică în Turcia, de a face faţă unui mod democratic de a fi, modernizarea pe care o înţelegea elita intelectuală şi politică a ţării nefiind încă adecvată pentru a susţine sistemul multipartidic. A doua cauză rezidă în lipsa de impact a ideilor modernizării în mediul rural, care cuprindea atunci aproximativ 80% din populaţia Turciei. A treia cauză este aceea a evoluţiei noului partid către o opoziţie pe care Attaturk n-o sperase, diferenţele devenind fundamentale, când el aşteptase doar diferenţe de tip gradual între cele două partide. O ultimă cauză, observă W.F.Weiker, poate fi înţelegerea greşită pe care Attaturk şi alţi lideri politici importanţi ai partidului său au dat-o “stării naţiunii”, care nu suporta modul democratic de a fi, noul partid evoluând spre contra-revoluţie (Walter F.Welker, The Free Party of 1930 în Turkey, teză de doctorat nepublicată în 1969, când îl citează S.Kili)

Sub aspect formal, sistemul politic al Turciei sub Attaturk se apropie foarte mult de unul de tip dictatorial. Şeful statului este în egală măsură şeful partidului unic al Turciei. Dar, aşa cum au observat analişti ai politicului chiar din vremea aceea, dictatura lui Kemal Attaturk a fost întemeiată pe asimilarea unor principii instituţionale de tip liberal. (Hans Kohn, Revolution and Dictatorships, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1934, pp. 225-256), scopul dictaturii fiind pregătirea Turciei pentru un sistem politic de tip democratic.


Autor: Darius Stan