Integrarea României şi politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene*

Prof. Univ. Dr.Constantin Vlad
Membru fondator al Academiei Oamenilor de :Ştiinţă din România

1.Încep cu afirmarea unui adevăr banal: omul îşi trăieşte propria istorie. Şi, cu toate că este o fiinţă înzestrată cu raţiune, sau – cum spunea Arghezi: e un cocor care zboară pe dinăuntru – nu devine conştient de acest lucru decât atunci când însăşi viaţa lui ajunge istorie.
Noi, românii, trăim în prezent o astfel de istorie. Însă, desgustaţi şi derutaţi de interminabilele inepţii şi ciorovăieli ale politicenilor şi de păruielile dintre anumite palate; exasperaţi de creşterea aproape lună de lună a facturilor la facilităţi, de taxele mai numeroase şi mai marti; suprasaturaţi de talk-show-uri, prea adesea mai mult decât mediocre, devenite un fel de sport naţional; de-a dreptul zăpăciţi de discuţii cu vecinii, pe marginea şanţului sau în tramvai şi metrou, în care toţi se pricep la toate, etc. etc. uităm să băgăm de seamă că istoria se face acum, de această dată şi cu noi şi – să sperăm – şi pentru noi. Într-o epocă în care globalizarea nu e nicidecum o vorbă goală, când mari puteri caută, asiduu, parteneri, România, care nu se numără printre aceste mari puteri, încetează de a mai fi singură. Ea nu mai este singură în ceea ce priveşte protecţia propriei securităţi şi statutul său internaţional, datorită apartenenţei la Alianţa Nord-Atlantică; desigur, această aparteneţă cere preţul ei şi, din păcate, avem un talent aparte spre a face noi înşine acest preţ mai piperat, în condiţii când alţii, inclusiv vecini de-ai noştri, se pricep foarte bine să-l reducă. Totodată, de la 1 ianuarie 2007, ea nu mai este singură din punct de vedere al existenţei şi perspectivelor sale ca ţară, ca societate, prin intrarea în marea familie reprezentată de Uniunea Europeană .

2.În pregătirile pentru integrare şi în primele luni după admitere, toată atenţia şi eforturile societăţii româneşti în ceea ce priveşte Uniunea Europeană se îndreaptă spre sarcini imediate: combaterea corupţiei, creşterea performanţelor administrative, mărirea veniturilor statului şi a capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare ş.a. Acest lucru este pe deplin de înţeles: primele şocuri ale integrării în astfel de zone vor fi resimţite. Se vorbeşte însă puţin şi, probabil, se face la fel de puţin pentru pregătirea ţării în ceea ce priveşte înscrierea politicii externe şi a diplomaţiei româneşti în compartimentul reprezentat de politica externă şi de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene; compartiment dintre cele mai complexe, dificile, mai puţin formalizat, dar de cea mai mare semnificaţie şi perspectivă în ansamblul construcţiei europene. Desigur, acquis-ul pe care o ţară candidată la aderare trebuie să-l asimileze, introducâdu-l în propriul sistem juridic, este mai sărac în ceea ce priveşte PESC. Dar dacă noi, ca ţară, nu suntem suficient de bine pregătiţi în acest domeniu, consecinţele le vom suporta nu numai pe termen scurt, ci şi pe timp îndelungat; cu alte cuvinte, acele consecinţe vor afecta România într-o perspectivă strategică. Voi arăta imediat ce înţeleg prin aceasta.

3.Ideea unei politici externe şi de securitate comună era una dintre inovaţiile importante introduse la nivel instituţional de Tratatul de la Maastricht (februarie 1992). Desigur, construcţia pe care o reglementa Tratatul în această privinţă nu se ridica pe un teren gol, dar reprezenta un mare pas înainte şi reflecta noul nivel, mai înalt, al integrării europene.
3.1.În ceea ce priveşte acumulările anterioare, este de amintit că încă în 1973, prin ceea ce se numea Cel de-al doilea Raport Davignon asupra cooperării politice se afirma că Europa necesită de acum să-şi stabilească poziţia proprie în lume ca o entitate distinctă, în special în negocierile internaţionale care este de presupus să aibă o influenţă decisivă asupra echilibrului mondial şi a viitorului Comunităţii Europene. Raportul cerea guvernelor statelor membre să se consulte asupra chestiunilor importante de politică externă şi să elaboreze priorităţi comune, având în vedere următoarele criterii: scopul cooperării este acela de a urmări promovarea de politici comune în problemele externe curente; să se aibă în vedere interesele europene, atât în interiorul Comunităţii, cât şi în afara ei. În asemenea probleme, ca regulă generală, statele membre urmau ca, înainte de a lua o decizie finală, să se consulte cu statele partenere în cadrul structurilor oferite de Comunitate.
3.2.Într-o Declaraţie solemnă adoptată la Stuttgart în iunie 1983 de către şefii de stat sau de guvern ai Europei Celor 10 se stabileau o serie de măsuri menite să dea substanţă politicii externe, ca atribut al cooperării politice europene. Între acestea se aflau: consultări intensificate care să permită o acţiune comună în timp adecvat în orice probleme de politică externă care interesează cele 10 state membre; consultări cu alte state membre prealabile adoptării poziţiei finale în probleme ca cele menţionate la punctul precedent; extinderea şi adâncirea practicii potrivit căreia punctele de vedere ale Celor 10 sunt definite şi consolidate în forma unor poziţii comune, care apoi devin punctul central de referinţă pentru politicile statelor membre; înaintarea treptată către o definire a principiilor şi obiectivelor comune, în scopul de a întări posibilitatea de acţiune comună în domeniul politicii externe; coordonarea poziţiilor statelor membre în ceea ce priveşte aspectele politice şi economice ale securităţii; stabilirea de contacte mai strânse cu terţe părţi cu scopul de a da Celor 10 o pondere mai mare ca interlocutor în domeniul politicii externe; o cooperare mai strânsă în probleme de ordin diplomatic şi administrativ între Cei 10 în terţe ţări; elaborarea de poziţii comune la conferinţele internaţionale majore, la care participau unele sau altele dintre statele Comunităţii. Era un adevărat program de acţiuni comune în domeniul politicii externe.
3.3.Asemenea preocupări se întâlneau cu cele ale Uniunii Europei Occidentale (UEO). Astfel, summit-ul UEO de la Maastricht din decembrie 1991 declara că aceasta se dezvoltă ca o componentă de apărare a Uniunii Europene şi ca mijloc de a întări pilonul european al Alianţei Nord-Atlantice. Pe această bază, miniştrii de externe şi ai apărării ai statelor membre ale UEO, întruniţi la Bonn în iunie 1992, adoptau Declaraţia de la Petersberg. Declaraţia sublinia că UEO era gata să îndeplinească, împreună cu Uniunea Europeană, un rol crescut în edificarea unei arhitecturi europene de securitate. În acest scop, UEO invita statele membre ale UE care nu erau membre ale sale să dobândească această calitate sau să participe la activităţile sale ca observator.
3.4.Pornind de la astfel de acumulări, Tratatul de la Maastricht stabilea necesitatea formulării şi promovării unei politici externe şi de securitate comună; era pentru prima oară când un document atât de important al UE vorbea nu numai de o politică externă, ci şi despre o politică de securitate comună. O asemenea politică trebuia să fie dedicată atingerii următoarelor obiective: să salvgardeze valorile comune, interesele fundamentale şi independenţa Uniunii; să întărească securitatea Uniunii şi a statelor membre, sub toate aspectele; să menţină pacea şi să întărească securitatea internaţională, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite şi cele înscrise în Actul Final de la Helsinki al CSCE şi cu obietivele stabilite de Carta de la Paris; să promoveze cooperarea internaţională; să dezvolte şi să consolideze democraţia, statul de drept, precum şi respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Pentru a promova aceste obiective, Tratatul stabilea o serie de măsuri pe care statele membre ale UE urmau să le îndeplinească într-un spirit de loialitate şi solidaritate.
Totodată, Tratatul de la Maastricht stipula că politica externă şi de securitate comună trebuie să acopere toate chestiunile legate de securitatea UE, inlusiv trasarea finală a unei politici comune de apărare care putea să ducă în timp la o apărarea comună -– iarăşi, o inovaţie substanţială adusă de Tratat. În acest sens, se cerea Uniunii Europei Occidentale să elaboreze şi să implementeze decizii şi acţiuni care aveau implicaţii pentru Uniunea Europeană în domeniul apărării comune. Tot la Maastricht, statele membre ale UE care erau şi membre ale UEO, anume Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit, adoptau o declaraţie asupra Uniunii Europei Occidentale şi relaţiilor acesteia cu Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. Potrivit Declaraţiei, statele membre ale UEO îşi exprimau acordul privind necesitatea creării unei Identităţi europene de securitate şi apărare efective şi a unei mai mari responsabilităţi a Europei în domeniul apărării. În procesul constituirii acestei Identităţi, preciza Declaraţia, UEO avea să evoluieze ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene şi va contribui la întărirea solidarităţii cu Alianţa Atlantică. În acest scop, statele membre ale UEO erau de acord să întărească rolul acesteia, pe termen lung în perspectiva unei apărări comune, compatibilă cu Alianţa Atlantică.

4.Pe asemenea premize programatice şi instituţionale, Uniunea Euopeană îşi continua cursul ascendent. Încă de la Maastricht se convenea că Tratatul adotat în decembrie 1991 urma să facă obiectul unei revizuri înainte de încheierea deceniului. În acest scop se decidea convocarea unei conferinţe interguvernamentale, care debuta la Torino la 29 martie 1996 şi se încheia la Amsterdam în 17 iunie 1997 printr-un acord politic privind un nou tratat. Acesta era semnat la 2 octombrie 1997, intra în vigoare la 1 mai 1999 şi rămânea în istoria construcţiei europene ca Tratatul de la Amsterdam. Noul document aducea modificări Tratatului asupra Uniunii Europene, tratatelor care instituiau Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe; Drept rezultat, Tratatul de la Amsterdam “aducea la zi” reglementările legale privind organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene.
Titlul V din Tratat cuprinde dispoziţiile privind o politică externă şi de securitate comună. Tratatul reia în această privinţă prevederile cuprinse în Tratatul de la Maastricht şi precizează că obiectivele PESC se realizează prin: definirea principiilor şi orientărilor generale; hotărârea de strategii comune; adoptarea de poziţii şi întreprinderea de acţiuni comune; întărirea cooperării sistematice între statele membre în ceea ce priveşte coerenţa acţiunilor lor în domeniu. De asemenea, Tratatul reafirmă poziţiile Uniunii Europene în ceea ce priveşte raporturile cu Uniunea Europei Occidentale. Totodată, se afirmă că “Uniunea Europeană încurajează stabilirea relaţiilor internaţionale mai strânse cu UEO în vederea eventualei integrări a UEO în Uniune, dacă Consiliul European decide astfel”. În felul acesta, Tratatul de la Amsterdam deschidea, în principiu, perspectiva unei noi abordări a problemelor privind aspectele instituţionale ale elaborării şi promovării unei politici externe, de securitate şi de apărare comune, în cadrul şi de către Uniunea Europeană. Tratatul de la Amsterdam stabilea că Preşedinţia reprezintă Uniunea pentru domeniile de politică externă şi de securitate comună. În îndeplinirea acestei îndatoriri, Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului European, care exercita funcţia de Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În iunie 1999, în această calitate era desemnat Javier Solana, până atunci Secretar general al Alianţei Nord-Atlantice.

5.Urma Tratatul de la Nisa (2001). Acesta prevedea că politica externă şi de securitate comună trebuie să cuprindă toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv elaborarea treptată a unei politici comune de apărare, care ar putea duce la o apărare comună. Tratatul preciza că politica Uniunii în acest domeniu nu trebuie să aducă prejudicii politicii specifice a unor state membre în domeniul securităţii şi apărării şi să respecte obligaţiile pe care acestea şi le-au asumat în ceea ce priveşte apărarea comună în cadrul NATO.
Între obiectivele PESC sunt asumarea de sarcini de ajutor umanitar, măsuri de menţinere a păcii şi angajarea de forţe combatante pentru gestionarea crizelor şi impunerea păcii. Tratatul concretizează astfel scopul unei cooperări extinse între statele membre în domeniul politicii externe şi de securitate comune: să respecte principiile, obiectivele, îndrumarea generală şi consistenţa PESC şi a deciziilor luate în acest cadru; să definească clar puterile Uniunii în domeniu şi să asigure o coerenţă între activităţile de ansamblu ale Uniunii şi activităţile sale externe.
Prin Tratat, se hotăra constituirea unui Comitet politic şi pentru securitate. Acesta avea ca atribute să monitorizeze situaţia internaţională prin prisma obiectivelor de politică externă şi de securitate comună, să contribuie la definirea politicii Uniunii prin opinii puse la dispoziţia Consiliului Miniştrilor şi Consiliului European şi să exercite un control politic şi o îndrumare strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor. Totodată, se decidea constituirea unui Comitet militar al Uniunii, în care urmau să intre şefii statelor majore din statele membre sau reprezentanţii desemnaţi de aceştia. Comitetul Militar dispunea de un aparat propriu de specialitate. În plus, era constituit un Mecanism de reacţie-rapidă, care să permită Uniunii să răspundă într-o manieră operativă, eficientă şi flexibilă la situaţiile de criză urgentă. Este de menţionat că asemenea structuri: Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar şi Mecanismul de reacţie-rapidă erau constituite în cadrul Uniunii Europene, distinct de Uniunea Europei Occidentale, care evolua în parametrii stabiliţi în documentele anterioare. Asemenea dezvotări instituţionale prefigurau statutul pe care Uniunea Euroapenă îl dobândea în domeniile politicii comune, externe, de securitate şi, în perspectivă, de apărare.
În baza unor astfel de prevederi instituţionale, Consiliul European sau Consiliul Miniştrilor adoptau poziţii comune sau planuri de acţiune comune, care angajau toate statele membre, în probleme de mare actualitate – de pildă, în legătură cu Conferinţa de revizuire a Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producţiei şi depozitării armelor bacteriologice şi toxice, promovarea transparenţei în exportul de materiale fizionabile, eliminarea minelor antipersonal etc. Pe aceeaşi bază, avea loc angajarea Uniunii Europene în operaţiuni post-conflict în fosta Iugoslavie.

6.În sfârşit, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat de Convenţia Europeană (iulie 2003), neintrat încă în vigoare, reglementează distinct Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica de Securitate şi Apărare comună.
Tratatul precizează că Uniunea Europeană desfăşoară o Politică Externă şi de Securitate Comună prin: a.definirea orientărilor generale; b.adoptarea deciziilor europene privind acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, punerii în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor; c.întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfăşurarea politicii acestora.
În ceea ce priveşte Politica de Securitate şi Apărare Comună, Uniunea, potrivit Tratatului, poate recurge la mijloace civile şi militare, care includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii şi misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiunile de stabilizare la sfârşitul conflictelor. Potrivit Tratatului, se constituie Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capacităţi Militare, sub autoritatea Consiliului de Miniştri.
Unele dintre inovaţiile aduse de Tratat pe plan instituţional au implicaţii directe pentru domeniul extern. Astfel, Preşedintele Uniunii, ales pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de a îndeplini încă un mandat, realizează reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună. Consiliul Afacerilor Externe – structură a Consiliului de Miniştri – elaborează politiciile externe ale Uniunii, conform liniilor strategice definite de Consiliul European. Se instituie funcţia de Ministru al afacerilor externe al UE, numirea acestuia fiind decisă de Consiliul European cu acordul Preşedintelui Comisiei Europene; ministrul afacerilor externe este şi vice-preşedinte al Comisiei Europene. Ministrul afacerilor externe contribuie la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului de Miniştri. El acţioneză într-un mod similar în ceea ce priveşte politica de securitate şi de apărare comună a UE.
Tratatul reglementează concret puterile şi atribuţiile Parlamentului European, Consiliului European şi Consiliului de Miniştri în materie de politică externă, de securitate şi de apărare comună a Uniunii Europene. Este interesant de notat că Tratatul nu face nici o referire la Uniunea Europei Occidentale, ceea ce conduce la presupunerea că, în perspectivă, aceasta se va integra în Uniunea Europeană. Desigur, într-o astfel de perspectivă, va fi necesară redefinirea raporturilor din Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică, problemă ce nu intră însă în preocupările referatului de faţă.

7.1. Aşadar, Politica Externă şi de Securitate Comună nu este o sumă de deziderate, nici o literă moartă în texte uitate. Ea presupune cerinţe, chiar obligaţii pentru statele membre ale Uniunii Europene; desigur liber consimţite, dar, prin aceasta, nu mai puţin obligaţii. Ea nu se reduce la generalităţi, nu e vagă şi nici aproximativă. Ea rezultă din hotărâri ale celor mai înalte foruri de conducere ale Uniunii, e suficient de concretă şi se realizezază prin măsuri care trebuie întreprinse de Uniune ca atare şi de către statele membre. Odată intrată în rândurile UE, România va trebui să urmeze politica comunitară în probleme externe şi de securitate şi să acţioneze concret pentru înfăptuirea acesteia. Cu câtva timp în urmă s-a afirmat într-un context polemic că România trebuie să-şi formeze “un reflex european”. Termenul n-a plăcut în unele cabinete şi a fost contestat. Dar cerinţa este justificată şi ar fi cazul să fie luată în seamă cu toată atenţia. Politica externă şi de securitate, elaborată democratic, este comună, angajează toate statele membre şi reclamă aportul lor efectiv la înfăptuirea ei practică. Desigur, această angajare nu anulează alte legături externe, aranjamente cu şi obligaţii faţă de terţi. Dar asemenea legături şi aranjamente nu sunt nici prioritare, nici supraordonate obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru al UE. În acest sens, este bine că diferitele formule despre “axe” au rămas doar o modă şi au fost scoase din vocabularul politic, deşi un anumit rău fusese deja făcut raporturilor României, ţară candidată, cu Uniunea Europeană şi cu state puternice din cadrul acesteia. Având această calitate, România nu va mai putea acorda statut preferenţial, privilegiat cetăţenilor unei anumite ţări faţă, de pildă, Curtea Internaţională de Justiţie, chiar dacă cu ţara respectivă are un parteneriat startegic şi relaţii de alianţă. După cum, nu va mai putea negocia statutul unor baze militare străine pe teritoriul naţional, ignorând poziţiile Uniunii Europene în problemă. Orice vulnerabilităţi ale României vor fi, în noua condiţie a ţării, şi vulnerabilităţi ale Uniunii. Cu alte cuvinte, prin calitatea de membru al UE, devenim o parte dintr-un tot, structurat şi funcţional, şi nu ne putem permite să acţionăm ca şi cum am fi alergători singurateci.
7.2.Înseamnă aceasta că, odată intraţi în Uniunea Europenă, încetăm să mai fim noi înşine? Că dobândirea calităţii de ţară membră anulează orice trăsătură naţională, specifică în domeniul extern şi de securitate? Nu, nicidecum. Dimpotrivă, PESC e flexibilă, presupune, mai mult: se bazează pe capacitatea de iniţiativă, ideatică şi de acţiune, a statelor membre. În această privinţă, se contează pe experienţa statelor membre, pe aportul lor specific, funcţie de interese naţionale, de tradiţii istorice, aşezare geografică, afinităţi diferite cu diferite state terţe, etc. Cu menţiunea că aceste capacităţi de iniţiativă nu înseamnă cedarea faţă de tentaţia spre inspiraţii de moment, chiar dacă astfel de inspiraţii pot părea cumva geniale; ea presupune temeinicie, studii aprofundate prealabile, conştiinţa consecinţelor şi un anumit simţ geopolitic, consecvenţă, seriozitate şi rigoare în acţiune. Să fim obiectivi: ce s-a ales din ideile privind “vechiul drum al mătăsii”, diferitele proiecte privind poduri de vase şi conducte pe sau prin Marea Neagră între Baku şi Constanţa? Costelaţiile reale de interese şi de forţe duceau spre linia Baku-Ceyhan. Iar dacă acum se întrevede o soluţie care n-ar ocoli România, aceasta are şanse doar ca un proiect comun cu mai multe ţări, cu acordul şi sprijinul UE. Sau, ce perspective are România de a se implica în rezolvarea problemelor din Balcanii de Vest? ONU, NATO, UE, OSCE sunt acolo de mulţi ani, şi lucrurile trenează. Este, desigur, bine că ne angajăm în diplomaţia multilaterală menită să ducă la schimbarea climatului în zona Mării Negre. Dar simţul măsurii ar trebui să ne prevină să nu ne propunem noi să democratizăm Rusia şi să soluţionăm conflictele îngheţate.
7.3.Cu aceasta, ajung la o chestiune în toate sensurile capitală: se afirmă uneori, se lasă a se înţelege alteori că transferul de atribuţii suverane de la statele membre la Uniune ar simplifica viaţa acestor state, le-ar diminua responsabilităţile, ar semnifica o reevaluare în sensul restrângerii intereselor naţionale, inclusiv în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate. Fals, total fals şi periculos. România, clasa ei politică ar face bine să se ferească precum de o boală incurabilă de asemenea idei.
7.3.1. Mai întâi, transferul de atribute suverane către Uniune nu reduce răspunderea statului pentru destinele ţării, ale poporului. În condiţii când o ţară nu este integrată într-o cumunitate mai largă, gen UE, autorităţile sale naţionale exercită puterea, în conformitate cu sistemul juridic în vigoare, gestionând viaţa economică, social-culturală, etc. ca expresie a suveranităţii naţionale. Când o parte din această suveranitate trece de la statul membru la Uniune, autorităţile naţionale au obligaţia de a acţiona nu numai acasă, ci şi acolo unde se iau deciziile în problemele de competenţă comunitară. Altfel spus, după ce am deveniti membri ai UE, noi trebuie nu numai să ne gestionăm treburile acasă – inclusiv ca urmare a aplicării principiului subsidiarităţii – ci şi să lucrăm cu Parlamentul European, cu Comisia Europeană, să acţionăm în diferite comitete şi comisii, să facem lobby şi contra-lobby, să fin prezenţi, activ, oriunde şi oricând se examinează şi se decid probleme care ne privesc şi pe noi; nu în ultimul rând, să învăţăm să ne promovăm imaginea în mass media, să dezvoltăm raporturi de încredere, lucrative, cu organizaţiile non-guvernamentale, din Uniune şi din afara ei. Să facem aceste lucruri cu încredere în partenerii noştri, dar fără a-i idealiza. Să nu uităm nici o clipă că şi în cadrul Uniunii există interese şi interese, acţionează prienteni, dar şi ne-prieteni ai României. N-ar fi bine să uităm că există cerucuri influente care caută să ridice la rang de principii şi norme europene poziţii şi interese înguste, în spatele cărora nu dispar peste noapte ţeluri naţionaliste. În acest sens, cât timp a trecut de când Europa era obiectul unui efort concertat spre a accepta statutul maghiarilor de peste hotare, care cuprindea reglementări clar ne-europene? Iar acum, e prelucrată pentru a-şi da girul pentru statutul minorităţilor naţionale din România, care promovează soluţii ce contravin spiritului european.
7.3.2.În al doilea rând, calitatea de membru presupune asumarea de către fiecare stat a răspunderii pentru bunul mers al Uniunii în ansamblul ei. Uniunea Europeană este o cumunitate de ţări şi popoare, al căror destin, a căror prosperitate sunt indisolubil legate de condiţia Uniunii. Aceasta presupune ca România să fie prezentă şi să contribuie efectiv la buna gestionare a treburilor comunitare, oricând şi peste tot unde aceste treburi sunt examinate şi conduse. În termeni practici, va însemna prezenţa şi aportul României în toate structurile de funcţionare şi conducere ale Uniunii, un mare număr de români integraţi în aparatul, larg şi ramificat, al “birocraţiei de la Bruxelles” .
7.3.3. În al treilea rând, suntem pregătiţi pentru un asemenea rol, ca stat, ca popor, ca societate? Şi, în acest cadru, suntem pregătiţi spre a ne racorda la politica externă şi de securitate comună? Un răspuns afirmativ şi răspicat la asemenea întrebări, deloc retorice, ar fi facil şi hazardat.
Adevărul este că integrarea în Uniune presupune un proces îndelungat de învăţare, pe care suntem chemaţi să-l parcurgem cu toţii, nu în ultimul rând clasa politică. Figurativ, este timpul să ne aşezăm din nou în bancă, ceea ce devine tot mai evident pe măsură ce evoluăm în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Autorităţile, întreprinzătorii, fermierii trebuie să înveţe să întocmească şi să gestioneze programe adecvate atragerii fondurilor europene, lucru, după cum se vede deja; deloc simplu şi uşor; toţi cei care reprezintă România în diferitele structuri de conducere şi execuţie comunitare au nevoie să-şi însuşească cunoştinţele – şi deprinderile bune - ale activităţii într-un for europen. Şi, cu toţii, să ne obişnuim cu gândul că succesiunea democratică la guvernare trebuie să se înscrie pe linia continuităţii în dezvoltarea şi comportamentul României. Aceasta înseamnă şi să ne debarasăm de prejudecatra că istoria începe cu cei aduşi la putere prin alternanţa periodică la guvernare, de obiceiul de a crea şi desfiinţa, de a reorganiza instituţii doar pentrucă acestea au fost organizate de predecesori. Revenind la politica externă şi de securitate comună: de a desfiinţa institute de studii internaţioanle, academii diplomatice din simplul motiv că ele au fost create de cei dinaintea noastră. E un fel de boală a adolescenţei pe care, poate, am depăşi-o mai repede şi mai uşor dacă ne-am aminti de spusele unui om de talia lui Titulescu: partidul meu se cheamă România…
Aşadar, integrarea în Uniunea Europeană înseamnă, poate şi trebuie să însemne, un stadiu mai înalt de organizare şi funcţionare a societăţii româneşti, de management al treburilor ţării. Cândva, înainte de 1989, circula următoarea anecdotă: sistemul socialist era asemuit cu un motor; acesta nu mergea prea bine, se gripa mereu, cerea nu numai întreţinere, ci şi reparaţii frecvente; mai marii vremii au angajat un specialist reputat de peste hotare spre a-l pune la punct; acesta a studiat motorul respectv mai multe zile şi în final a spus: în viaţa mea n-am mai văzut un astfel de motor: toată puterea lui este concentrată în clacson!
Nu avem ce face decât să ne debarasăm cât mai repede şi cât mai complet de filozofia, de mentalitatea şi de comportamentul clacsonului. Şi să ne molipsim, iarăşi cât mai repede şi mai complet, de filozofia şi mentalitatea lucrului bine şi temeinic făcut. Acasă şi la Bruxelles; în România şi pretutindeni unde interesele României sunt în joc. Putem s-o facem? Sunt un optimist incorigibil şi nu pot răspunde decât afirmativ.


20 aprilie 2007