Înainte chiar de a purcede la călătoria spre Beijing, mintea îmi era deja preocupată de gândul de a face cumva cunoscute impresiile mele celor interesaţi de ele la întoarcerea în ţară. Mă preocupa acest gând nu atât ca urmare a certitudinii că, asemenea altor dăţi, voi înregistra în călătoria oferită de Ministerul Învăţământului şi Universitatea Beijing – Alma Mater multe noutăţi şi judecăţi semnificative, ci ca urmare a faptului că înregistrasem la noi în ţară nu doar o săracă cunoaştere a realităţilor din China cât mai ales o reprezentare denaturată a ceea ce este de fapt ascensiunea Republicii Populare Chineze. Nu-mi ieşea din minte faptul că o activistă a unui partid politic îmi reproşase că vorbesc părtinitor despre realizările Chinei, deoarece aş fi un filo-chinez, sau de aprecierea unei studente că progresele uimitore ale Chinei ar fi imorale de vreme ce ea nu ar respecta drepturile omului. Această inamiciţie, ce se identifica cu lipsa de obiectivitate, era şi mai grav exprimată în scrierea recent apărută în România în care se afirmă revolta faţă de gălbejiţii care invadează România cu mărfuri de proastă calitate, afirmaţie ce depăşeşte motivaţia găsită nu arareori în anticomunism. Mai adaug în această ordine de idei şi faptul că nu o dată am auzit menţionându-se avertismentul lui Nostradamus a propos de pericolul galben. Cu aceste gânduri în minte mă pregăteam să încredinţez impresiile mele revistei Flacăra a lui Adrian Păunescu, spre a le răspunde cum se cuvine neştiutorilor sau răuvoitorilor. La scurtă vreme de la revenirea în ţară, marele patriot – poet de frunte şi om de vază al cetăţii s-a stins din viaţă. Atunci, la sfatul bunului meu prieten, profesorul George Potra, am convenit să construiesc o scurtă cuvântare cu acest subiect spre atenţia celor ce frecventează Fundaţia Europeană Titulescu. Am convenit cu uşurinţă deoarece între timp se consumaseră un şir de evenimente internaţionale semnificative şi se apropia desfăşurarea reuniunilor la nivel înalt a G20 şi a APEC. Ultimele două reuniuni aduceau în atenţia lumii, ca un prolog, previzibilile confruntări între statele, inclusiv China, puse în faţa modificării iminente a structurii de putere în lume. Aveam în minte vigoarea cu care membri ai Congresului SUA ovaţionau aprobarea emisiunii neobişnuite de 600 miliarde de dolari a Băncii Federale, strigând că Republica Populară Chineză este vinovată de criza economico-financiară pe care o traversează lumea. La fel prezentă îmi era în minte demonstraţia japonezilor de la Yokohama împotriva imperialismului chinez.
*
* *
Acum mă găsesc în faţa domniilor voastre cu gândul de a-mi prezenta cuvântarea despre subiectul anunţat.
Înainte de a aborda subiectul mă simt dator să precizez că am construit acest text după o vizită întreprinsă în China, împreună cu dna Anna Eva Budura, la invitaţia celor două instituţii pe care le-am enunţat cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la inaugurarea studierii organizate de către tineri din străinătate a limbii şi culturii chineze în China Populară. Primirea ce ni s-a rezervat şi încrederea în trăinicia relaţiilor româno-chineze ce ni s-a întărit vor face probabil obiectul unor destăinuri ulterioare.
De mai bine de un an şi ceva circula deja, în cercuri relativ bine informate, că Republica Populară Chineză a devenit deja a doua putere economică a lumii. Erau invocate în acest sens şi documente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Or, în acest timp Guvernul de la Beijing nu a făcut nicio declaraţie referioare la o astfel de temă. De abia la 16 august 2010, potrivit datelor publicate de Guvernul Japoniei China Populară acceptă public recunoaşterea poziţiei a doua în ierarhia economiilor lumii: în trimestrul al doilea al anului 2010 produsul intern brut al Japoniei s-a cifrat la 1.288,30 de miliarde de dolari americani iar cel al Chinei la – 1.336,90 dolari americani. Aşa se face că Japonia pierde în favoarea Chinei poziţia a doua în această ierarhie, poziţie pe care o deţinea de 40 de ani. Preeminenţa Chinei este confirmată şi de datele privind valorile din trimestrul al treilea, care dau întâietate Chinei prin cifrele 1.415 faţă de 1.372 miliarde dolari americani. Mass mediile operează deja cu aprecieri de genul că RPC, de-a lungul a 30 de ani de reforme şi deschidere spre exterior, a devenit cea mai mare ţară exportatoare (1.207,2 miliarde dolari american) a doua mare ţară importatoare (1.005,6 miliarde dolari amricani ), cea mai largă piaţă de automobile, cea mai mare producătoare de oţel, producătoarea a 80% din jucăriile lumii, a 70% din ţesăturile textile ale lumii şi a 60% din produsele electro-electronice, ţara care asigură 50% din creşterea economică a lumii. Bănuiesc că v-aţi întâlnit şi cu cifre de genul: China este deţinătoarea celor mai mari rezerve valutare (cca.2.400 miliarde de dolari), posesoarea a 980 iar mai apoi a 760 miliarde de dolari în bonuri americane de tezaur, ce acoperă deficitul bugetar al SUA, etc.etc. Semnificaţiile acestei ascensiuni sunt numeroase, însă observatorii chinezi ţin să sublinieze cu precădere faptul că acum trei decenii produsul intern al Chinei era sub 30% din produsul intern brut al Japoniei, ceea ce demonstrează ritmul accelerat de dezvoltare a Chinei şi justeţea opţiunii pentru modelul de dezvoltare practicat de-a lungul acestor ani. Se cunoaşte că analişti americani apreciază că în 2050 produsul intern al Chinei va fi de două ori mai mare ca cel al SUA (cca.70.000 miliarde de dolari).
*
* *
Recent am petrecut trei săptămâni în China. Cele ce am văzut cu proprii noştri ochi, cele ce ni s-a spus de către persoane avizate au concurat din plin la reprezentarea pe care ne-o sugerau consideraţiile menţionate adineaori.
Ne aflam în China doar la doi ani de la vizita anterioară, iar impresiile culese au fost copleşitoare fie şi numai sub aspectul constatărilor de suprafaţă. Sub acest aspect, Beijing-ul, de pildă, nu este mai prejos marilor metropole ale lumii, fără să mai vorbim de faptul că relicvele istorice îi conferă o virtute greu de egalat.
Dar, ceea ce se cuvine a fi evidenţiat înainte de toate era prezenţa pretutindeni, în minţile oamenilor de stat şi a oamenilor de rand, în spaţiile publice şi în gospodăriile particulare a viziunii ambiţioase despre viitorul Chinei şi naţiunii chineze, viziune ce alimentează o frenezie a muncii, dublată de vigoarea şi rigoarea efortului. Îi povesteam domnului director George G. Potra că întâmplător am ajuns şi în aşezarea Quzhou, la cca 400 de km de Shanghai. Acum 6-7 ani era o aşezare rurală de câteva mii de locuitori; acum avea peste două milioane de locuitori, concentraţi în jurul câtorva întreprinderi moderne. Media de vârstă a celor ce le operau era de 26 de ani. Livrau produse extrem de solicitate pe piaţa internă şi internaţională. Patronul nu ne-a putut saluta personal, deoarece negocia amenajarea unei noi întreprinderi-filiale în provincia Liaoning, având în buzunar 200.000.000 yuani (cu aproximaţie mai mult de 30.000.000 dolari americani).
Apoi ne-a impresionat rapiditatea cu care se săvârşeşte opera constructivă. (Semnificativ a fost faptul că am parcurs cu trenul distanţa Beijing-Tianjin (110 km) în 19 minute).Nu mai recunoşteam după doi ani străzile pe care le parcurgeam, iar universităţile ce am fost invitaţi să le vizităm erau aproape de nerecunoscut pentru noi, deşi în două dintre ele am petrecut 2-4 ani.
Mai apoi, ne-a impresionat contemporaneitatea a ceea ce se construieşte. Fără îndoială, campus-urile universitare amintesc de modelele lor anglo-saxone, dar ceea ce reprezintă astăzi universităţile Beijing, Qinghua, Shifan, Yuyan sau Renmin ţine de o imaginaţie foarte îndrăzneaţă şi cu toate acestea sunt aşezăminte absolut fireşti pentru zecile de mii de studenţi (între care câteva mii de studenţi străini) care le frecventează. Ar fi nedrept să nu menţionez în mod special ingeniozitatea arhitecţilor şi dotarea aşezămintelor cu toate utilităţile şi facilităţile reclamate de o dezvoltare complexă a tinerilor.
Strada îţi oferea o multitudine de prilejuri de a te emoţiona. Nu mă refer la multitudinea de autoturisme ce aglomerează şoselele, la blocurile de locuinţe de zeci de etaje ce străjuiesc străzile mai deunăzi inexistente sau marcate de cladiri modeste, ci la starea de spirit a pietonilor, cu feţe vesele şi senine, încrezătoare şi demne, gata oricând să facă un gest de curtoazie, să-ţi zâmbească sau să te salute. Îmbrăcaţi mai mult decât decenţi, chiar eleganţi adesea, pietonii învederau totuşi, prin îmbrăcăminte şi comportament, o anume mentalitate căreia îi erau străine frivolitatea şi bădărănia.
Nu mai puţin emoţionante erau familiile, care cu mic cu mare, frecventau restaurantele, de regulă pline până la refuz la orele meselor, învederând o anume tradiţie sănătoasă, aceea a solidarităţii familiale.
Cât priveşte ospitalitatea de care ne-am bucurat şi care exprima nu doar consideraţia faţă de noi ci şi o anume expresie a prieteniei tradiţionale dintre naţiunile noastre, aceasta a fost desăvârşită.
Vizita ne-a prilejuit participarea la sărbătorirea Zilei Naţionale, la aniversarea împlinirii a 60 de ani de predare organizată a limbii chineze tinerilor din străinătate, ca şi convorbiri cu oameni politici, cercetători, profesori, jurnalişti, etc. împrejurări care ne-au întregit cunoaşterea felului în care chinezii se văd pe ei înşişi şi în care văd evoluţia lumii.
S-ar impune ca în sprijinul acestor impresii să aduc şi câteva date concrete.
Evident, nu dispunem de date privind realizările de la sfârşitul acestui an (în prima jumătate a acestui an produsul intern brut a crescut cu 11,1%) dar cele de la încheierea anului 2009 pot fi sugestive pentru anvergura dezvoltării Chinei. Să enunţăm câteva:
Produsul intern brut 33.535,3 miliarde de yuani
(:6,82= 4.917,2 miliarde dolari SUA)
Cărbune 3.050 milioane tone
Ţiţei 189 milioane tone
Gaze naturale 88.170 milioane m3
Energie electrică 3.714.650 milioane kwh
Fontă 568.033 mii tone
Oţeluri 696.263 mii tone
Ciment 1.650 milioane tone
Automobile 13.795 mii bucăţi
Cereale 530.820 mii tone
Bumbac 6.400 mii tone
Produse de carne 76.420 mii tone
Învăţământ post-universitari 1.405.000 persoane
studenţi 21.447.000 „
elevi liceu 24.343.000 „
elevi gimnaziu 54.409.000 „
elevi şc.prim. 100.715.000 „
preşcolari 26.578.000 „
În ceea ce priveşte modelul de dezvoltare se impun a fi făcute câteva precizări, dincolo de faptul că Guvernul a plasat întreaga dezvoltare a ţării sub imperativele ştiinţei. Între altele, se manifestă preocuparea pentru o dezvoltare armonioasă durabilă, pentru raportarea ei la bunăstarea întregii populaţii, pentru corelarea ei cu resursele materiale şi umane ale ţării, pentru controlarea ei în funcţie de exigenţele protejării mediuului, pentru racordarea ei firească în procesul general al dezvoltării multilaterale a lumii. Precizările ce doresc a le menţiona sunt următoarele:
-- urmând exemplul Japoniei, care s-a pus sub umbrela SUA, situându-şi sub 1% din PIB cheltuielile militare, China le plasează undeva în jurul lui 7%; conversia masivă a economiei după renunţarea la teza că o conflagraţie mondială este inevitabilă a putut fi constatată cu uşurinţă;
-- urmând exemplul Japoniei, ramurile manufacturiere ale Chinei s-au angajat la scară naţională să imite, să reproducă şi să perfecţioneze produse de marcă din alte ţări, ajungând în câţiva ani să-şi extindă considerabil producţia şi să realizeze produse de înaltă calitate, solicitate pe pieţele externe;
-- urmând exemplul Japoniei, China şi-a orientat producţia spre exporturile în pieţele foarte rentabile;
-- constrânsă de partenerii preocupaţi să echilibreze schimburile, dar şi inspirată de ideea valorificării depline a pieţei interne şi de obiectivul programatic de a promova prosperitatea populaţiei, China operează chiar acum o reorientare a producţiei, pe care intenţionează să o accelereze;
-- conştientă de faptul că dezvoltarea până la nivelul de 10.000 dolari pe cap de locuitor este relativ uşor de realizat, dar că trecerea de la 10.000 la 20.000 este pândită de riscuri, China urmăreşte în mod deliberat a nu cădea în capcanele în care a căzut Brazilia (aristocratizarea întreprinzătorilor economici şi blazarea acestora) şi Japonia ( antrenarea în speculaţii bancare şi deraparea în băşici(bubles)în detrimentul economiei reale );
-- preocupată să deschidă un larg orizont dezvoltării, China îşi propune să modifice modelul actual de dezvoltare luând în considerare adaptarea acestuia la avantajele oferite de noile tehnologii, de creativitate şi inovare.
În acelaşi timp, motivată de realităţi incontestabile dar şi de raţiuni strategice, China evidenţiază faptul că, în pofida ocupării locului doi în ierarhia economiilor lumii, ea rămâne totuşi cea mai mare ţară în curs de dezvoltare.
Astfel, China – ţara cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob respectiv cu 1.337.410.000 de suflete, nu se poate socoti o ţară dezvoltată deoarece valoarea producţiei ei globale a depăşit-o pe cea a Japoniei care are doar 9,5% din locuitorii Chinei.
Raportându-şi produsul intern brut la fiecare locuitor, China îi poate rezerva fiecăruia 3.566 dolari americani (2009), ceea ce o plasează pe locul al 99-lea în lume; în schimb Japonia cu 39.573 de dolari americani pe cap de locuitor ocupă locul al 16, înaintea Chinei de 11,1 ori.
China se numără printre ţările cu resurse naturale modeste – astfel chinezul dispune doar de 0,093 ha pământ arabil, de o treime din media mondială pe persoană de apă potabilă, de o jumătate din media mondială pe persoană de cărbune şi de o cincime din media mondială pe persoană de gaze naturale.
Populaţia rurală şi cea săracă au o pondere însemnată în totalitatea locuitorilor Chinei. Populaţia rurală a Chinei se cifrează la peste 700.000.000 (de 11 ori populaţia Egiptului) iar cea săracă – conform datelor ONU – la 150.000.000 de suflete. În raport cu criteriul sărăciei, fixat în 2009 în China la 157 dolari americani venit per an, se află sub acest prag nefericit 43.000.000 locuitori.
În timp ce în ţările dezvoltate creşterea economică se datorează în proporţie de 60% progresului tehnologic, în China se operează cu o tehnologie tradiţională, realizându-se valori adăugate scăzute. Producţia este marcată de ,,folosirea concentrată a mâinii de lucru”, de ,,consumul excesiv de resurse şi materiale” etc.
Referindu-ne la structura economiei, contribuţia industriei, agriculturii şi serviciilor la formarea produsului intern brut este de 40%, 11% şi respectiv 40%, adică mai mare de 12 ori şi de 3 ori respectiv egală cu 5/9 în raport cu datele medii din ţările cu venituri ridicate. Apoi, veniturile nete ale locuitorilor oraşelor sunt de 3,3 ori mai mari ca cele ale locuitorilor satelor. Mai apoi, valorile producţiilor globale realizate în Estul ţării sunt de peste 3 ori mai mari ca cele din Vestul ţării, iar la nivelul repartizării acestora pe cap de locuitor discrepanţa este de 2,3 ori.
În ramurile manufacturiere încă nu s-a constituit un sistem autohton autonom, întreprinderile din această categorie realizând doar mai puţin de 20% din export; 60%-70% din mărfurile exportate de China sunt produse în întreprinderile companiilor transnaţionale, care, de altfel, încasează în mare parte şi profiturile.
În anul 2009, coeficientul de urbanizare în China era doar de 46,6%, mai scăzut cu 50% faţă de coeficientul mondial.
În ceea ce priveşte învăţământul, ocrotirea sănătăţii şi asigurările sociale, China mai are multe de făcut: învăţământului public îi sunt alocate doar 2,4% din produsul intern brut, cheltuielile medii pentru ocrotirea sănătăţii se ridicau doar la 94 dolari americani per persoană în 2006, iar la sate se bucurau de o asigurare minimă 34.500.000 de persoane. China trebuie să se descurce cu 12.000.000 de noi solicitanţi de locuri de muncă în fiecare an şi cu aproximativ 83.000.000 de persoane dezabilitate.
Liderii chinezi apreciază că sub raportul competiţiei în ceea ce priveşte inovarea în tehnologie, China se află într-o postură pasivă, de vreme ce în 2008 a alocat pentru cercetările tehnico-ştiinţifice destinate promovării producţiei doar 1,45% din produsul intern brut.
În această ordine de idei mi se pare potrivit să vă relatez ce-mi spunea un jurnalist-cercetător în drum spre un dineu. Eu sunt membru al PCC, dar şi eu am păreri critice la adresa unor politici sau măsuri ale Partidului, pe care nu ezit să le exprim. Eu – spunea el – socot că mai avem de depăşit o sumedenie de dificultăţi, dintre care cea mai mare este adaptarea – întâi de toate prin instrucţie şi educaţie, dar şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de trai – a massei de sute de milioane de locuitori ai satelor la nivelul exigenţelor şi performanţelor societăţii contemporane.
Evidenţiind aceste realităţi, liderii chinezi insistă că Republica Populară Chineză este totuşi o ţară în curs de dezvoltare, statut care îi va fi propriu încă multă vreme de acum încolo. Desigur, aceste realităţi certe grevează asupra puterii economice a Chinei, dar, totodată, în mod paradoxal ele se constituie într-un formidabil spaţiu de dezvoltare, pe care multe alte puteri economice nu-l mai au. Pe întinderea celor aproximativ 9.600.000 km pătraţi, cu toate avantajele ce le presupune aceasta, şi cu o populaţie peste 1.300.000.000 locuitori, care până mai deunăzi erau guri de hrănit, apoi braţe de muncă, iar acum pe cale de a deveni inteligenţe instruite, valorificarea acestui spaţiu de dezvoltare va face din China o putere formidabilă. Este de presupus că această perspectivă îşi va găsi cu prisosinţă expresia în noul plan cincinal, al 12-lea, ce va fi legiferat în primăvara anului viitor.
*
* *
În concepţia liderilor chinez, ascensiunea Chinei, în primul rând cea economică trebuie să fie una paşnică. Se impune – îşi propun ei -- a se face tot ceea ce este posibil spre a se evita conflictele şi conflagraţiile ce de regulă au însoţit schimbările majore ale structurii de putere în lume. Mi se pare semnificativă circulaţia în spaţiile reuniunii la nivel înalt a ţărilor membre APEC de la Yokohama a constatării că aurora ascendenţei economice a Chinei coincide cu amurgul miracolului japonez şi a aprecierii că de acum încolo China va avea ultimul cuvânt în Asia, dacă nu cumva în întreaga lume. Dar dacă această modificare a raporului de putere nu a fost însoţită deocamdată de vreo confruntare violentă, un canal reputat de televiziune lua notă de faptul că 58% din spectatorii lui socoteau că în perspectiva rivalităţii iminente un război monetar între China şi SUA este inevitabil (doar 32% dintre ei considerau că acesta poate fi evitat).
Chinezii se călăuzesc cu rigoare după cuvintele de ordine lansate de veteranul Deng Xiaoping şi anume: ,,acoperă-ţi strălucirea, cultivă smerenia”, practicând cu abilitate o diplomaţie care să le asigure cât mai mulţi prieteni de încredere, cât mai puţini adversari şi inamici. Activităţii internaţionale a Republicii Populare Chineze puse în slujba atingerii acestui obiectiv i se pot consacra zeci de pagini.
China a făcut progrese considerabile în atenuarea sau chiar înlăturarea temerilor faţă de ascensiunea sa în rândurile ţărilor din sud-estul Asiei, dar mai mult decât atât China cultivă relaţii speciale de cooperare cu celelalte ţări în curs de dezvoltare. Spectaculoasă este, de pildă, măsura de a anula datoriile de 46 miliarde de dolari americani ale unor ţări în curs de dezvoltare, datorii scadente la 31 decembrie 2008. Cifrele privind creditele, investiţiile, proiectele de cooperare, schimburile comerciale, colaborarea culturală etc.etc. ar putea demonstra în mod grăitor consistenţa şi însemnătatea raporturilor Chinei cu ţările în curs de dezvoltare. Dar mi se mai mai semnificativ a releva câteva aspecte. China abordează ţările în curs de dezvoltare într-un spirit de camaraderie, enunţându-şi disponibilitatea de a perfecta înţelegeri expresii ale solidarităţii şi ale preocupării ca toate părţile să câştige. Este evidentă grija ca partenerii să constate că atitudinea Chinei este alta decât cea a fostelor puteri imperialiste. Creditele sunt oferite în condiţii avantajoase, investiţiile vizează dezvoltarea infrastructurii societăţii şi a economiei reale, muncitorii şi tehnicienii chinezi muncesc şi trăiesc alături de colegii lor autohtoni, sunt organizate cursuri şi şcoli de instruire şi calificare care să asigure o anume perspectivă conlucrării umane.Se cultivă sentimentul apartenenţei la o grupare animată de aceleaşi idealuri naţionale şi confruntată în procesul afirmării cu aceleaşi dificultăţi şi obstacole. Se ştie că relaţiile Chinei cu ţările Africii şi Americii Latine sunt pe cât de consistente, pe atât de trainice.
Conform aceleiaşi orientări generale, premierul Wen Jiabao a participat recent la Bruxelles la reuniunile Asia-Europa şi China-Uniunea Europeană, a vizitat Grecia, Germania, Italia şi Turcia, preşedintele Hu Jintao a vizitat Franţa şi Portugalia (în acest timp premierul chinez a avut o întâlnire cu liderii ţărilor vorbitoare de portugheză la Macao), premierul David Cameron a vizitat China, etc. Cultivarea relaţiilor cu statele europene a învederat, între altele, disponibilitatea Chinei de a reduce pasivele comerciale ale Franţei, Marii Britanii, de a sprijini ţările aflate în dificultate ca Grecia şi Portugalia, de a consolida şi dezvolta cooperarea cu Uniunea Europeană (mai cu seamă gruparea euro) şi, nu în ultimul rând, de a promova restructurarea sistemului financiar mondial, ca şi a celorlalte sisteme mondiale care nu mai corespund actualelor raporturi de forţă. Indiciile unei afinităţi sino-europene în atitudinea faţă de probleme majore ca ieşirea din criză, reformarea ,,guvernării mondiale”, preocuparea pentru protejarea mediului etc. sunt demne de luat în considerare.
Relaţiile cu Federaţia Rusă sunt cultivate cu asiduitate. Acum o lună şi ceva preşedinţele Dmitrii Medvedev se afla în China, iar peste câteva zile premierul Wen Jiabao va vizita Rusia. Ambele state sunt interesate în a întreţine raporturi strânse, în a colabora politic, economic, militar şi cultural socotindu-se legate de interese comune majore. Amintesc că acum doi ani, conducerea Federaţiei a respins oferta americană de a reconstrui o lume bipolară. Îmi vine în minte acum, de asemenea, aprecierea preşedintelui Mao Zedong care, în aprilie 1965, îi spunea premierului Alexei Kosâghin că va veni vremea când cele două state vor fi prietene apropiate din nou şi vor colabora foarte strâns.
Raporturile cu celelalte două ţări ,,BRIC” – Brazilia şi India se bucură de asemenea de atenţia conducerii chineze cu rezultate evidente. În ceea ce priveşte India, se cere a fi menţionată totuşi o anume moştenire – războiul din 1962 şi ocuparea încă de către New Delhi a teritoriului în dispută NEFA cu o suprafaţă de 90.000 km pătraţi – care afectează perspectiva relaţiilor cu această ţară şi dă speranţe adversarilor Chinei.
Vis a vis de Japonia, Chinei i se cere o atitudine prudentă. Să nu uităm că civilizaţia japoneză face parte din lumea chineză, sub influenţa căreia s-a aflat de-a lungul secolelor de glorie ale imperiului Han, Tang, Song, Ming şi Qing. Să nu uităm, de asemenea, că Japonia a fost alături de puterile imperialiste occidentale care au impus Chinei în secolele XIX şi XX tratate şi servituţi umilitoare, culminând cu invazia din 1931-1945. Se impune a fi menţionat faptul că, aşa cum datoria spirituală faţă de China este prezentă în minţile japonezilor instruiţi, resentimentele dintre cele două naţiuni zac undeva latent şi ele se pot activa oricând. În acelaşi timp, nu trebuie trecute cu vederea recunoaşterea anticipată de către guvernul japonez a Republicii Populare Chineze şi normalizarea relaţiilor dintre cele două ţări, spre nemulţumirea SUA, şi nici refuzul Japoniei de a se alinia de fiecare dată sancţiunilor impuse Chinei la iniţiativa americanilor, precum şi disponibilitatea Tokyo-ului de a acorda credite substanţiale Beijing-ului în vederea dezvoltării economiei reale. Desigur nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că Republica Populară Chineză este principala piaţă a Japoniei.
Pe acest fond, eu socot că atâta vreme câtă Japonia nu se va elibera de obedienţa impusă faţă de SUA, guvernanţii niponi vor fi tentaţi să facă jocul guvernanţilor de la Washington în competiţia acestora cu guvernanţii de la Beijing. Fără îndoială, recentele conflicte în jurul apartenenţei teritoriale a Insulei Diaoyu (Senkaku) nu reflectă doar răbufnirea unui arierat ce trebuia rezolvat de mult, ci mai ales preocuparea Washington-ului de a stârni de-a lungul coastei chineze litigii teritoriale în reglementarea cărora să-şi asigure rolul de arbitru. SUA sunt interesate să-şi menţină bazele din Japonia şi Coreea de Sud.
Politica Chinei faţă de SUA se cere a fi şi mai elaborată. China este conştientă de faptul că de-a lungul multor ani de-acum încolo rivalul, eventual adversarul şi inamicul, său sunt SUA. Evident nu în plan militar, plan pe care jocurile se fac între SUA şi Federaţia Rusă. În spiritul orientării generale, aceea de a evita o confruntare violentă în procesul schimbării structurii de putere în lume, China îşi propune înainte de toate de a cultiva toate împrejurările în care sunt evidenţiate prietenia şi înţelegerea, de a iniţia şi dezvolta cât mai multe modalităţi de colaborare şi cooperare. Relaţiile financiare şi economico-comerciale au o importanţă particulară. China a achiziţionat numeroase active pe teritoriul Americii de Nord. Poate cea mai spectaculoasă este achiziţionarea masivă de bonuri de tezaur, menită a acoperi deficitul bugetar al SUA. Să nu uităm că la una din sesiunile Adunării Naţionale a Poporului deputaţi avizaţi au criticat practica Guvernului şi au cerut renunţarea la continuarea ei. Totodată să ne amintim că imediat după preluarea funcţiei, doamna Hilary Clinton s-a grăbit să viziteze Beijing-ul, între altele spre a se asigura că RPC nu va abandona bonurile de tezaur achiziţionate. Să mai avem în vedere faptul că Tim Gheitner, îngrijorat de prezenţa masivă a mărfurilor chineze pe piaţa americană şi de pasivul comercial în creştere, pretinde – secondat din ce în ce mai frecvent şi de preşedintele Barack Obama –re-valorizarea yuan-ului, explicând că situaţia îngrijorătoare este pricinuită de paritatea scăzută a yuan-ului. Este limpede că administraţia americană se află în multe privinţe dependentă deja de ceea ce face Beijing-ul. Necesitatea de a coopera cu Beijing-ul este desigur evidentă şi în dosarul nuclear Coreea de Nord, şi în dosarul nuclear Iran, şi în lupta împotriva terorismului internaţional, şi în construirea unei noi guvernări mondiale.
Se pune întrebarea, în perspectiva pierderii ascendenţei de care se bucură de decenii în lume, vor declanşa SUA un război monetar sau o bătălie comercială?
În ajunul reuniunilor la nivel înalt de la Seul şi Yokohama, Banca de Rezerve a SUA emis pe piaţă 600 de miliarde de dolari, având o ţintă precisă. În schimb, China prin preşedintele Hu Jintao a formulat patru propuneri vizând stimularea unei creşteri viguroase, durabile şi echilibrate a economiei mondiale şi anume: în fixarea ,,regulilor jocurilor” să se ţină seama de interesele tuturor, în promovarea comerţului liber să nu se manifeste zgârcenie la exporturile de tehnologie înaltă, în administrarea finanţelor principala monedă de rezervă să fie mai ponderată, cât priveşte macro-politica, colaborarea trebuie să conducă la reducerea decalajelor dintre bogaţi şi săraci.
În atmosfera favorabilă economiilor emergente, la 12 noiembrie a.c. reuniunea G20 aprobă propunerea miniştrilor de Finanţe ai ţărilor grupului şi, ca urmare, se măresc ponderea şi dreptul la vot al acestora în Fondul Monetar Internaţional. Astfel în cadrul celor 24 de poziţii în Consiliul Executiv, 2 poziţii din cele 9 ale Europei sunt cedate pieţelor emergente. Ponderea Chinei de la actuala 3,72% este ridicată la 6,39%, urmând SUA şi Japoniei. Ponderea Indiei avansează de pe poziţia 11 pe poziţia 8, cea a Rusiei – de pe poziţia 10 pe poziţia 9, iar cea a Braziliei – de pe poziţia 14 pe poziţia 10. Aşa se face că în ordinea de precădere la FMI ,,ţările BRIC” se situează de acum pe primele zece locuri. S-a apreciat că aceasta este schimbarea cea mai importantă petrecută în FMI de al înfiinţarea lui acum 65 de ani. Luând în considerare această schimbare, economiile emergente au subliniat că acesta este doar primul pas în reforma căreia trebuie să-i fie supus sistemul financiar mondial. Asumându-şi răspunderea sporită ce o presupun aceste modificări, economiile emergente au observat că până la ponderea de 17% pe care o deţin SUA mai este o mare distanţă.
La reuniunea APEC, în care s-a bucurat de sprijinul economiilor emergente, China s-a pronunţat pentru urmarea cursului iniţial al Asociaţiei insistând asupra liberalizării comerţului şi investiţiilor şi promiţând că va depune eforturi majore pentru promovarea comerţului şi colaborării tehnice în regiune.
Dmitri Medvedev, preşedintele Fedraţiei Ruse, a apreciat că tensiunea s-a mai împrăştiat şi că riscul unui război financiar s-a îndepăratat. Rămâne de văzut ce vor face Statele Unite ale Americii, a căror politică economică se află în continuare sub înfluenţa complexului militar industrial. Un reputat economist american, recomanda tinerilor americani să nu fie îngrijoraţi de plata datoriilor, deoarece se pot împrumuta şi ei, şi copii lor, şi copiii copiiilor lor, şi până la urmă datoriile americane nu le va plăti nimeni.
Acum la încheierea expunerii mele, a propos de observaţiile cu care am început, noi cei de faţă, noi românii ce atitudine vom adopta în eventualitatea unui război monetar, sau a unei bătălii comerciale, ori a unui război rece menţionat în cercurile politice americane? Până una alta, am observat că interesul oficial pentru asocierea cu China este mult prea redus. Eu cred că ceea ce se impune acum este reabilitarea relaţiilor dintre România şi China la dimensiunile, substanţa şi mai ales virtuţile ce au caracterizat raporturile româno-chineze acum câteva decenii.
Autor. Ambasador Romulus Budura
