Revolutiile secolului XX

Secolul 20 este cel mai bogat în revoluţii mondiale. Revoluţia, prin definiţie, presupune schimbarea spectaculoasă a unei stări de fapt printr-o acţiune conştientă şi direcţionată. Putem vorbi despre revoluţii violente, cum sunt cele politice ( revoluţia franceză din 1789, revoluţia rusă din 1917, revoluţia română din 1989 ) sau despre revoluţii de catifea, cum sunt cele la nivelul conştiinţelor şi a mentalităţilor ( revoluţia industrială din Anglia, revoluţia sexuală de la jumătatea anilor 60 ). În general nu există revoluţii exclusiv violente sau exclusiv paşnice. Ele pot avea caracteristici mixte dar există una predominantă. De multe ori violenţa irupe atunci când nu mai poate fi evitată o revoluţie, atunci când tensiunile acumulate în urma procesului schimbării nu au găsit un mijloc adecvat de a se dezamorsa.
Revoluţiile din domeniul ştiinţific sunt cele care au, în general, un caracter dual : violente, radicale pentru oamenii de ştiinţă şi de catifea pentru marea masă a oamenilor.
În cazul revoluţiilor paşnice, de multe ori nici nu ne dăm seama că am fost martorii şi victimile lor. Schimbarea se produce lent şi gradual, astfel încât, la un moment dat, refuzăm să mai conştientizăm corect caracteristicile perioadei anterioare şi nici nu mai putem relaţiona diferitele elemente ale universului apropiat fără ajutorul efectelor noilor revoluţii.

Şi asta pentru un motiv foarte simplu : toate revoluţiile s-au bazat pe informaţie, mai corect spus pe folosirea ei într-un mod care să servească scopului propus. Revoluţiile s-au născut sau au avut succes apelând fie la persuasiune, fie la manipulare pentru a se legitima în ochii opiniei publice şi, astfel, pentru a-şi îndeplini obiectivele. Revoluţiile care n-au reuşit sunt cele care n-au beneficiat de o propagandă bună şi n-au folosit tehnicile potrivite de persuasiune sau de manipulare. Dar toate revoluţiile folosesc, în diferite momente ale desfăşurării lor, manipularea şi persuasiunea. Cea mai importantă rămâne, însă, informaţia. Mulţi oameni gândesc încă astfel : ceea ce nu cunosc, nu există !. Dacă nu există, nu-l conştientizează. Astfel, nu este influenţat. Prin urmare nu reacţionează la stimulii trimişi de sursele de propagandă. Deci, nu participă la revoluţie.
Să analizăm cele 4 mari domenii în acre au avut loc revoluţii în secolul XX : energia nucleară, comunicaţiile, transporturile, medicina.

Revoluţia nucleară
Deşi ar fi fost normal ca această descoperire să împingă omenirea înainte, ea este cea care, paradoxal, a îngheţat evoluţia ei, ca specie socială, a născut războiul rece, cea mai mare arenă de desfăşurare, confruntare şi ultrafinisare a mijloacelor de informare în masă şI, implicit a tehnicilor de manipulare cu ajutorul acestora. Folosirea bombei atomice împotriva Japoniei în august 1945 ( la 6 august asupra Hiroşimei, iar apoi asupra oraşului Nagasaki ) a fost precedată de o amplă campanie de manipulare a opiniei publice americane, pentru a o convinge de necesitatea acestui gest. Deşi guvernul american era la curent cu decizia Imperiului Crizantemei de a capitula, acest lucru n-a fost adus la cunoştinţa opiniei publice, dintr-un simplu motiv : americanii doreau să experimenteze pe viu cea mai cumplită armă, care le-ar fi adus supremaţia în ceea ce se anunţa confruntarea secolului est-vest.

Nici astăzi documentarele despre efectele exploziilor nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki nu sunt agreate de televiziunile americane.
Astfel a intrat în conştiinţa opiniei publice americane, la început, şi apoi în cea a opiniei publice mondiale, necesitatea construirii bombelor nucleare pentru asigurarea liniştii propriilor case. Ruşii au folosit acest tip de propagandă atunci când, la rândul lor, au construit bomba atomică. Veţi constata şi astăzi, în discursurile unor lideri ai ţărilor care dispun de focoase nucleare, elemente de propagandă şi ameninţări voalate la adresa duşmanilor.

Să ne aducem aminte despre uriaşa propagandă declanşată împotriva Coreei de Nord când s-a descoperit că are posibilitatea construirii bombelor nucleare. Au fost folosite toate tehnicile de manipulare : dezinformare, contorsionarea adevărului, fragmentarea lui, asocierea cu simboluri negative pentrui opinia publică internaţională. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Pakistan şi India. Fiind naţiuni înrudite, o eventuală relaxare a relaţiilor dintre ele ar duce la crearea unei zone stabile, cu populaţie numeroasă şi cu bombe atomice.

In perioada Ceauşescu, se zvonea că Romania are posibilitatea construirii bombei atomice. Se induceau astfel două idei : superioritatea noastră faţă de vecini şi capacitatea României de a fi un pod între est şi vest. Indirect, se sugera prietenului de la răsărit că deschiderea occidentului faţă de România se datorează şi capacităţii noastre de a ne înarma nuclear, atenuând astfel senzaţia de trădare pe care au creat-o anumite gesturi ale regimului de la Bucureşti. Mi-aduc aminte că, am auzit din mai multe surse, că, la un moment dat se pare că în 1968, România ar fi fost în pericol de a fi invadată de trupele sovietice şi că numai ameninţarea cu superlaserul pe care numai noi îl deţineam i-a descurajat pe ruşi. Lăsând la o parte hilarul unei astfel de ipoteze, în acel moment m-am simţit mândru că ţara mea poate ţine piept uriaşului rus.

Cea mai interesantă şi perfidă propagandă, concepută şi pusă în practică, prin metode de manipulare diferite, în ambele blocuri politice, a fost folosită pentru convingerea propriilor popoare că înarmarea aduce şi garantează pacea. Că super înarmarea unei părţi va duce la descumpănirea celeilalte. Nu s-a spus niciodată că, la cantitatea de arme nucleare care se află în acest moment pe pământ, în cazul unui conflict atomic, nu vor exista învingători şi învinşi.

Revoluţia în transporturi
Este legată de posibilitatea parcurgerii în timp scurt a unor distanţe enorme, permiţând astfel oamenilor să intre în contact mult mai des şi, astfel să stabilească alte tipuri de relaţii.
Există însă, un adevărat război al propagandei pentru şi împotriva diferitelor mijloace de transport. Totul se reduce la războiul pe viaţă şi pe moarte dintre companiile de transport.
Între Italia şi Sicilia există o strâmtoare ( a Messinei ) care are o lăţime de 20 de km. Există în lume poduri mult mai lungi ( exemple : Turcia, Japonia ). Cu toate acestea, deşi există de zeci de ani un proiect de construire a unui astfel de pod, niciodată nu s-a luat serios în discuţie. şi acest lucru se datorează propagandei făcute de companiile de transport naval care au folosit o paletă largă de tehnici de manipulare a opiniei publice din Italia pentru a o convinge de inutilitatea punerii în practică a unui astfel de proiect : costurile imense, pericolul reprezentat de curenţii acvatici şi aerieni extrem de puternici, poluarea strâmtorii, etc.

A existat o adevărată propagandă de convingere a oamenilor că automobilele electrice nu sunt fiabile şi nu dau randament. Nu sunt străine de acest lucru guvernele statelor a căror principală sursă de venit o reprezinte extragerea, prelucarea şi vinderea petrolului. Iată că astăzi, marile companii de construcţii de maşini sunt orientate spre producerea unor automobile ecologice, electrice. În primul rând, se pregătesc pentru momentul în care rezervele de ţiţei vor ajunge atât de scăzute încât preţul benzinei va face din maşină un obiect de lux. Al doilea motiv este de natură politică. Ţările arabe, extrem de bogate, tind să monopolizeze pieţele de capital mondiale şi, astfel să capete o importanţă din ce în ce mai mare în jocurile politice mondiale. Guvernele occidentale care conduc economii dependente în proporţie de 60 la sută de petrolul arab ( imaginaţi-vă situaţia în care ţările arabe ar opri distribuţia petrolului spre occident ), doresc să schimbe situaţia şi, astfel, stimulează producţia de autovehicole electrice, prin adoptarea de legi anti-poluare şi acordarea de facilităţi fiscale. Nu este întâmplător faptul că Japonia, o ţară fără nici o resursă naturală subterană, este în avangarda revoluţiei tehnologice care să impună pe piaţă automobilul electric.

Revoluţia în medicinăOamenii trăiesc de aproape două ori mai mult ca în secolul trecut. Din ce în ce mai mulţi oameni depăşesc graniţa celor 100 de ani. Au dispărut din multe ţări boli care produceau milioane de victime. Cine mai moare astăzi de ciumă ? Impunerea unor medicamente pe piaţă a necesitat o campanie intensă şi foarte costisitoare de publicitate. Dacă veţi urmări cu atenţie calupurile publicitare, veţi constata că medicamentele reprezintă o bună parte din produsele publicizate. Se face apel la frica noastră ( înăscută ) de boală, durere, incapacitate de a lucra ( în America, o publicitate la un medicament împotriva răcelii suna cam aşa : vreţi să răciţi, să nu mai puteţi merge la lucru şi să fiţi daţi afară ? Frica pierderii locului de muncă este extrem de acută la americani ) şi chiar moarte.

Cel mai recent exemplu de produs impus de o campanie de propagandă enormă este Viagra, medicamentul împotriva impotenţei sexuale. În societatea noastră, sexul are o imensă importanţă în relaţiile dintre oameni. Aşa cum spunea Erich Fromm, este unul dintre cele mai la îndemână mijloace de a ieşi din izolarea la care te condamnă noile norme sociale. Senzaţia de comunicare, de dezizolare, de acceptare de către celălat sunt exploatate de cei ce produc şi comercializează Viagra. Nu se spune însă că impotenţa este în 90 % din cazuri de natură psihologică, acolo unde pastila albastră nu are nici-un efect. Un celebru medic american spunea că acum, în loc de un cuplu cu un impotent, va exista un cuplu cu un impotent în erecţie. Gestul fostului candidat la preşedinţie Bob Dole, de a lăuda binefacerile Viagrei nu este dezinteresat. Cine şi-ar imagina un politician de statura lui Bob Dole, aflat la o vârstă a înţelepciunii, că vorbeşte în public despre disfuncţiile sale sexuale ? Dar, aşa cum vom vedea mai încolo, Bob Dole reprezintă un garant social pentru cei care l-au votat ( mulţi apropiaţi ca vârstă de el ). De aceea, propaganda care îl foloseşte este mult mai eficientă.
Îmi amintesc de unele caricaturi din perioada lansării medicamentului în Statele Unite. Încă de la testarea produsului se ştia că poate avea efecte secundare. Cele mai frecvente sunt tulburările de vedere. Ea îl întreabă : Mă iubeşti ? El răspunde : Da, iubita mea turcoaz !

Revoluţia comunicării
În sfârşit, ajungem şi la cea mai dramatică revoluţie ( prin radicalitatea ei şi prin efectele sale ) : cea a comunicării, a informaticii. Apariţia radioului, a televiziunii, a internetului, a telefoniei mobile a schimbat în mod radical viaţa noastră. Aşa cum spuneam la început, noi nu mai putem concepe viaţa fără aceste mijloace de comunicare. Din păcate nu suntem şi conştienţi de dependenţa noastră de ele şi de efectele subtile pe care le au asupra noastră.

Radioul a fost primul mijloc de propagandă, utilizat, în special în cel de-al doilea război mondial. De Gaulle îi îmbărbăta pe francezi prin intermediul radioului, codurile şi mesajele secrete erau transmise prin intermediul radioului. Imensa intoxicare a Germaniei în privinţa debarcării aliaţilor în Normandia a fost posibilă mai ales datorită radioului, prin intermediul căruia au fost transmise aşa-zise mesaje cifrate ( uşor de înţeles ) în care se dădeau informaţii despre debarcarea din Sicilia ( sau din Grecia ). Radioul a fost folosit de britanici pentru a mobiliza populaţia şi a-i ţine treaz simţul patriotic. Toţi cetăţenii au fost rugaţi să doneze oale de bucătărie pentru a ajuta armata. Li se spunea că din fierul şi oţelul cratiţelor se vor face gloanţe şi avioane. Mii de tone de oale au zăcut apoi în curţile topitoriilor, pentru că oţelul era de mult prea proastă calitate pentru a fi folosit. Dar cetăţenii au avut senzaţia că participă şi ei într-un fel la înfrângerea naziştilor. Liderii ţărilor aflate în conflict au folosit radioul ca pe o tribună de la care să-şi lanseze ideile pentru a-i convinge pe oameni de valabilitatea lor. În acei ani, radioul a fost cel mai eficient instrument de manipulare a opiniei publice.

Cu câţiva ani înainte, în 1938, radioul va da adevărata dovadă a puterii sale şi a pericolului pe care îl reprezintă folosirea sa în scopuri personale. Pe 31 octombrie a acelui an, de Halloween, un obscur realizator de emisiuni radiofonice, Orson Wells, s-a gândit să adapteze celebrul roman al lui H.G. Wells, Războiul lumilor. Să reţinem că în acea vreme radioul era unica sursă de informare instantanee. Piesa copia stilul ştirilor şi al reportajelor în direct, efectele sonore erau cu grijă realizate. Orson Wells a început propriul program cu câteva minute înainte de încheierea unei emisiuni foarte audiate, transmise de un post rival, astfel că mulţi ascultători au pierdut începutul piesei, în care se preciza că este vorba despre o ficţiune. Efectul de panică a fost imens. Emoţiile şi frica s-au răspândit cu o repeziciune fantastică. De fiecare dată când un individ nu-şi avea clare trăirile, le adapta curentului general. Oamenii şi-au părăsit casele. Faptul că celelalte posturi nu transmiteau nici o ştire a mărit confuzia şi haosul. Vă puteţi imagina ce efect poate avea manipularea condusă printr-un mijloc de informare în masă care este unicul la care au acces oamenii ( cum a fost cazul românilor în 1989 ). De aceea, în toate ţările cu regim dictatorial, televiziunea şi radioul sunt controlate de guvern.

Revoluţia comunicării a dus la creşterea uluitoare a informaţiilor la care aveau acces din ce în ce mai mulţi oameni. Iar intervalul de timp dintre producerea unui eveniment şi aflarea amănuntelor de către oameni a scăzut fantastic, până la a dispărea, în anumite cazuri ( transmisiile în direct ). Paradoxal, cu cât cantitatea de informaţii creşte, cu atăt posibilităţile de manipulare cresc. Pentru că problema nu se rezolvă prin înmulţirea informaţiilor ci a surselor de informaţii. De altfel, este frecventă tehnica de bombardare a telespectatorilor cu informaţii contradictorii despre acelaşi subiect ( între care sunt strecurate şi informaţiile adevărate ) pentru a-i împiedica să-şi formeze un punct de vedere clar. Un om fără convingeri este mult mai uşor de manipulat, de condus, decât un om care are idei clare, chiar dacă sunt greşite.

Influenţa asupra culturii
Revoluţia comunicării a avut un efect imens şi asupra culturii popoarelor. Cel mai important este o accentuată interferenţă a valorilor şi a convingerilor culturale şi, prin urmare, o uniformizare a modului de a gândi şi de a reacţiona.
Exerciţiu : ce reprezintă cultura ?
Cultura : -valori, credinţe şi norme de comportament împărtăşite de un grup de oameni
-mituri, legende,
-morala sexuală, modul de a se distra, educaţia şi comerţul
-istoria
-atitudinile şi moduri de comunicare
-creaţia artistică
Orice manipulator trebuie să ţină cont, în primul rând, de caracteristicile culturii grupului de oameni pe care doreşte să-l inflenţeze într-un anumit sens.
Revoluţia informaţională a avut două efecte divergente.
Unul este conservarea şi întărirea valorilor, a credinţelor şi a normelor de comportament ale unor grupuri de oameni. Le-a adus în atenţia receptorilor umani şi le-a întărit valoarea de simbol. A adus o coeziune a membrilor aceluiaşi grup, prin repropunerea în continuu a valorilor împărtăşite.

Pe de altă parte, revoluţia a diminuat importanţa elementelor reale de coeziune ale unui grup. A transferat totul din planul real în cel ireal, prezentat de mass-media. A inventat un nou plan al percepţiei : irealitatea, care, chiar dacă pretinde că imită planul real, n-o face decât în liniile mari, grosiere. E adevărat că mult mai mulţi români ştiu acum cum arată mănăstirea Putna, simbol al istoriei noastre glorioase. şi asta se datorează televiziunii. Dar sunt din ce în ce mai puţini cei care mai doresc s-o vadă pe viu şi să trăiască emoţia pătrunderii în lăcaşul care-l adăposteşte pe cel mai mare domnitor român.
Senzaţia de real, de cunoaştere pe care ţi-o poate da repropunerea realităţii de către mijloacele mass-media este atât de puternică, încât duce la diminuarea importanţei realităţii. Nu degeaba s-a inventat termenul de cultură fast-food. Acea cultură care copiază în mare valorile tradiţionale, dar o face din 2 în 2 şi o propune într-un mod comestibil şi uşor de asimilat. Întrebarea este : e mai important că sunt mai mulţi oameni care au văzut un film după o carte decît cei care au citit cartea ? Se spune că internetul este fantastic pentru că-ţi permite să afli multe lucruri în scurt timp, prin condensarea informaţiilor. Este oare acelaşi lucru să vezi Gioconda pe internet sau s-o vezi în realitate ?

Sociologii pesimişti sunt îngrijoraţi de influenţa pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privinţa intenţiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, şi nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun şi mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase şi analitice, a unei filosofii de viaţă atotcuprinzătoare, bine informate şi coerente.
În schimb, spun sociologii, televiziunea ( şi cinematografia ) induc o apropiere de artă simplistă, superconvenţională şi stereotipă şi o privire asemănătoare asupra vieţii sociale şi a condiţiei umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în ţările industrializate, televiziunea a înlocuit cărţile ca sursă porincipală de educare şi informare. Există în sociologia engleză termenul de Omul unei singure cărţi( Man of one book ). Acesta este de temut deoarece îngustimea viziunii sale despre viaţă îl transformă într-o ameninţare la adresa societăţii. Este omul unui singur mediu de informare la fel de periculos ? Dacă influenţa mediului este atât de mare încât să poată fi spus că sursa este mesajul, atunci răspunsul este DA, omul acestui unic mediu este periculos. Asta, deoarece, fiecare mediu îşi are propriile calităţi şi limitări, astfel încât nu poate emite un mesaj perfect echilibrat şi obiectiv.

Una dintre teoriile de analiză a televiziunii priveşte raportul acesteia cu cultura unui popor. Indiferent de acesta, însă, televiziunea se caracterizează prin trei aspecte :
- este un proces de gândire publică ( un forum )
- presupune o formă rituală
- persoana care priveşte este într-o stare de emoţie extinsă ( mai sensibil şi mai deschis ca în realitate )

Prin aceste trei caracteristici, televiziunea se doreşte a fi parte integrantă a culturii unui popor. Însă nu are loc o integrare a acesteia în cultură ci o modificare a culturii prin restrângerea ei la dimensiunile unei cutii şi remodelarea ei pentru a o face aptă pentru a fi transmisă oamenilor prin intermediul televiziunii. Cu alte cuvinte, televiziunea creeează o nouă cultură, destul de liniară şi de suprafaţă, fără a permite telespectatorului pătrunderea în profunzime.

Mass-media
Cultură, politică, afaceri, ştiinţă. Câte dintre acestea pot fi astăzi imaginate fără mass-media ? Cum ne-am putea obişnui cu ideea că mâine nu vom mai şti ce-a spus ministrul industriilor despre preţul căldurii ? Sau că vom afla după ce se vor fi tipărit şi răspândit fluturaşi în tot oraşul ? Cum am putea vota, dacă n-am şti ce ne promite x sau y ? Cum am mai cumpăra noi un detergent, dacă nu l-am vedea mare, colorat şi lăudat în toate ziarele ? Cum am afla că s-a descoperit leacul împotriva cancerului ?
Oricum am întoarce această problemă, mass-media a devenit parte integrantă a vieţii noastre, reuşind nu numai să se relaţioneze cu celelalte domenii dar să şi le şi aservească, pe undeva, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale ( ale celor care deţin diferitele mijloace de comunicare în masă ).

Influenţa mass-media este omniprezentă şi omnipotentă. Ne înconjoară, ne pătrunde fără măcar, de cele mai multe ori, să ne dăm seama de acest lucru.
Devenind, astăzi, cel mai influent factor al societăţii noastre, mass-media şi-a arogat ( uneori i s-au mai şi oferit ) câteva roluri diferite. Unul dintre cei mai mari sociologi care au analizat impactul mass-media asupra societăţii, Harold Lasswell, a afirmat în urmă cu 40 de ani că există 3 roluri principale :
- Supravegherea : informarea rapidă a societăţii de ameninţările, schimbările şi pericolele care ameninţă bunăstarea comunităţii. Aşa numitul ,,Câine de pază'' .
- Interpretarea : mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate, evaluând şi analizând efectele pe care le vor avea asupra comunităţii.
- Transmiterea : mass-media transmite generaţiilor viitoare moştenirea socială care caracterizează o anumită cultură. Ea găseşte şi un rost al transmiterii evenimentelor din trecut în viitor. Astfel, media construieşte un sistem unic în care valorile din sistemul social sunt perpetuate şi capătă continuitate şi consistenţă care oferă unei culturi caracterul său unic. Înainte, acest rol era asumat de bunici şi de părinţi care transmiteau oral ceea ce se întâmplase în trecut.

Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influenţă enormă asupra noastră. S-a spus de multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Media este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educaţional, politic şi economic.
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoştinţă ( ne sunt propuse spre interpretare şi evaluare ) de către mass-media şi nu prin experienţă proprie. De aici şi uşurinţa cu care mass-media poate influenţa judecăţile noastre de valoare şi, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor.

Există un paradox al informaţiei : cu cât suntem mai expuşi informaţiei ( prin revoluţia comunicării ) cu atât suntem mai puţin informaţi. Din două motive :
- cu cât ştim mai mult cu atât ne simţim mai neputincioşi şi, de aici, intervin indiferenţa sau uitarea, acoperind totul cu alte evenimente. ( ex. Deşi revoluţia română este mult mai importantă pentru viitorul nostru decât bugetul din acest an, ştim mult mai multe despre acesta din urmă decât ne amintim de acum 10 ani )
- cu cât ştim mai mult cu atât ne este mai greu ( din cauza timpului în special, dar şi al nivelului de inteligenţă şi de cultură ) să asimilăm şi să înţelegem tot ceea ce ne înconjoară. Astfel suntem tentaţi să cedăm altora această muncă aceea de a prelucra şi de a comprima informaţiile pentru noi. ( şi ghiciţi cine îşi asumă cu plăcere acest rol ? ) Suntem, într-un fel, victimele propriei noastre inabilităţi de a manevra o cantitate atât de mare de informaţii fără a fi derutaţi.

Mai ţineţi minte povestea cu cei doi măgari legaţi care trăgeau fiecare înspre o căpiţă de fân până când erau să moară de foame ? Cam aşa se întâmplă astăzi cu oamenii, în relaţia lor cu mass-media. Si-atunci vine cineva ( ghiciţi cine ) şi-i învaţă pe cei doi măgari să meargă cuminţei unul lângă altul spre prima căpiţă şi apoi spre a doua căpiţă.
Pentru a înţelege mai bine felul în care mass-media îşi interpretează rolurile, trebuie să vedem care sunt raporturile cu celălalt nucleu de putere politicul ( reprezentat aici de guvern ). Există în principal patru tipuri de construcţii politice :
- democraţie
- dictatură ( Cuba, Coreea de Nord )
- de dezvoltare ( Coreea de Sud, Indonezia )
- autoritarism ( Egipt, Belarus )

În funcţie de acestea vom vedea că şi mass-media se împarte în mai multe categorii, fiecare cu caracteristicile sale :

- social-responsabilă media este însărcinată să ofere publicului informaţiile şi ştirile importante, fără nici un control din partea guvernului, dar supusă unor presiuni din partea acestuia şi responsabilă faţă de societatea civilă. Cel mai mare inconvenient al acestui tip de presă este dependenţa sa de interesele proprietarilor săi, care, de multe ori pot coincide cu cele ale guvernului;

- presa este deţinută de guvern şi trebuie să protejeze status-quo ul acestuia. Nu este decât o prelungire a guvernului, fără personalitate proprie;

- guvernul controlează în mare parte presa prin pârghii administrative ( chiar dacă aceasta este deţinută de privaţi ) astfel că marea parte a informaţiilor vor fi astfel oferite publicului încât să avantajeze şi să sprijine intenţiile guvernului. Se poate spune că aici presa este un colaborator al guvernului;

- deşi mass-media nu este deţinută de guvern, influenţa politică a acestuia asupra societăţii este mult prea mare şi, prin urmare, presa este angrenată în jocul politic.

După cum se poate vedea, nici o formă nu este perfectă. De aceea cercetătorii au imaginat un sistem în care media este proprietate publică, non-profit şi care să permită cetăţenilor să aleagă informaţiile care li se par importante pentru a fi dezbătute. Din păcate este vorba despre un sistem utopic.
Este evident faptul că permanenta căutare a unui sistem relaţional media-public perfect este determinată de dorinţa diminuării puterii de manipulare pe care o are mass-media. Pentru că, fiecare categorie descrisă mai sus foloseşte un anume tip de propagandă şi anumite tehnici de persuasiune şi manipulare, în funcţie de interesele pe care le are sau/şi pe care le apără.

Astfel :
- mass-media social responsabilă foloseşte din plin propaganda pentru a apăra interesele economice ale proprietarilor şi, evident, pe cele politice ale celor care pot influenţa legile care determină bunăstarea sau falimentul marilor companii. Manipularea este grosieră, deşi tehnicile folosite sunt extrem de bine puse la punct. Ideea înrădăcinată şi intens susţinută de presă că se bucură de o independenţă totală faţă de politic face ca publicul ( consumatorul de informaţii ) să fie încrezător şi, prin urmare, neatent la substratul mesajelor transmise. Aceasta face foarte uşoară munca celor care pun în practică propaganda pentru atingerea unui anumit scop.

- În sistemele dictatoriale, presa este un simplu instrument de propagandă în favoarea ideilor clasei politice în vederea atingerii scopurilor acesteia. Manipularea este grosieră iar tehnicile sunt primitive ( apelează la instinctele de bază, în special la frică ). Explicaţiile sunt, însă, altele decât în cazul democraţiilor. Neexistând alternativă la sursa de informare, manipulatorul îşi poate permite să iniţieze orice propagandă, oricât de absurdă ar părea ea.

- În societăţile de dezvoltare, planul politic este secundar, atenţie maximă dându-se celui economic. Propaganda este îndreptată în direcţia convingerii oamenilor că rezultatele bune nu pot fi obţinute decât cu acel tip de guvern, luând astfel de pe umerii poporului responsabilitatea de a se conduce. Manipularea nu poate fi atât de grosieră, pentru că oamenii au acces şi la alte surse de informaţie, iar rezultatele economice sunt vizibile şi cuantificabile. Tehnicile nu sunt însă foarte multe, pentru că ideile care trebuie transmise sunt puţine şi destul de liniare.

- În sistemele autoritare, propaganda are ca scop păstrarea avantajelor proprii oferite de deţinătorul puterii. Pentru că sistemele autoritare doresc să fie privite ca unele democratice, şi mass-media acţionează în consecinţă. Manipularea se face mai ales prin omisiune, şi nu prin minciună. Tehnicile de manipulare sunt simple şi liniare.
Indiferent de tipul de sistem pe care îl servesc, cu care conlucrează, sau în cadrul
căruia acţionează, mass-media este principala forţă de influenţare a opiniei publice. De aceea, guvernele învaţă să folosească forţa presei pentru atingerea propriilor interese. O poate face prin câştigarea bunăvoinţei, prin oferirea de avantaje, prin ameninţări, prin presiuni, prin îngrădiri, prin control administrativ.

Autor: Radu Herjeu

O noua pata in istoria omenirii. Razboiul din IRAQ

A inceput ancheta publica britanica privind razboiul din Irak

O controversata ancheta publica privind razboiul din Irak a inceput saptamana aceasta, in contextul criticilor potrivit carora comitetul celor cinci membri nu isi va indeplini unul dintre cele 5 teluri - judecarea legalitatii conflictului.
“Nu suntem o instanta”, a declarat presedintele Sir John Chilcot, un fost functionar civil de rang inalt. El a continuat:”Nu suntem nici o ancheta si nici o investigatie legala. Nimeni nu este judecat aici. Nu putem determina vinovatia sau nevinovatia. Doar o instanta poate face acest lucru.”
Cotidianul britanic Guardian citeaza spusele unui important judecator, a carui identitate nu a fost dezvaluita, conform carora comitetul nu va putea sa determine legalitatea razboiului intrucat nu este format din avocati sau judecatori.
“Daca aceasta ancheta dorea sa exprima o opinie cu autoritate in ceea ce priveste legalitatea, ar fi fost nevoie de un membru legal si foarte important”.
“Comitetului ii lipseste calificarea necesara pentru a discuta despre legalitate”, citeaza cotidianul o alta personalitate importanta.
Premierul britanic Gordon Brown a promis Investigatiei Chilcot acces extins la documentele guvernamentale, inclusiv cele secrete. Comitetul a inceput sa studieze muntele de acte cand a fost infiintat in iunie, iar in luna iulie a inceput sa intervieveze familiile functionarilor ucisi si trupele care s-au intors recent din Irak. Raportul comitetului este asteptat la sfarsitul anului 2010 sau inceputul anului 2011.
Aceasta este ultima dintr-o serie de anchete asupra razboiului din Irak si asupra inexistentei armelor de distrugere in masa (WMD). Anchetele au ajuns la concluzii mixte.
In 2003, Comitetul pentru Afaceri Externe din cadrul Parlamentului britanic, nu a descoperit presiuni exagerate din partea guvernului asupra unui dosar predat Parlamentului, dosar care a devenit baza inceperii invaziei in Irak. In acelasi an, Comitetul pentru Securitate si Informatii a prezentat informatii neconcludente in ceea ce priveste evaluarea corecta a WMD.
In iulie 2004, Butler Review a aratat ca acuratetea informatiilor privind WMD era “serios afectata”.
Ancheta independenta a lordului Hutton, publicata in ianuarie 2004, a indicat faptul ca guvernul nu a avut intentia sa pacaleasca publicul cu dosarul din septembrie 2002.
O ancheta olandeza asupra legalitatii razboiului din Irak, in al carei comitet de 7 persoane se afla doi importanti avocati europeni, este si ea in curs de desfasurare. Desi olandezii nu au luptat in acest razboi, ei au acordat sprijin statelor implicate, potrivit spuselor premierului de atunci al Marii Britanii, Tony Blair.
Ancheta olandeza a inceput in luna februarie, iar raportul este asteptat pentru inceputul anului 2010.

Gordon Brown va propune Commonwealthului inscaunarea unui rege catolic
Primul ministru britanic, Gordon Brown, se va consulta, vineri, in Trinidad (Caraibe) cu colegii lui din Commonwealth cu privire la posibilitatea de a abroga o lege veche de trei secole, care interzice ca un catolic sa ocupe tronul Angliei, transmite, joi, Efe.
Anuntul in acest sens este prezentat joi de ziarul "The Daily Telegraph", potrivit caruia monarhia britanica pare a fi deschisa in acest moment la o posibila schimbare constitutionala in acest sens.
Conform asa-numitei "Legi de Instaurare" (Act of Settlement), membrii familiei regale britanice nu se pot converti la catolicism si nici nu se pot casatori cu o persoana de aceasta religie, fara a renunta la ordinea succesiunii la tron.
De asemenea, aceasta lege stabileste ca barbatii au intaietate in fata femeilor pe linia de succesiune, ceea ce inseamna ca printesa Ana se afla in urma fratilor mai mici, Andrew si Edward, si a fiilor acestora.
Legea care interzice ascensiunea la tron a unui catolic a fost data cu ocazia asa-numitei Revolutii Glorioase, din 1688, cand catolicul Iacob al II-lea a fost rasturnat in favoarea protestantului Wilhelm de Orania. Actul a fost ratificat ulterior prin Legea de Instaurare.
"Este important sa discutam aceasta modificare cu toti membrii Commonwealth, inclusiv cu tari precum Australia si Canada", a explicat liderul laburist.
Un deputat, liberal-democratul Evan Harris, a incercat sa determine o schimbare legislativa chiar anul acesta, insa initiativa sa nu a avut succes, fiind respinsa de guvern.
Potrivit lui Harris, "toate partidele Camerei Comunelor sunt de acord cu faptul ca discriminarea impotriva printeselor si a sotilor catolici nu are sens, si ca limbajul utilizat in Legea de Instaurare este jignitor".

Seful AIEA: Negocierile cu Iranul ating un punct mort
Seful agentiei nucleare a ONU sustine ca cercetarile sale asupra acuzatiilor ca Iranul a incercat sa produca arme nucleare au atins un “punct mord”, deoarece Teheranul nu coopereaza.
Seful Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA), Mohamed ElBaradei, sustine ca Iranul nu a facut nici un pas in ultimul timp pentru a calma temerile legate de programul sau nuclear. El sustine, de asemenea, ca este dezamagit ca Iranul nu a fost de acord cu o propunere sustinuta de ONU, pe baza careia Teheranul ar urma sa trimita uraniul in strainatate pentru imbogatire.
ElBaradei a facut acest comentarii joi, la Viena, in fata comitetului de conducere al AIEA.
Miercuri, ElBaradei a respins cererea Iranului pentru schimbarea acordului de imbogatire a uraniului. El a declarat ca cererea Teheranului pentru un schimb simultan de uraniu pentru combustibil de reactor, pe teren iranian, nu este o optiune.
El a declarat ca transportul uraniului in afara Iranului este fundamentala pentru usurarea temerilor internationale ca Iranul dezvolta arme nucleare.
Comentariile lui ElBaradei au fost facute intr-un moment in care cele sase puteri mondiale au cerut Iranului sa accepte acordul pentru imbogatirea uraniului.
Miercuri, ministrul german de externe Guido Westerwelle a declarat ca tara sa, Franta, Rusia, China, Anglia si Statele Unite au trasat o rezolutie AIEA care cere Iranului sa ofere mai multe informatii despre centrul de imbogatire a uraniului, in prealabil secret, din apropierea orasului Qom. Reprezentantii au prezentat rezolutia la intalnirea AIEA din Viena.
Iranul a respins acuzatiile Occidentului ca foloseste programul nuclear civil ca si o acoperire pentru dezvoltarea de arme atomice. Consiliul de Securitate al ONU a impus trei seturi de sanctiuni impotriva Iranului pentru refuzul sau de a opri imbogatirea uraniului.

Autor: Damian Robin