In cautarea reidentificarii - Romania, roman,romanesc.

Scris de Ambasador George Apostoiu


Vă propun să acceptăm una dintre posibilele definiţii ale identităţii anume că aceasta este un ansamblu de caracteristici sau însuşiri care particularizează şi fac recognoscibilă o entitate. De aici, să ne punem întrebarea: cum ne înfăţişăm noi, românii, astăzi în lume?
Într-una dintre cărţile de căpătâi ale istoriografiei noastre, ,,Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu afirmă că românii au conservat de-a lungul a două milenii elemente etnice ale străbunilor lor dacii şi romanii ,,sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi al culturii.
Aceasta înseamnă că românii sunt un popor neolatin, ca şi italienii, francezii, spaniolii, portughezii dar că sinteza realizată prin simbioza daco-română le conferă o particularitate, îi deosebeşte de aceştia prin ceva: ei s-au creştinat înainte ca osmoza daco-romană să le fixeze definitiv chipul de azi; sunt mai conservatori pentru că vatra pe care s-au format este geografic mai departe de ,,centrul inovator”; au suportat influenţe necunoscute în Occident, de unde şi unele confuzii privind adevărata lor origine, considerarea lor ca popor slav.
Toate acestea pot fi înţelese sau explicate. Românii nu fac excepţie de la legile care particularizează un popor.
Existe un sentiment al locului. Românii îşi închipuie ţara lor aşezată ,,pe un picior de plai”. Pentru că sunt convinşi că ,,omul sfinţeşte locul” şi-au făcut aici un rost adică o familie, o gospodărie, un stat, de aceea acest sentiment nu a dispărut nici în momentele de emigraţie puternică. Şi ele au fost destule.
Au conştiinţa vechimii şi originii lor conservată în mentalul colectiv prin - iau la întâmplare - legendele despre Dochia care ne trimit la daci, prin Pluguşor, în care sunt invocaţi romanii, ,,Suntem neam/ de la Traian. Cronicarul va spune şi el, mai târziu, ,,Noi de la Râm ne tragem”. Au perpetuat cum şi cât au putut limba, organizarea, cultura, civilizaţia cuceritorilor romani. În contact cu alte civilizaţii au fost şi rămân deschişi, acceptă influenţe, sunt toleranţi dar nu până la a-şi pierde sigiliul latin dobândit. Dacă ajung la Roma, la Paris, la Lisabona, la Madrid şi pronunţă cuvintele lege, stat, administraţie, referendum, mod, idee, serie, inteligenţă, intuiţie, artist, elegant, film, lectură, dans, psiholog, pianist, util, casă, cald, stradă nu au nevoie de traducere. Mecca românului este Columna lui Traian.
În filozofia lor de viaţă românii au un acut simţ al destinului pe care îl numesc ursită. Există o ursită a individului, alta a colectivităţii. Binele şi răul le explică sintetic prin ,,ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. În faţa morţii sunt adesea resemnaţi. Nu este nimic culpabilizant în această atitudine. Adică dacă înţelegem mesajul filozofic al Mioriţei, nu dacă îl extrapolăm la politică, aşa cum se face mai nou. Au frică dar nu sunt inhibaţi de Dumnezeu; există bigotism, dar la ce popor nu găsim acest tip de reacţie în faţa lui Dumnezeu nevăzutul! Românii se bucură la căsătorie şi la naştere; la moarte nu se mai exulta ca dacii ci se întristează ca romanii, şi deşi plâng, acceptă moartea cu resemnare. Au strâns în balada Mioriţa întreaga lor neputinţă în faţa imanenţei morţii.
Important: românii nu se resemnează în faţa eşecului. Istoria i-a nedreptăţit în multe rânduri, vecinul a râvnit la averea lor şi uneori i-a supus. Deşi o iartă, nu uită nedreptatea. Să recunoaştem, mai au ceva de împărţit cu vecinul şi, pentru aceasta, cei care nu le cunosc istoria sau nu vor să accepte adevărul istoric îi taxează uneori de xenofobi. În realitate idiosincrasiile lor sunt un reflex de autoapărare creat de istorie. După evenimentele din martie 1990, un francez m-a întrebat: - Ce aveţi cu ungurii? Deliberat, i-am răspuns eliptic: nimic. Ştiam că nu-l mulţumeşte răspunsul. - Sunteţi şovini? Răspund cu aceeaşi cu aceeaşi logică: nu, şi pun, la rândul meu o întrebare: voi, francezii sunteţi şovini? - Nu, îmi răspunde interlocutorul meu, profesor universitar la Paris. - Ştiam, îi precizez, dar te întreb, dacă ar fi pus în discuţie statutul Alsaciei şi Lorenei, cum reacţionaţi voi, francezii? - Atunci, da vine răspunsul profesorului, pentru că asta este altceva şi în cazul asta, da, suntem şovini. I-am amintit de vorba unui mare francez care cerea să convenim asupra termenilor ca să putem să ne înţelegem. - Numai atunci, îi spun, vei înţelege dacă noi avem ceva cu vecinii sau ei au ceva cu noi.
Românii au revelaţia existenţială, de aceea se străduiesc de tineri să-şi facă un rost, adică o familie, să aibă copii. Extrapolând, la scară mare, simt nevoia unei bune rânduieli. Au repulsie pentru neorânduiala în stat: ,,Bună ţară/rea tocmeală” şi, de aceea înjură urât rânduiala, adică ordinea când nu este capabilă să aşeze dreptatea în viaţa oamenilor. Dacă îl întrebi pe român ce este naţiunea, el îţi vorbeşte mai simplu de neam. Sensul se dezvoltă concentric de la neamul lui la neamul românesc. Este firesc, naţiunea apare în secolul al XIX-lea, iar filozofia lui de viaţă era de mult sintetizată. Asta nu înseamnă că nu ştie ce-i naţiunea. Eu mă bucur că face această diferenţiere pentru că atunci când spune ,,Fi-ţi-ar neamul de râs” circumscrie înjurătura, nu o extinde la naţiune.
Cum arată astăzi românii? Ce cred ei despre ei?
Nu se poate spune că astăzi elementele de identitate ale românilor au dispărut: poporul căruia îi spun neamul lor, pământul căruia îi spun ţară (Ţara Românească, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Făgăraşului), statul lor pe care l-au întregit progresiv în 1859 şi în 1918 pentru ca tot neamul lor să trăiască în aceeaşi rânduială, limba lor (mă, tu eşti turc, nu înţelegi româneşte?), datinile lor care îi adună veseli la nuntă, la botez, la sărbători şi trişti în faţa mormintelor. Sunt elemente definitorii şi uşor reperabile. Sunt şi alte elemente care ţin tot de matricea românilor: modificarea lejeră a tipului de civilizaţie şi de cultură ca urmare a contactului şi confluenţei cu alte popoare, conservatorismul, explicat prin îndepărtarea în spaţiu de familia lor mai mare. Pe această temelie românii şi-au creat valorile care îi particularizează: legendele, care i-au salvat certificatul de naştere până la apariţia scrisului, doinele, care au răspuns întrebărilor lui existenţiale, baladele, care i-au îmbărbătat în faţa necazurilor şi agresiunilor. De îndată ce au putut scrie, diacii le-au tradus Cazania, cronicarii le-au scris istoria, cărturarii le-au trezit conştiinţa naţională, mari bărbaţi de stat i-au condus pe drumul înfăptuirii năzuinţelor şi speranţelor lor de a fi independenţi, de a avea un stat şi de a se ţine de neam. Din acest neam al lor s-au ivit un Cantemir, enciclopedist contemporan cu Montesquieu şi Voltaire, un Eminescu, cel care realizează sinteza culturii europene şi o aduce în cultura română pentru a o înnobila şi a o aşeza temeinic în Europa pe calea poeziei, un Caragiale care din patriotism şi nu dintr-o pornire cinică, meschină a batjocorit pe patriotarzi, un Brâncuşi care a primenit sculptura lumii, un Paulescu cel care a descoperit insulina şi salvează anual, şi astăzi, milioane de oameni, un Odobleja care a pus bazele ciberneticii, un Vuia care a arătat că năzuinţa omului de a zbura este realizabilă. Aceste genii şi atâtea altele vorbesc lumii despre forţa creatoare a românilor. Să nu cădem în greşeala de a ne considera axus mundi. Chiar să ne bucurăm că nu suntem unici, ci că arătăm ca alţii şi, ca şi ei, avem valori care ne exprimă. Şi să avem cuviinţa de preţui în primul rând noi aceste valori, pentru ca să le poată cunoaşte şi recunoaşte şi alţii.
De la intrarea în Uniunea Europeană, avem o uriaşă şansă de a scoate în lume aceste valori româneşti. În Uniunea Europeană am intrat ca români, aşa cum spaniolii au intrat ca spanioli, portughezii ca portughezi, grecii ca greci. Nimeni nu ne pretinde să devenim nemţi, francezi, italieni. Nimic nu ne împiedică să rămânem ceea ce suntem. Depinde de noi să ne integrăm cu ce avem mai bun din ceea ce există bun. Aceasta presupune un uriaş efort de modernizare a instituţiilor statului, ceea ce implică respect pentru ordine şi pentru lege, solidaritate naţională, pe care o putem hrăni cu conştiinţa veche de neam, şi întărirea iubirii de ţara, un sentiment pe care îl au toate popoarele europene. Aderarea la Uniunea Europeană nu ne va anula identitatea dacă ne vom înscrie inteligent în legile istoriei. Dar, să recunoaştem, conştient sau dintr-un mimetism condamnabil, în România au fost şi sunt derapaje care agresează identitatea românilor.
Una dintre primele grave agresiuni a vizat istoria românilor şi s-a produs la un simpozion ţinut în 1993, la Sibiu. Atunci s-a cerut demitizarea istoriei. Francezilor nu le-a reproşat nimeni că de peste 200 de ani cântă ,,La Marseillese” în care se spune ,,La arme, cetăţeni!” Nouă ni s-a reproşat că ne arătăm războinici şi victorioşi în războaie. Cel care a cerut demitizarea a fost rapid recompensat cu demnităţi care au culminat cu numirea lui în fruntea diplomaţiei României. Amatorii de glorie din zilele noastre i-au insultat pe români pentru sentimentul resemnării. Sunt mioritici, s-a spus cu dispreţ şi încă se mai spune. Dar sunt românii în istorie un popor resemnat? Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi făcut în 1859 Unirea Mică, de ce ar fi mers în războiul din 1877, de ce ar fi înfăptuit România Mare la 1918, de ce ar fi intrat în război în 1941, de ce ar fi răsturnat regimul de guvernare comunistă impus din afară în 1989? Un filozof, ajuns şi el în demnităţi ministeriale, obişnuieşte să ia în derâdere sentimentul mioritic al românilor, punând mult mai mult preţ pe o omletă adusă la timp la birou decât pe capacitatea ţăranului român de a rămâne demn şi calm în faţa morţii iminente; o poetesă ne socoteşte popor cu identitate precară, vegetală; politicienii fac tot ce le stă în putere pentru a împiedica sincronizarea rapidă a românilor la Europa de astăzi. Este ceea ce aşteaptă puzderia de analişti politici improvizaţi pentru a repeta până la saţietate ,,aşa ceva, nu se întâmplă într-o ţară civilizată …”. Cu o permanentă lehamite, televiziunile arată obsedant imagini cu cerşetori plecaţi din ţară care au năvălit în marile capitale ale lumii, cu ,,căpşunari” aşteptând la porţile ambasadelor, cu olimpici invariabil întrebaţi ,,ce aveţi de gând să faceţi?” pentru a le facilita răspunsul scurt ,, să plecăm din România”, cu bătrâni buimăciţi că nu mai pricep nimic din rânduiala de azi, cu tineri dedaţi inconştient risipei. Vizual, televiziunea induce imaginea unui popor debusolat, confecţionează şi apoi impune un model confuz şi stupid. Grimasele şi scrâşnitul din dinţi vor să spună că suntem un popor primitiv. Mass-media a transformat România într-o expoziţie. Destui sunt cei care nu pierd ocazia să aducă în această expoziţie tablouri cât mai mizerabile. Un regizor produce în serie filme în care românul este înfăţişat violent, necivilizat, om al dezordinii. La Muzeul de artă contemporană deschis la Palatul Parlamentului, o tânără realizează pictural o versiune a ,,Mioriţei” în care bietul animal este posedat sodomic de cei trei ciobani. Un cărturar dintre ,,noii români” scrie negru pe alb: ,,Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană” sau ,,Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă”. Un profesor universitar declară că ,,are o problemă gravă cu Constituţia pentru că art. 1 prevede că România este un stat naţional. Păi, ce facem cu minorităţile?” se întreabă el retoric.
Suntem, se vede, un stat cu democraţie foarte originală din moment ce filozoful cu greaţă de Eminescu şi cu poporul-turmă a fost pus să păstorească instituţia statului român care are responsabilitatea reprezentării culturii româneşti în străinătate, iar domnul cu problemele de Constituţie a fost recompensat cu demnitatea de ambasador.
Ţin aceste mizerii de felul românului de a fi? Nu. Eu le socotesc ceea ce sunt: atacuri incalificabile la identitate. Şi mai cred că nu pot fi tolerate! Împrumut logica unui politician: este grav că un cărturar îi socoteşte pe români o turmă, dar este mai grav, imoral şi anti-românesc să-l recompensezi pe banii celor pe care îi jigneşte profund; este grav că un intelectual, adică om cu carte, are probleme cu Constituţia, dar este profund imoral şi anti-constituţional să primească demnitatea de reprezentant al şefului statului ales de românii tocmai pentru a fi garantul Constituţiei.
Şi atunci, nu suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: cine este de vină că suntem confundaţi cu cerşetorii de pe Champs Elysee sau din Piaţa San Pietro? Pentru toţi românii, ţara lor este o Mioriţă pe care o vor sodomită? Ca popor, suntem o turmă? Avem toţi probleme cu Constituţia? Suntem insectarul de gângănii televizat al Europei?
Nu, categoric, nu!
Identitatea noastră este cea care ne-o dau istoria, valorile create de geniul românesc, năzuinţa de a avea rânduială în ţară, de a nu ne pierde limba, religia, datinile, vrerea de a exista. Noi nu putem renunţa la sufletul nostru, la natura noastră spirituală, la cultura noastră, la ideea naţională, la sentimentul religios şi la spiritul de justiţie în numele unei ipotetice alterării a acestor valori acreditată cu obsesie de unii şi de alţii.
Ca să fim noi şi să putem fi recunoscuţi ca ceea ce suntem, trebuie să rămânem ceea ce suntem: latini prin limba noastră, prin cultură, prin spirit, prin caracter; suntem ai acestui pământ cu tradiţiile, obiceiurile şi folclorul nostru; cu marile noastre reuşite, cu arta şi priceperea noastră. Prin şi pentru toate acestea am fost şi suntem europeni.
Mai direct: integraţi de la geneza lor într-un astfel de tip de cultură, românii au aparţinut în mod profund civilizaţiei Europei.

Nicolae Titulescu – Gândire şi acţiune diplomatică naţională, europeană şi mondială -La 125 de ani de la naştere-

Scris de Ambasador Profesor Univ.dr Constantin Vlad


Cultura universală e un mozaic – mozaic de culoare, de tonuri, de sensuri şi valori. Găsim interesantă lumea pentru că e diversă, pentru că la tot pasul întâlneşti altceva, diferit şi inedit. Viaţa pe care o trăim e frumoasă pentru că, prin cultură, ne îmbogăţim cu realităţi create de om într-o varietate infinită. Dar aceasta nu este totul. Varietatea, diversitatea, ineditul în cultură sunt, în acelaşi timp şi pe de altă parte forme în care vieţuieşte ceva care transcende diferenţele: ele sunt manifestări ale omului, ale umanului, făurite şi recunoscute ca atare. Omul, creând valori culturale, depăşeşte tipare, înfrânge îngrădiri de tot felul, dar nu-şi neagă natura, specificitatea speciei care este, pretutindeni, egală cu ea însăşi, adică aceeaşi. De aceea, în cultură, poate mai mult decât în alte sfere, particularul e recunoscut, e acceptat şi însuşit ca valoare atunci când şi în măsura în care e o formă ce exprimă şi ceva general, se revendică de la ceea ce este comun în oameni, în condiţia lor de existenţă şi de manifestare. În afara acestei aspiraţii către general, varietatea creaţiei culturale rămâne marginală, o pată de culoare locală, fără acces spre universalitate. În alte cuvinte, specificitatea în cultură trebuie să se bucure, prin valoare, de un loc în ceea ce a devenit sau devine tezaur comun al umanităţii. Aşa se face că, la aproape 200 de ani după ce s-a născut pe sol finlandez, Kalevala interesează, place şi emoţionează şi astăzi; aşa se face că ceremonia ceaiului e gustată şi acum pretutindeni, după mai mult de două milenii de când e cunoscută, întrucât dincolo de estetica gestului, de rafinamentul mişcărilor – care pentru un observator neavizat poate părea puţin teatral – se insinuiază un îndemn: omule, semen al meu, de oriunde ai fi, vino să tăcem împreună, aici în Orient; de aceea tomurile cuprinzând tragediile antice, operele lui Shakespeare, dar şi romanele lui Kafka şi cele ale lui Ernesto Sabato se află în rafturile bibliotecilor pe toate mediadianele şi pe noptierele a miliarde de oameni.
Pe asemenea coordonate are loc şi afirmarea şi receptarea României în lume. Spunem ceva despre noi vecinilor, europenilor, popoarelor de pretutindeni prin faptul că existăm aici, în Carpaţi şi la Gurile Dunării, prin istoria şi devenirea noastră, dar cu deosebire prin creaţia eminesciană şi prin Mioriţa, prin opera lui Brâncuşi, precum şi prin miile de români specialişti în IT care lucrează la Microsoft şi în alte locuri nu mai puţin prestigioase. Şi, întrucât creaţia culturală e puternic individualizată, găsesc că sesiunea ştiinţifică de faţă a făcut o opţiune bună propunându-şi să reliefeze originalitatea şi universalitatea culturii noastre aşa cum acestea sunt întruchipate de mai multe nume de răsunet, pentru noi şi pentru cei din afară. Să vorbim despre marile spirite româneşti, să-i cinstim cum se cuvine pe cei ale căror nume reprezintă veritabile paşapoarte în lume pentru noi toţi, să depunem eforturi mult mai mari decât până acum spre a-i face cunoscuţi şi apreciaţi cum se cuvine. Repet, să vorbim noi despre ei că destul vorbesc alţii despre românii spărgători de bancomate, membri în bande criminale, traficanţi de carne vie şi de droguri, despre copiii din România handicapaţi şi infestaţi cu HIV.
Ca profesor de relaţii internaţionale şi diplomat mi-am propus să fac acest luicru, aplecându-mă cu profund respect şi cu pioşenie asupra unei personalităţi de excepţie, anume Nicolae Titulescu. Nu intenţionez să relatez biografia sa, prezentată deja în volume numeroase şi amplu documentate. De asemenea, nu-mi propun să rezum ideile fundamentale din opera sa, într-adevăr prodigioasă. Menţionez în această privinţă că respectiva operă nu este încă deplin descoperită şi publicată. Este înalt meritoriu că Fundaţia Europenă Titulescu, prin grija şi sub îndrumarea preşedintelui său, profesorul universitar doctor Adrian Năstase, prin strădaniile unui colectiv animat de un cercetător, autor şi editor de marcă în persoana istoricului George G. Potra, continuă să identifice, mai ales în arhive străine, scrieri sau documente ale lui ori despre Titulescu, punându-se astfel la dispoziţia cititorului volume masive cu noi contribuţii, deosebit de valoroase, la cunoaşterea gândirii şi activităţii sale diplomatice. Paginile de faţă îşi propun un scop modest: să reliefeze prin momente semnificative modul cum Titulescu şi-a urmărit şi realizat crezul de o viaţă – înscrierea actului diplomatic naţional în contextul european şi în cel mondial. Fac însă înainte o paranteză: Henry Kissinger, cunoscutul şef al diplomaţiei americane şi analist strălucit al vieţii internaţionale şi diplomaţiei afirma în una dintre lucrările sale fundamentale că politicienii şi diplomaţii din perioada interbelică a secolului trecul au fost nişte oameni timizi şi cumsecade. Desmint în mod categoric o atare calificare în cazul lui Nicolae Titulescu. Desigur, acesta a fost un om cu maniere alese, de o eleganţă seniorială în felul de a vorbi şi a se purta – îi plăcea să spună că diplomaţia a rămas ultimul domeniu în care prevalează politeţea – dar gândirea şi acţiunea sa diplomatică au fost pătrunse de patos, de spirit militant, de înaltă răspundere pentru soarta României reîntregite, pentru cauza păcii şi securităţii internaţionale. Când pacea este ameninţată, sublinia el, noi trebuie să-i reconstruim şi consolidăm fundamentele. Un asemenea crez a patronat politica sa de alianţe, înainte de toate cu Franţa, reorganizarea Micii Înţelegeri, crearea Înţelegii Balcanice, deschiderile din deceniul al 4-lea al secolului trecut urmărind normalizarea relaţiilor cu marele şi periculosul vecin de la Răsărit. Dacă strădaniile unor personalităţi lucide şi clarvăzătoare precum Titulescu de a pune obstacole puternice în calea războiului care se anunţa au eşuat, aceasta s-a datorat cedării din partea marilor puteri democratice şi pacifiste ale vremii în faţa politcii revizioniste şi revanşarde, cedări care au costat omenirea cataclismul celui de Al Doilea Război Mondial. În realitate, metodele de organizare a păcii şi de îngrădire şi evitare a războiului în Europa şi în întreaga lume, imaginate şi formulate de marele diplomat român sunt validate de istorie şi îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi valabilitatea.
Aşadar, sensul naţional al diplomaţiei titulesciene. Titulescu a fost înainte de toate un mare român. Eu care sunt adânc uman, mărturisea el, am curajul să afirm public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în ea. El înscria apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României în spiritul şi pe baza dreptului internaţional. Niciodată România, sublinia Titulescu, nu va renunţa la nici cea mai mică parte din dreptul pe care l-a câştigat prin suferinţele îndurate în timpul Marelui Război şi nu va accepta niciodată să se dispună de soarta fiilor săi fără să fie consultată sau să-i fie impuse hotărâri cu care să nu fi fost de acord. Nu vom renunţa niciodată, relua el ideea, în favoare nici uneia şi nici chiar în favoarea tuturor marilor puteri împreună, la principiul egalităţii statelor, adică la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră şi de a nu primi niciodată o hotărâre la care noi să nu fi consfinţit. Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor, fără excepţie, dar în treburile noastre interne nu vom primi ca stăpâni decât pe noi înşine. Născut în Cetatea Băniei, Titulescu înţelegea ca puţini alţii că România nu va fi niciodată întreagă fără Ardeal. Încă din anii neutralităţii, va milita cu hotărâre pentru realizarea dezideratului naţional al tuturor românilor. România nu poate fi întreagă fără Ardeal, afirma el într-o înflăcărată cuvântare rostită în 1915 la Ploieşti. Ardealul este leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa. Ardealul nu e numai inima Roimâniei politice. Priviţi harta. Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie. După 1918, Titulescu avea să fie între cei care se vor pune în întregime în slujba consolidării statului naţional român, nu va avea linişte până când se va încheia faimosul proces al optanţilor, se va pronunţa şi va acţiona ferm împotriva revizionismului unguresc care scotea capul, în cârdăşie cu totalitarismele epocii. Va conduce politica externă românească cu răspunderea omului de stat, atent la evenimentele care semnalau creşterea pericolelor pentru ţara sa şi pentru celelalte state mici şi mijlocii, cu încredere nestrămutată în destinul României, bazat pe îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor sale internaţionale şi pe primatul legii în relaţiile dintre state. Prin Testament, va cere ca rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească la Braşov. Nu era o pioasă dorinţă, ci o ultimă expresie a unui crez politic: cu Take Ionescu la Sinaia şi mormântul meu la Braşov, îşi dezvăluia el gândul, cine va îndrăsni să se atingă de integritatea României?
Dimensiunea europeană a reprezentat un adevărat stindard al viziunilor şi comportamentului lui Nicolae Titulescu. Acesta a fost nu numai un mare român ci, totodată, şi un mare european. Puţini oameni ai vremii au fost atât de buni cunoscători ai problemelor europene şi s-au implicat atât de mult în aceste probleme, cum a fost Titulescu. S-ar putea evoca în acest sens "n" cazuri şi "n" împrejurări, dintre cele mai semnificative. Aici mă limitez la un singur astfel de caz, mai puţin comentat astăzi şi rămas undeva între piesele de arhivă şi între filele unor cărţi mai vechi. Am în vedere ceea ce e înscris în analele diplomatice drept tentativa de creare a “Pactului celor Patru”, la începutul deceniului al 4-lea al secolului trecut.
Astfel, în 1933, Mussolini lua iniţiativa încheierii unei înţelegeri între Italia, Germania, Marea Britanie şi Franţa, înţelegere potrivit căreia cele patru puteri – de fapt, mari puteri, după criteriile de atunci – să urmărească şi să rezolve, împreună, problemele Continentului. După preparativele diplomatico-protocolare de rigoare, se întâlneau, la invitaţia lui “Il Duce”, proaspătul cancelar german, Adolf Hitler, şi premierii britanic şi francez. În proiectul de tratat pe care Cei Patru îl pregăteau se aroga şi dreptul semnatarilor Pactului de a patrona eventuale rectificări de frontiere în Europa, ceea ce implica revizuirea tratatelor existente, inclusiv a celor care constituiau sistemul de la Versailles. Astfel, în Europa se întindea umbra Congresului de la Viena şi a unei “Sfinte Alianţe” sui generis. Numai că, între promotorii ideii unui nou Directorat în şi asupra Europei, nu se aflau oameni de talia lui Talleyrand şi Metternich. În schimb, în tabăra adversarilor unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi va fi Nicolae Titulescu. Acesta, după ce s-a aflat că se preconizează statuarea dreptului Celor Patru de a modifica graniţe în Europa, nu a mai avut linişte. În calitate de ministru de externe al României şi în numele Micii Înţelegeri, a ars ca o flacără zile şi săptămâni de-a rândul, într-un periplu diplomatic între Paris şi Londra, de o intensitate şi de o fervoare extraordinare. Şi-a copleşit interlocutorii cu argumente şi demonstraţii imbatabile, fiind mereu cu un cap mai sus decât ei, fără excepţie, ca nivel ideatic şi ca persuasiune. A chemat la raţiune şi, pe de altă parte, a ridicat degetul arătător în semn de avertisment. A făcut incursiuni pilduitoare în istorie şi proiecţii de viitor, toate sumbre, în cazul constituirii Pactului. În strălucite lecţii de drept internaţional, a pus faţă în faţă Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul celor Patru, demonstrând că acesta din urmă răstoarnă înseşi fundamentele ordinii politice şi juridice europene. Ştiind prea bine că Londra fusese prima care vorbise despre nedreptăţile tratatelor de pace, mai ales faţă de Germania, şi cunoscând bine, prin misiunile sale pe malurile Tamisei dedesubturile politicii “Perfidului Albion”, nu şi-a cruţat inteligenţa şi abilitatea spre a demonstra miopia şi iresponsabilitatea poziţiilor Marii Britanii în problema Pactului. Dar ştiind la fel de bine că Parisul era gata să accepte Pactul din conştiinţa propriei slăbiciuni şi de teama de izolare, tirul ofensivei declanşate pe Sena era uneori mai vehement şi necruţător. Iată o mostră: "Dacă Franţa, argumenta el la Quai d’Orsay, renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem până întratâta părăsiţi de zei, încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase. Şi chiar de ar fi să rămânem singuri, nu ne vom închina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru. Iar eu, eu am misiunea de a vă preveni în mod caritabil că revizuirea tratatelor va aduce războiul” . Ca într-o partidă de şah pe care a condus-o tot timpul cu strălucire, Titulescu a spus “gardă” la Londra şi “şah” la Paris. Şi, în timp ce dincolo de Canalul Mânecii câteva piese răsleţe continuau să asigure un anumit câmp de manevre, dincoace de Canal ultimele rezistenţe erau înlăturate. Parisul ceda – era “şah mat”: din proiectul de Pact al celor Patru erau eliminate toate referirile le revizuiri de graniţe şi schimbări teritoriale. Era o victorie pe care Europa o datora în cel mai înalt grad unui român înalt, firav, cu sănătatea şubrezită, dar cu o forţă interioară de uriaş. Pactul era semnat, dar ceremonia instituirii sale semăna a prohod. Fără clauze teritoriale, pentru Berlin şi Roma el nu mai avea nicun sens; nu avea să fie ratificat şi nu intra în vigoare. Că Titulescu avusese dreptate urma s-o demonstreze doar peste câţiva ani Münchenul, unde “Cei Patru”, fără Pact, hotărau dezmembrarea Cehoslovaciei, deschizând astfel calea spre cel de Al Doilea Război Mondial.
În sfârşit, valenţele naţionale şi europene au dat diplomaţiei titulesciene statură şi extensii universale. Şi acest domeniu ar putea fi bogat ilustrat. Titulescu, de pildă, a fost una dintre stelele de primă mărime la Liga Naţiunilor, fiind, după cum se ştie, ales de două ori consecutiv preşedinte al Adunării generale a acestui for, caz fără precedent. Aici voi ilustra însă vocaţia universală a diplomaţiei româneşti sub Titulescu prin neclintita şi neobosita sa lucrare în favoarea întronării în relaţiile dintre state a principiilor şi normelor dreptului internaţional. Pacea, obişnuia Titulescu să spună, se naşte din încrederea între naţiuni, iar încrederea din îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor asumate şi a dreptului internaţional. Într-una din convorbirile avute la Londra cu Orme Sargent, al doilea om la Foreign Office, acesta îi spunea lui Titulescu, emfatic, ca răspuns la pledoaria românului pentru egalitatea în drepturi a statelor şi naţiunilor: “Veţi recunoaşte, domnule Titulescu, că Anglia reprezintă ceva mai mult decât Venezuela”. Titulescu: “Anglia are mai multă putere, dar n-are mai multe drepturi decât Venezuela…În faţa Legii Internaţionale, ele sunt egale”. Era o formulare antologică, cu valoare de axiomă. Aceasta şi nimic altceva exprimă esenţa dreptului internaţional, aşa cum acesta era clădit atunci pe Pactul Ligii Naţiunilor, iar acum pe Carta ONU.
În încheiere, iată cum a fost văzut Nicolae Titulescu de câţiva contemporani ai săi:
Cincinat Pavelescu: “O flacără orbitoare, o siluetă care domina o epocă”
Duiliu Zamfirescu: “Avea însuşiri excepţionale: un intelect şi un dinamism care spărgeau orice tipare, împiedicând aşezarea personalităţii sale în vreo categorie. El era în acelaşi timp jurist, orator, diplomat, filosof al istoriei, economist. Titulescu te cucerea cu dărnicia talentului, muncii, tezaurul său de idei şi de cultură umanistă”.
Sextil Puşcariu, descriind o participare a lui Titulescu la şedinţa Consiliului Ligii Naţiunilor din 5 septembrie 1925: “La masa verde, pe fotolii mari, cei zece membri ai Consiliului Ligii. Titulesu este invitat să ia cuvântul; o linişte deplină în sală. A vorbit trei sferturi de oră, dar la toţi li s-a părut că au fost doar 10 minute. Fără să întrebuinţeze figuri oratorice, fără un pic de declamaţie, însă pe un ton cald care făcea să-ţi furnice prin spate, cu o logică strânsă încât nu puteai pune la îndoială nimic din cele spuse, ridicându-se tot timpul pe un punct de vedere înalt politic, social şi filozofic…Şi totul într-o franţuzească elegantă, însă fără nici urmă de afectare. Cu o dicţiune impecabilă, fără urmă de şovăire, încât aveai impresia curgerii unui râu de munte bogat în apă limpede. A fascinat pe toată lumea…Când ai aşa oameni, nu te mai poţi îndoi de viitorul neamului nostru”
Lucian Blaga: “Avea o faţă de ‘asiat’ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement…Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca şi mai târziu, în atâtea alte situaţii în care ne întâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă”
Genevieve Tabouis: “Tumultos în modul de a se comporta, dar un cap lucid, zăpăcind pe toată lume când îşi ţine discursurile, dar metodic în acţiune, având adesea raţionamentul paradoxal, dar întotdeauna bazat pe texte şi o deplină stăpânire a dreptului internaţional, domnul Titulescu copleşeşte pe orice interlocutor. Acest ministru al unei ţări mici, îl citează ea pe Edouard Herriot, face politică în stil mare. Ce om uimitor, care n-a avut şi nu va avea niciodată pereche! În politica externă este îmbarcat pe o firavă luntrişoară pe care o conduce ca pe un mare vapor; în politica internă, stă călare pe o scândură putrezită, căreia, până la urmă, îi dă o stabilitate de stâncă”
A.I. Frangulis, preşedintele Academiei Diplomatice Internaţionale: “A fost, probabil, cel mai mare diplomat al timpului său”.
M.M. Litvinov: “A fost un mare diplomat, unul dintre cei mai iluştri ai perioadei dintre cele două războaie mondiale”.
Circulară Auswärtiges AMI către oficiiele diplomatice germane în legătură cu înlăturarea lui Titulescu: “Poziţia noastră faţă de răsturnarea lui Titulescu este determinată de faptul că, de la terminarea războiului, Titulescu, pe plan internaţional, a jucat un rol principal acolo unde era vorba să se întreprindă ceva, în mod deschis sau pe ascuns, împotriva Germaniei. Titulescu era un adversar categoric al oricărei revizuiri teritoriale cât de limitate a situaţiei create prin Tratatul de la Versailles şi s-a străduit să întărească această stare printr-un sistem de pacte de tot felul şi s-o facă ireversibilă” .
În felul acesta, Ministerul de externe al Reichului nazist aducea, desigur în mod neintenţionat, un amagiu marelui diplomat român; cu menţiunea că acesta nu întreprinsese nimic niciodată împotriva Germaniei, ci doar a politicii revanşarde şi revizioniste a Berlinului, care, până la urmă, a împins omenirea în catastrofă.

Februarie, 2007