Dupa cum se stie in anul 1889, Congresul Internationalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internationala a Muncii, in memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorata prin manifestatii muncitoresti.
Cu timpul, 1 mai a devenit sarbatoarea muncii in majoritatea tarilor lumii, diversele manifestari capatand amploare pe măsura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi să fie libera.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscuta pe intreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc in Piata Heymarket din Chicago.
Numarul grevistilor se ridicase la peste 65.000. In timpul unei demonstratii, o coloana de muncitori a plecat să se alature unui protest al angajaților de la intreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Politia a intervenit, 4 protestatari au fost impuscati si multi altii au fost rantii.
În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal.
În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați.
Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării.
În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare.
Sapte ani mai tarziu, o nouă investigație i-a gasit nevinovati pe acei lideri ai miscarii de la 1 Mai.
Asadar, ziua de 1 MAI este un fel de parastas dansant!
In Romania
Fatalismul vechilor societăţi, în care sărăcia şi averile par să se reproducă în cadrul aceloraşi comunităţi impermeabile, a fost anulat în chip mai radical aici în Răsăritul post-comunist.
Nimeni nu mai ştie prea bine ce sărbăroreşte la 1 mai. E o simplă aniversare a manifestaţiilor muncitorilor de la Chicago pentru ora de muncă de opt ore? Sau e o celebrare a clasei proletare în opoziţia ei permanentă şi ireductibilă cu capitalul? Sau poate va fi devenit deja în epoca noastră post-totalitară o celebrare, care nu exclude de astă dată pe nimeni, a muncii în sine ca activitate creatoare?
În orice caz, echivocurile se păstrează. În ţările Europei occidentale, cu excepţia Ţărilor de jos şi Elveţiei, sindicatele găsesc prilejul de a organiza, după model istoric, manifestaţii revendicatoare, cu toate că tocmai americanii nu le urmează exemplul, ei căutând să ia distanţă faţă de subtextul marxist al sărbătorii europene. Agitaţia flamurilor roşii de pe străzile europene continuă să transmită, subliminal, mesajul arhaic al soteriologiei marxiste. Chiar dacă în prim-plan se găsesc revendicări particulare adresate fie muncipalităţii, care restrânge posturi în diferite domenii, fie întreprinderilor industriale, care îşi delocalizează producţia, marile adunări populare comunică emoţia revoluţiei.
În ţările ieşite din comunism scepticismul este însă dominant. Nimic nu ar mai putea readuce oamenii pe stradă cu steaguri roşii, căci, aici în est, revoluţia proletară nu este un mit, ci o realitate istorică recentă şi dureroasă. Problemele sociale au devenit aceleaşi în est şi în vest, dar modul în care sunt ele trăite rămâne profund diferit.
Ceea ce nu mai există în Răsărit este tocmai conştiinţa de clasă. Muncitori manuali sau intelectuali, salariaţii cu venituri modeste din Vest au sentimentul că împart un destin social comun, aflat mereu la dispoziţia unor decizii economice incomprehensibile. În Răsăritul post-comunist, ierarhiile sociale sunt însă prea noi că să inducă un sentiment de apartenenţă, sunt prea recente ca să instituie o tradiţie şi de aceea totul pare încă reformulabil.
În ciuda eforturilor unui grup restrâns de a clarifica ideile stângii, nesiguranţa socială şi şomajul sunt puse mereu pe seama incompetenţei administrative şi nu a sistemului social însuşi. Doctrinarii stângii ar fi tentaţi probabil să numească această realitate „analfabetism ideologic”, dar e ceva mai mult decât o simplă ignoranţă. Este refuzul însuşi al încadrării sociale.
După căderea comunismului, mulţi oameni au încetat să se mai identifice precis cu ceea ce erau sub raportul relaţiilor de muncă, ceea ce a favorizat o mare mobilitate socială. Fatalismul vechilor societăţi, în care sărăcia şi averile par să se reproducă în cadrul aceloraşi comunităţi puţin permeabile, a fost anulat în chip mai radical aici în Răsăritul post-comunist, care a reluat întrucâtva startul de la zero.
Dar pentru că startul a fost furat şi pentru că marile trişerii sunt încă sub ochii tuturor, ca un reproş enorm, nici perdanţii şi nici câştigătorii nu s-au repliat încă pe poziţii mai ferme de clasă. Perdanţii încă nu s-au consolat şi speră, în chip nebulos, într-o amplă reformulare, iar câştigătorii se tem încă să-şi afişeze prea elocvent izbânda.
E suficient să vedem aventura extraordinară a poşetelor sau pantofilor Elenei Udrea în discursul public, amestecul de recriminări, de ironii şi de pledoarii stângace, ca să înţelegem că noua bogăţie e departe de a fi dobândit o minimă legitimitate. Lexicul nou al vorbirii cotidiene este el însuşi simptomul acestei stări neclare, „entre chien et loup” a societăţii româneşti, în care protagoniştii sociali au chipuri echivoce. „Luxul” odinioară universal dezirabil este astăzi o manifestare „de fiţe”, adică un capriciu nemotivat, dacă nu chiar o insolenţă, în cel mai bun caz o frivolitate dispensabilă. Luxul echivoc ca funcţie socială, „fiţele” aşadar, sunt indicatorul cel mai bun al stadiului intermediar, în care diferenţierea socială pare încă ceva vinovat.
În aceste condiţii nu mai are cine să defileze de 1 Mai cu steaguri roşii revoluţionare, împotriva bogăţiei cinice, a opresiunii şamd, căci deocamdată, în stadiul acesta incert, nici măcar limba cotidiană nu recunoaşte că „fiţele” ar fi ceva serios, un fapt de distincţie socială categorică şi o nouă „filosofie” de viaţă. Probabil că abia în momentul în care „fiţele” îşi vor fi pierdut conotaţia ironică, dobândind un sens pur denotativ, tranziţia în România se va fi încheiat.
In Romania
Aproximativ 500 de pensionari militari protesteaza ACUM in Piata Victoriei.
Mitingul este este organizat de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate si Consiliul National al Societatii Civile. Oamenii scadeaza "Jos Basescu!" si spun ca ii asteapta la protest pe toti cei nemultumiti de masurile luate de guvernanti in cazul bugetarilor, a pensionarilor, revolutionarilor, elevilor, studentilor si persoanelor cu dizabilitati
Altii au ales sa sarbatoresasca asa ....
http://www.youtube.com/watch?v=q849YmeBT5U
Daius Stan
