Popas în Nord
Scris de Ambasador Constantin Vlad
1.Debutul
Iunie 1973. De e şase luni mă aflam de Helsinki, ca membru al Delegaţiei Ministerului de Externe român la Consultările Multilaterale dedicate pregătirii primei Conferinţe pentru Securitate şi cooperare în Europa. Consultările se desfăşurau la Dipoli, o suburbie a capitalei finlandeze.Făceam echipă cu Mircea Bălănescu, ambasadorul român în Finlanda, ambasadorul Valentin Lipatti, consilierii Romulus Neagu şi Dimitrie Stănescu şi alţi câţiva diplomaţi români. Primeam comunicare de la Bucureşti că am fost numit noul ambasador al României în Finlanda. Drept urmare
ultima săptămână de activitate la Dipoli, pentru mine însemna un interval – comprimat la maximum din cauza apropierii deschiderii Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – în care mă pregăteam la Bucureşti să plec în Finlanda în calitate de ambasador al României. Preluam problemele din Ministerul de Externe, treceam pe la alte ministere, pe la unele întreprinderi de comerţ exterior, mergeam la croitor, mă întâlneam cu câţiva prieteni – totul făcut cu sufletul la gură.
În încheierea acelei săptămâni mă primea Nicolae Ceauşescu, în prezenţa lui George Macovescu. Întâlnirea era scurtă. Şeful statului exprima aprecierea că m-am descurcat bine la Helsinki, îmi indica mesajul pe care să-l transmit preşedintelui Finlandei, Urho Kekkonen, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare. El sublinia că trebuie să intru rapid în
*Din volumul Puncte Cardinale îndepărtate:Herlsinki, Tokyo, Canberra- Note ale unui foat ambasador al României
problemele privind relaţiile bilaterale, cu un accent pe cele economice, şi îmi ura succes. Într-o întâlnire încă mai scurtă, avută într-un birou alăturat cabinetului prezidenţial, Macovescu îmi preciza că pregătirea propriu-zisă pentru participarea României la prima fază a CSCE se concentra la Ministerul de Externe. Îţi sugerez, îmi spunea el în felul său sfătos şi în acel ton uşor sentenţios care-i era caracteristic, să faci vizite de prezentare într-o primă instanţă doar oficialităţilor finlandeze implicate într-un fel sau altul în Conferinţă, pentru a le cunoaşte înainte de începerea lucrărilor. Sugestia era potrivită, mai ales că pe şefii misiunilor diplomatice îi cunoscusem deja la Dipoli. Şi astfel, în prima parte a lunii iunie 1973 luam din nou “drumul Nordului”, de această dată ca ambasador al României. Finlanda se etala acum în plină lumină – la Helsinki abea erau câteva ore care semănau mai de grabă a amurg târziu decât a noapte, dar soarele era “cu dinţi”, serile fiind de-a dreptul reci
După formalităţile de la Ministerul de Externe finlandez, eram primit de preşedintele Kekkonen, într-o ceremonie scurtă, dar solemnă. Era pentru a doua oară când îl întâlneam – îi fusesem deja prezentat în decembrie 1972, cu prilejul Zilei Naţionale a Finlandei, la care fuseseră invitate şi delegaţiile la Consultările Multilaterale. Dar era prima oară când păşeam în Palatul prezidenţial pe intrarea oficială, ca ambasador al ţării mele. La intrare, o gardă de onoare prezenta armele; în timp ce mă plecam în faţa drapelului alb-albastru mă gândeam că Finlanda, deşi avea tradiţii militare cu momente de glorie, îşi încredinţase securitatea naţională mai ales statutului său de ţară neutră.
Primirea la Kekkonen avea să fie începutul unei relaţii pe care aş înclina s-o numesc aparte, în sensul că el mi-a arătat pe tot parcursul misiunii mele la Helsinki o simpatie evidentă. Nu am îndoieli că aceasă simpatie era efectul atitudinii sale faţă de România acelor vremi. Era limpede că el aprecia în mod deosebit politica independentă a Bucureştiului, chiar dacă nu întotdeauna lăsa să se vadă aceste aprecieri în manifestările publice, date fiind susceptibilităţile existente la marele lor vecin răsăritean. Aşa cum aveam să-mi dau seama pe parcursul şederii mele în Finlanda, Kekkonen îl aprecia pe Ceauşescu, ale cărui poziţii şi iniţiative pe plan internaţional îi impuneau. Aş putea cita mai multe momente în care constatam o atare apreciere. Mă limitez însă doar la un episod, după părerea mea semnificativ în acest sens. Astfel, la mijlocul lunii octombrie 1973, mass media internaţională era plină de ştiri potrivit cărora Luis Corvalan, preşedintele Partidului Comunist din Chile, era pe punctul de a fi lichidat de junta militară instalată la putere în acea ţară latino-americană, după înlăturarea regimului Allende. Pe 25 octombrie, noaptea târziu, am primit o comunicare de acasă în care mi se cerea să facem o intervenţie la un nivel cât mai înalt posibil cu propunerea şefului statului român ca preşedintele Kekkonen să se pronunţe în favoarea salvării vieţii lui Corvalan, într-un mesaj care să fie transmis generalului Pinochet, omul forte de la Santiago de Chile. Propunerea era motivată din raţiuni umanitare şi argumentată în acest sens. Am luat măsuri ca mesajul lui Ceauşescu să fie tradus în limba finlandeză – care însoţea textul original redactat în limba engleză – şi la ora 5 dimineaţa am solicitat o întrevedere urgentă la MAE finlandez. La ora 6°° a.m. eram primit de Matti Tuovinen, secretarul general al MAE. Îi prezentam mesajul primit de acasă; el îmi promitea că preşedintele va fi informat fără întârziere despre conţinutul acestuia. Într-adevăr, la 7,30 a.m. Tuovinen îmi telefona spre a mă informa că preşedintele Kekkonen şi-a însuşit propunerea lui Nicolae Ceauşescu şi un mesaj al şefului statului finlandez, redactat în mare măsură în termenii propuşi de Bucureşti, plecase deja spre capitala chiliană. Ştiu că mesaje similare fuseseră adresate în acelaşi scop de către Ceuşescu mai multor şefi de state şi de guverne, precum şi altor personalităţi străine. De aceea, cred că iniţiativa promptă a liderului român în octombrie 1973 a contribuit substanţial, poate chiar hotărâtor, la prevenirea lichidării lui Luis Corvalan. Menţionez că în perioada respectivă în Chile se afla în plină desfăşurare o campanie de execuţii sumare a adversarilor politici ai juntei militare, iar în 26 octombrie unele ziare finlandeze publicau deja ştirea morţii lui Corvalan, însoţite de fotografia acestuia în chenar negru
Pe acest fundal reprezentat de atitudinea preşedintelui Kekkonen faţă de România şi de conducerea de la Bucureşti, simpatia de care mă bucuram din partea acestuia cred că, parţial, mi se datora şi mie şi felului meu de a fi. Eram printre cei mai tineri ambasadori la Helsinki, deşi împlineam atunci 46 de ani, vârstă pe care n-o arătam, însă. Nu mă îndoiesc că Kekkonen-junior îi vorbise tatălui său despre mine, după întâlnirile noastre. Sunt sigur, totodată, că el era la curent cu părerile mele pozitive despre Finlanda, pe care le expuneam în diferite ocazii, precum şi cu strădaniile mele de a dezvolta relaţiile româno-finlandeze, pe toate planurile. În plus, la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare ca ambasador, eram emoţionat. Aveam o admiraţie nedisimulată pentru Kekkonen ca om politic şi de stat. Lecturile mele îmi permiseseră să cunosc destul de bine politica externă a Finlandei, rolul preşedintelui său în menţinerea neutralităţii şi a unei anumite capacităţi de iniţiativă pe plan internaţional, în condiţii când relaţiile cu Moscova nu erau uneori lipsite de asperităţi. Exprimam o astfel de apreciere când spuneam, în cursul convorbirii ce urma prezentării scrisorilor de acreditare: Domnule preşedinte, ca profesor de relaţii internaţionale cunosc bine şi apreciez în mod deosebit politica externă umată de Finlanda. Ea îmi apare ca fiind inspirată de un înţelept din Kainuu (Kainuu este o regiune a Finlandei faimoasă pentru oamenii înţelepţi născuţi acolo; Kekkonen provenea din acea regiune). Sunt fericit să-mi încep misiunea în Finlanda în condiţii când una dintre iniţiativele Dumneavoastră fundamentale, anume aceea de a găzdui Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa este pe punctul de a se realiza. Sper ca şi o altă iniţiativă a Dumneavoastră, la fel de importantă, anume aceea privind crearea unei zone lipsite de arme nucleare în Nordul Europei să aibă un destin asemănător. Am simţit pe loc că spusele mele au plăcut. Cred că a plăcut sinceritatea lor, care nu putea scăpa. Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit un alt om cu ochi ca cei ai lui Kekkonen. Erau de culoare indecisă, oscilând între albastru-versui şi căprui, cu irizări de oţel. Prin ei, acesta avea un dar deosebit de a-şi păstra gândurile pentru el, dar, pe de altă parte, de a citi în sufletul interlocutorilui ca într-o carte deschisă. Iar în legătură cu spusele mele privind politica şi iniţiativele şefului statului finlandez, cred că nu există oameni, mai ales în rândul celor mari, adică în rândul personalităţilor, imuni la aprecieri, la dovezi de preţuire. Iar Kekkonen era şi el o personalitate, chiar una proieminentă. Mă refer în acest sens la ceea ce Ralea numea “sancţiune pozitivă”, adică la acea trăsătură adânc omenească de a primi cu bucurie, cu satisfacţie orice semn din partea celorlalţi că o atitudine, o acţiune a ta este remarcată, luată în considerare. Desigur, de la apreciere la linguşală nu e decât un pas; dar eu n-am făcut niciodată un astfel de pas faţă de Kekkonen – şi, din câte ştiu, nici alţii, întrucât într-un astfel de caz ar fi întâlnit din partea acestuia doar refuz şi dispreţ. Aveam să constat simpatia pe care mi-o arăta Kekkonen în numeroase ocazii. Evoc aici două dintre acestea.
Prima avea loc în 1974. Se apropia 23 august, pe atunci Ziua Naţională a României. Întrucât aceasta se sărbătorea în acel an pentru a 30-a oară, pentru recepţia pe care o organiza ambasada cu acel prilej i-am trimis invitaţie şi preşedintelui Kekkonen. Ştiam că el participa la astfel de manifestări doar la ambasada sovietică. Totuşi, am făcut o astfel de tentativă; invitaţia era personală, cu un text redactat în limba finlandeză, mai larg de cea trimisă, în format tip, altor oficiali finlandezi şi membrilor corpului diplomatic, scrisă în limba engleză. Aveam relaţii relativ apropiate cu aghiotantul lui Kekkonen, un militar inteligent şi cultivat, prezent în mod frecvent în cercurile diplomatice. Din timp în timp, îl întrebam dacă ştie ceva despre soarta invitaţiei mele. Îmi spunea că aceasta se pune, periodic, pe biroul preşedintelui, în corespondenţa cotidiană. Menţionez că prin acelaşi aghiotant aveam să organizez, ulterior, vizita în Finlanda a doamnei doctor Ana Aslan, care acorda, neştiută de nimeni, asistenţă şi tratament preşedintelui Kekkonen. Revenind la invitaţie, cu trei zile înainte de data recepţiei, se primea un telefon de la Protocolul Preşedinţiei, prin care eram întrebaţi dacă o anumită oră din intervalul în care avea loc recepţia ar fi convenabilă pentru sosirea preşedintelui la ambasada română. Deci, ceea ce era greu de imaginat, urma să se împlinească. Am intrat într-o agitaţie uşor de imaginat. Soţia mea a avut ideea de a transforma biroul ambasadorului – o încăpere micuţă, în formă hexagonală, având legătură directă cu spaţiul undea avea loc recepţia – într-un salonaş ad-hoc, în care preşedintele să poată sta lejer, atâta vreme cât nu dorea să se afle în mijlocul invitaţilor. S-a dovedit o idee excelentă. Kekkonen a sosit la ora fixată; datorită prezenţei lui, la recepţie au participat preşedintele Parlamentului, primul ministru, alţi membri ai legislativului şi ai guvernului. Sosirea preşedintelui – despre care noi păstrasem o discreţie absolută – a produs senzaţie, mai ales în rândul membrilor corpului diplomatic. Îmi aduc aminte că ambasadorul Poloniei, Adam Wilman, a părăsit recepţia la puţină vreme după ce Kekkonen a intrat în ambasadă. Am luat gestul drept o răbufnire de orgoliu; aceasta, deoarece la 20 iulie acelaşi an Polonia aniversase tot pentru a 30-a oară ziua sa naţională, fără ca preşedintele Finlandei să fie de faţă. Kekkonen a fost adorabil. După ce a transmis felicitările de rigoare, adresate şefului statului român şi urările de bine românilor, a urmat o conversaţie plăcută, presărată de glume şi hohote de râs, în care oaspetele era greu de egalat. Îndemnându-l să guste din băuturile aflate la îndemână, i-am oferit şi o ţuică – aveam o ţuică foarte bună. A acceptat, a gustat-o, a băut întregul păhărel şi, la întrebarea mea dacă mai doreşte, a răspuns: “Nu, vreu să-mi închei cu bine mandatul!”. În contextul dat, eu am amintit câteva băuturi finlandeze tradiţionale, pe merit foarte apreciate: votka “Finlandia”, “Koskenkorvo viina” (o votkă având doar 30º), “Lapin Kuulta” ( o bere excelentă produsă în Laponia). Domnule ambasador, a intervenit cu un zâmbet hâtru Kekkonen, “nu uitaţi Pontica!” (Pontica era o băutură foarte tare, de circa 60-70º, fabricată clandestin de către finlandezi şi nu întotdeauna în condiţii adecvate de higienă). Şi, bineînţeles, şi-a însoţit remarca de un râs contagios, preluat cu pofta de primul ministru, Kalevi Sorsa, aflat şi el de faţă. Participarea preşedintelui la recepţia de 23 August a produs surpriză şi la Bucureşti. La proxima sărbătorire a zilei naţionale a Finlandei, în decembrie 1974, pentru a se asigura o anumită reciprocitate, din partea conducerii statului român a participat Nicolae Giosan, preşedintele Marii Adunări Naţionale.
Al doilea moment în care constatam simpatia de care mă bucuram din partea lui Kekkonen se petrecea la începutul lunii septembrie 1978. În august acelaşi an, prin Paul Niculescu-Mizil, aflat în vizită la Helsinki, îi transmiteam lui Nicolae Ceauşescu solicitarea de a-mi încheia misiunea în Finlanda. În curând aveau să se împlinească şase ani de când mă aflam acolo şi consideram că este destul. Solicitarea mea era acceptată şi, drept urmare, în primele zile ale lui septembrie Kekkonen mă primea în vizită de rămas bun. De aceasă dată, primirea avea loc la reşedinţa sa, Tamminiemi, aflată lângă insula SeuraSaari, nu departe de ambasada română. În antecameră mă întâlneam cu Adam Wilman, prezent acolo din acelaşi motiv. În mod firesc, protocolul cerea ca Wilman să intre la preşedinte înaintea mea – avea o vechime mai mare decât mine la Helsinki. Dar, şeful protocolului m-a poftit pe mine primul. Preşedintele m-a întâmpint jovial şi mi-a înmânat ordinul Leul Finlandei, cu Marea Cruce – o înaltă distincţie care, după decesul meu, va trebui returnată autorităţilor finlandeze. Aflasem despre decernarea ei doar în timp ce aşteptam să fiu primit de preşedinte. La Bucureşti, gestul lui Kekkonen “stârnea ceva valuri” întrucât nu exista practica de a se acorda, pe bază de reciprocitate, distincţii reprezentanţilor diplomatici ai celor două ţări. Nu ştiu cum s-au descurcat cei de la protocolul românesc cu problema respectivă. Pentru mine, ordinul înmânat de Kekkonen a fost şi rămâne un însemn pe care-l preţuiesc în cel mai înalt grad.
Astfel, la începutul toamnei anului 1978, îmi încheiam misiunea diplomatică în Finlanda. Aveam să rămân, de-a lungul deceniilor, cu nostalgia acestei ţări nordice, de care şi eu şi soţia mea, Beti, şi fiul nostru, Călin, cotinuăm să fim legaţi sufleteşte.
2.O elită politică dedicată consensului naţional. Urho Kekkonen, remarcabil om politic şi de stat
Cea dintâi “componentă” a societăţii finlandeze cu care făceam cunoştinţă era clasa politică. În primele luni ale mandatului meu întreprindeam măsuri deosebite pentru a stabili legături, numeroase şi diverse, în puncte-cheie ale vieţii politice şi administraţiei de stat din Finlanda Principala cale pe care am acţionat în acest scop au fost partidele politice. Am ales această cale deoarece în delegaţia română la Dipoli avusesem răspunderea pentru legătura cu “partea finlandeză”, ceea ce îmi permisese stabilirea de contacte cu liderii tuturor partidelor parlamentare. Peste ani, aveam să folosesc această experienţă în Japonia, tot cu rezultate foarte bune. Revenind la Helsinki, în noua mea calitate, legăturile la partidele politice se dovedeau foarte utile şi fructuoase. Doar un singur exemplu în acest sens: primul ministru Kalevi Sorsa şi alţi câţiva membri ai guvernului veneau la un dineu informal (“o seară românească”) oferit de ambasadă conducerii Partidului Social Democrat, deja în septembrie 1973. Prin partidele politice, mi-am făcut în scurt timp cunoştinţe valoroase pentru munca de relaţii la Guvern, la Ministerul de Externe şi cel al Comerţului Exterior, la Parlament şi în aparatul Preşedinţiei.
În perioada cât m-am aflat acolo, la post, n-am elaborat studii asupra sistemului politic finlandez; am pregătit asemenea studii privind statutul de neutralitate al Finlandei şi reforma economică întreprinsă în această ţară în anii ’70 – studii despre care voi vorbi mai târziu. Dar observaţiile mele îmi permiteau să constat că viaţa politică din Finlanda şi clasa politică ce o anima aveau o particularitate fundamentală: situarea interesului naţional al ţării deasupra intereselor de grup, capacitatea de a construi consensul naţional dincolo de diferenţele inevitabile dintre oameni – diferenţe de condiţie economică, grad de instruire şi de statut social, de afinităţi şi opţiuni politice, cu ingredientele ideologice inerente, de origine etnică şi apartenenţă naţională.
Cred că o astfel de particularitate a vieţii şi elitei politice îşi avea sorgintea în adâncurile societăţii finlandeze, în condiţiile de existenţă, de dezvoltare şi de afirmare a acestei societăţi. Am în vedere faptul că, acolo, în Nord, viaţa e aspră, natura vitregă şi sgârcită, agoniseala celor necesare traiului zilnic supune fiinţa umană la examene grele, dure. Într-un cuvânt, acolo în Nord viaţa oamenilor are o notă gravă, care se exprimă atât de bine, de pildă, în muzica unui compositor de talia lui Jan Sibelius. În asemenea condiţii, politica nu poate fi un joc oarecare, nu poate avea nimic de a face cu facilul, frivolul, demagogia. Oamenii politici finlandezi pe care i-am cunoscut erau sobri, serioşi, modeşti. Unii dintre ei nu păreau foarte înzestraţi din punct de vedere intelectual, dar în mod clar aveau o anumită cultură politică şi, mai ales, o înaltă conştiinţă a răspunderii pe care o incumbă angajarea în arena publică. În perioada în care m-am aflat la post, am fost martorul unor campanii electorale – pentru alegeri prezidenţiale, parlamentare şi locale, am urmărit reflectarea vieţii poltice în mass media, scrisă sau electronică, am discutat probleme de interes cu oameni poltici de cele mai diverse orientări. În toate aceste ipostaze, manifestarea politicului se încadra perfect în modul de a fi al finlandezului: politica se ocupă de problemele reale ale oamenilor, ale ţării, ale colectivităţilor locale, fără stridenţe, evitând tot ceea ce seamănă a spectacol, tot ceea ce presupune risipă, irosire iraţională de resurse. Desigur, dezbaterea politică era şi în Finlanda plină de culoare, antrena pasiuni, stârnea orgolii, provoca reacţii şi contra-reacţii, nefiind întotdeauna comodă pentru participanţi. Dar ea se menţinea în limitele unei confruntări de idei între oameni civilizaţi, fără jignirea adversarilor, mizând pe argumente, cu respectul cuvenit pentru opiniile şi poziţiile preopinenţilor. Urmărind viaţa politică în Finlanda mi-am format părerea că în această ţară dreptul de a fi diferit de alţii nu înseamnă căutarea cu orice preţ a ceea ce e altfel, exacerbarea diferenţelor, eventual a ceea ce desparte oamenii în mod ireconciliabil. Chiar mai mult, dreptul de a fi diferit de ceilalţi nu exclude deloc căutările pentru găsirea de numitori comuni; în felul acesta, consensul se naşte prin depăşirea diferenţelor într-o sinteză superioară, care are întotdeauna drept scop şi criteriu interesul comunităţii, pe un plan general, interesul naţional. În asemenea condiţii, cred că este greu de imaginat ca între oamenii politici finlandezi să apară vreun Jirinovski; ca în Finlanda să fie gustate campanii electorale cu defilări de majorete sau să aibă loc păruieli în Parlament.
Apropo de consens naţional, Finlanda oferă un caz interesant de raporturi interetnice. Se ştie că, deşi suedezii cetăţeni finlandezi reprezintă un procent redus în ansamblul populaţiei, Finlanda este o ţară bilingvă, suedeza având statutul de limbă oficială, cu tot ceea ce decurge de aici. Adesea când se evocă această realitate, se trece însă sub tăcere faptul că suedezii naturalizaţi în această ţară sunt cetăţenii ei loiali, că problemele lor sunt problemele societăţii şi statului finlandez, că ele trebuie rezolvate şi sunt rezolvate la Helsinki şi nu la Stockholm. Aici, nu în altă parte se află premisele consensuale ale convieţuirii interetnice între finlandezi şi suedezi.
Dintre oamenii politici de care m-am apropiat în timpul şederii mele în Finlanda mi-au plăcut mult Kalevi Sorsa, conducător al Partiului Social-Democrat, în repetate rânduri prim-ministru, Arne Saarinen, preşedintele Partidului Comunist Finlandez, Mauno Koivisto, guvernatorul Băncii Naţionale a Finlandei, ales în final preşedinte al acestei ţări.
Kalevi Sorsa era un finlandez potrivit ca statură, cu un aer adolescentin, care te împiedica să-i ghiceşti vârsta reală, ţinând mereu între dinţi, mai mult din cochetărie, o pipă pe care o scotea nonşalant când vorbea. Cu o alură de intelectual (avea titlul de doctor în ştiinţe politice) îşi începuse cariera la UNESCO, în Franţa - unde îşi şi găsise consoarta: Irene; era format politiceşte la şcoala Internaţionalei Socialiste, în conducerea căreia i-a reprezentat ani de-a rândul pe social-democraţii din ţara natală. Deşi nu epata prin ceva anume, Sorsa se dovedea, în discuţii şi în modul cum conducea PSD-ul, un politician versat, fidel intereselor categoriilor sociale reprezentate de acest partid şi ferm în susţinerea principiilor şi metodelor proprii unei social-democraţii moderne. L-am văzut în dezbateri publice, pe teme politice. Vorbea calm, argumentat, nu ridica niciodată tonul şi nu ţinea neapărat, ostentativ, să capete un ascendent asupra celorlalţi. Atunci, credeam că acest fel de a fi este atitudinea unui om funciarmente cumsecade. Ulterior, aveam să întâlnesc atitudini similare în reuniuni ştiinţifice din partea unor cercetători de anvergură. Aceştia îşi spuneau părerea în chestiuni controversate, dar nu se angajau în argumentaţii şi contra-argumentaţii nesfârşite. Pentru ei, era suficient că punctul lor de vedere fusese expus limpede, clar, nu conta în care moment al dezbaterii. Cred că, în general, pentru oamenii care au ceva de spus în domeniul lor, care-şi cunosc valoarea, aceasta şi este atitudinea firească: să-ţi spui părerea într-o dispută, în care însă nu trebuie, din vanitate, să încerci cu orice preţ să ai ultimul cuvânt. Revenind la Kalevi Sorsa, acesta era de patru ori prim ministru în intervalul 1972-1987 şi se afla timp de 12 ani în fruntea Partidului Social Democrat. Era un om plăcut, care ştia să aprecieze o conversaţie interesantă, bucate bune şi un vin pe măsură. Am avut nenumărate contacte cu el, pe linie guvernamentală sau politică; întotdeauna a răspuns prompt demersurilor mele, manifestând în toate cazurile deschidere, înţelegere, dorinţă de cooperare. În timpul vizitei sale oficiale în România (aprilie 1974), i-am însoţit, împreună cu soţia mea, pe el şi pe Irene la Craiova, Iaşi şi în nordul Moldovei.
Arne Saarinen avea o înfăţişare de muncitor evoluat, ajuns prin devotament pentru cauza pe care o sluja pe trepte înalte ale politicii. Potrivit de statură, era îndesat, emana forţă fizică şi avea un aer de om hotărât. Se mişca încet, vorbea agale, într-o limbă simplă, dar întotdeauna plină de miez. Şi el avea o pipă mereu la îndemână, dar din care trăgea cu sete fumuri lungi; în biroul său avea o scrumieră enormă în formă de încălţare bărbătească despre care spunea în glumă: mi-au dat-o tovarăşii mei, probabil mă socotesc o cismă…Nu părea amator de exegeze ideologice, dar reuşea să menţină partidul în fruntea căruia se afla pe o poziţie independentă, la echidistanţă în disputele care măcinau în acei ani mişcarea comunistă internaţională, scindată între Moscova şi Beijing. Această reuşită era, în fapt, o performanţă, având în vedere condiţia internaţională a Finlandei, precum şi împrejurarea că o dizidenţă pro-moscovită se desprinsese de PCF şi ataca cu înverşunare conducerea legală a acestuia, ori de câte ori avea prilejul. Arne Saarinen era un lider comunist moderat, puternic ataşat intereselor finlandezilor ca naţiune, care găsea căi adecvate de colaborare cu social-democraţii şi de conlucrare cu celelalte partide politice, având ca ţel atingerea şi menţinerea consensului naţional pe problemele fundamentale ale ţării.
Mauno Koivesto era fost muncitor, iniţial autodidact, care făcuse în final studii doctorale şi ajunsese un finanţist de clasă, guvernator al Băncii Naţionale a Finlandei. În această calitate, el avea merite deosebite în faptul că această ţară traversase cu bine criza energetică mondială din anii 1972-1974. Koivisto era bun prieten cu Vasile Malinski, pe atunci guvernator al Băncii Naţionale a României. Prestigiul de care se bucura în urma performanţelor economice ale ţării îi permitea să se lanseze cu succes în politică, fiind ales în funcţia de preşedinte al Finlandei. Era înalt, chipeş, plăcut ca înfăţişare şi ca maniere, cu mare audienţă în mediile feminine; presa finlandeză dezvăluia că, potrivit sondajelor, el câştigase în cursa pentru magistratura supremă tocmai prin votul dat de finlandeze.
Personalitatea care domina, de departe, politica internă şi cea externă a Finlandei, viaţa societăţii finlandeze în ansamblu, era Urho Kekkonen, ales prima oară preşedinte al ţării în 1956, reinvestit apoi în repetate rânduri în această funcţie, până în 1981. Privind retrospectiv, se poate cred afirma că lui Kekkonen i-a revenit un rol de prim rang în consolidarea condiţiei generale şi statutului internaţional al Finlandei, stat relativ tânăr din punct de vedere istoric. Spun “relativ tânăr”, întrucât “Ţara celor o mie de lacuri”, cum mai este ea numită, îşi dobândea independenţa abia în 1917. Secole întregi, se aflase sub ocupaţie suedeză, înlocuită cu cea ţaristă în 1809, ca rezultat al războiului ruso-suedez din 1808-1809. După câteva decenii de existenţă statală independentă, în 1940, alături de Ţările Baltice, Finlanda era confruntată cu perspectiva de a intra în orbita Uniunii Sovietice. Într-un gest temerar, conducerea de la Helsinki opunea rezistenţă. Urma “războiul de iarnă”, pe care URSS nu-l câştiga, iar Finlanda îşi memţinea independenţa, pierzând însă Carelia. Atrasă de Germania hitleristă în războiul din 1941, Finlanda nu-şi trimitea trupele decât până la vechea frontieră finno-sovietică. În consecinţă, când Axa pierdea războiul, mareşalul Mannerheim, care condusese efortul militar şi în războiul de iarnă, şi în cel declanşat în iunie 1941, nu era declarat criminal de război, ci devenea preşedinte al Finlandei. Îi urma G.H.Paasikivi care, în condiţiile destrămării coaliţiei antihitleriste şi începerii Războiului Rece, opta pentru neutralitatea ţării şi o politică de înţelegere şi cooperare cu Moscova. Era linia pe care o continua şi o consolida Kekkonen, în condiţiile celor mai grei ani ai confruntării Est-Vest, apoi în cei ai destinderii internaţionale. Era o linie validată de viaţă, Finlanda neutră devenind între timp o ţară modernă şi prosperă. Experienţă şi statura politică a lui Kekkonen se dovediseră hotărâtoare în depăşirea unuia dintre episoadele cele mai pline de neprevăzut şi riscuri în raporturile finno-sovietice; mă refer la ultima parte a anului 1961, adică în ajunul a ceea ce avea să devină criza rachetelor din Cuba. Iată cum descriu acest episod în cartea “Diplomaţia Secolului XX”:
“La 30 octombrie 1961, guvernul sovietic înainta o notă guvernului finlandez cuprinzând propunerea organizării de consultări bilaterale privind măsurile necesare pentru asigurarea apărării graniţelor celor două ţări împotriva “primejdiei unui atac din partea Germaniei occidentale şi a unor aliaţi ai acesteia”. “Nota de criză”, cum avea să fie numită de către finlandezi, invoca Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi Finlanda, care prevedea la art. 2 consultări între părţi atunci situaţia o cere.
La 11 noiembrie avea loc la Moscova o întâlnire între A. Gromâko şi Ahti Karjalainen, ministrul de externe finlandez. În cadrul întâlnirii, Gromâko afirma că în situaţia internaţională existentă, preocupările de securitate ale URSS reclamau organizarea de tratative militare între Moscova şi Helsinki. El susţinea că în Finlanda au apărut cercuri care urmăresc schimbarea politicii de neutralitate a ţării; dacă ar exista garanţia că linia politicii externe finlandeze ar rămâne neschimbată, atunci consultările militare n-ar mai fi necesare. Karjalainen recunoştea că în Finlanda există diferite grupuri de interese, dar toate se pronunţă pentru continuarea liniei Paasikivi, linia neutralităţii şi a raporturilor bune cu URSS….
La 19 noiembrie, preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, într-o cuvântare publică, cerea să se dea dovadă de calm şi stăpânire de sine, exprimând speranţa că ţara sa îşi va putea continua politica de neutralitate. În sfârşit, într-o convorbire Hruşciov-Kekkonen, desfăşurată la 24 noiembrie 1961, liderul sovietic reafirma că situaţia internaţională încordată reclama consultări militare între cele două ţări. Kekkonen nu nega posibilitatea izbucnirii unui război în Europa, dar considera că începerea unor consultări militare finno-sovietice ar genera nelinişte şi o psihoză de război în statele scandinave. El propunea ca partea sovietică să renunţe la ideea consultărilor militare, dând din nou asigurări că politica externă a Finlandei va continua linia neutralităţii şi a prieteniei cu URSS. În final, Hruşciov cădea de acord să se renunţe la consultările militare bilaterale. În felul acesta, abilitatea politică a lui Urho Kekkonen, remarcabil om de stat al deceniilor postbelice, reuşea să menţină neschimbate raporturile Finlandei cu URSS, raporturi delicate şi complexe” (Constantin Vlad,Diplomaţia Secolului XX, Fundaţia Europană Titulescu, 2006, p. .
În anul 2000, când se aniversa centenarul naşterii lui Kekkonen, Paavo Lipponen, pe atunci prim ministru, îl caracteriza astfel:
“Urho Kekkonen a fost un mare om de stat în cel mai autentic sens al cuvântului. Scopul politicii de neutralitate activă – aşa cum Kekkonen şi nu URSS a înţeles-o – a fost să întărească statutul internaţional al Finlandei. Relaţii bune cu URSS au pregătit terenul pentru cooperarea cu democraţiile occidentale”
Kekkonen era foarte apreciat de finlandezi. El întruchipa liderul popular, sănătos, iubit şi iubitor de “sexul frumos”. Dacă în vremea sa ar fi existat o ştiinţă şi o tehnică de imagine cum există astăzi, Kekkonen ar fi întrunit toate elementele sale esenţiale. El ştia să fie popular, fără a fi vulgar; ştia să se facă simpatic, fără nici un fel de bufonerii.
Într-o ţară care apreciază foarte mult sănătatea şi rezistenţa fizică, ştia să se arate (aşa cum şi era de fapt), sănătos, musculos, fără pic de grăsime în plus. În tinereţe fusese sportiv de performanţă, inclusiv campion naţional la săritura în înălţime. Era un schior pasionat, îndrăgosdtit totodată de pescuit şi de vânătoare. Îmi aduc aminte că, la ultima sa candidatură pentru preşedinţie, piesa “tare” aruncată în campania electorală a fost un film care prezenta o zi din viaţa lui. Era aleasă o zi de vineri, când Kekkonen conducea şedinţa guvernului, acorda audienţe publicului, primea un oaspete străin. Pentru după amiază, îşi invita un prieten din tinereţe la o saună, la reşedinţa oficială. Camera de luat vederi îi înfăţişa pe cei doi asudând abundent în saună, unde termometrul arata 130º, bătându-se pe spate cu mănunchiuri de nuieluşe de mesteacăn, vorbind molcom despre subiecte banale, dar şi ceva politică. Apoi, cei doi, goi puşcă, se aruncau în bazin, unde temperatura apei era de 3º, şi înnotau voiniceşte. Acesta era Preşedintele, aşa îl voiau şi-l apreciau finlandezii.
Într-o ţară în care – se spune – bărbaţii ajung la andropauză de timpuriu, Kekkonen era o imagine vie a virilităţii şi poftei de viaţă. Într-o ţară cu oameni nu prea veseli – dar care ştiu să guste un umor de calitate – el nu evita, ci căuta să devină subiectul unor anecdote; într-adevăr, Kekkonen era campionul anecdotelor care circulau în Finlanda în vremea lui. Se spunea că în 1956, când candida prima oară pentru postul de preşedinte, se afla la un moment dat la egalitate cu principalul său rival. Atunci, el finanţa din fonduri personale editarea unui volumaş cu bancuri al cărui subiect era el însuşi, o adevărată colecţie de anecdote care, fie îl prezentau într-un mod pozitiv, fie îl ironizau cu simpatie. Apariţia cărţii respective înclina definitiv balanţa corpului electoral în favoare sa. Apoi, la Teatrul Naţional se juca, de decenii, cu casa închisă, o piesă uşoară, romanţioasă, Tukiiola, avându-i drept protagonişti pe o tânără şi un tânăr care trăiau de mulţi ani o idilă, voiau să se căsătorească, dar nu puteau întucât el nu reuşea să înveţe carte. Menţionez în această privinţă că Finlanda a fost una dintre ţările în care analfabetismul era eradicat încă înainte de sfârşitul secolului 19 pentru că biserica refuza să oficieze cununia celor care nu ştiau să citească şi să scrie. La un moment dat, tânăra îi spunea cu năduf nefericitului ei iubit: “Ai să înveţi tu carte atunci când aluia îi va creşte păr pe cap!”; cuvintele erau însoţite de un gest care îndrepta privirile spectatorilor către loja oficială, rezervată Preşedinţiei (Kekkonen era complet chel). Remarca tinerei stârnea întotdeauna hohote de râs în sală.
În sfârşit, când noi ne aflam la Helsinki circulau numeroase anecdote despre Kekkonen, pe care acesta le răspândea cu mare succes oridecâte ori avea prilejul. Iată două dintre ele. Aflat la vânătoare în Laponia, Kekkonen înopta la un gospodar oarecare, acolo unde îl prinsese înserarea (el avea, într-adevăr, acest obicei). Gazdele îl ospătau cu bucatele ce le aveau la îndemână; masa se încheia, potrivit obiceiului finlandez, cu câteva ceşti de cafea. La un moment dat, gazda masculină, mai de emoţie, mai din neatenţie, vărsa ceva cafea pe faţa de masă. Gospodina, grăbită, ştergea pata de cafea, în timp ce, printre dinţi, şoptea: “neisprăvitule!”. Ceva mai târziu, era rândul lui Kekkonen să scape câteva picături de cafea pe faţa de masă. În timp ce el se scuza, gospodina îl liniştea cu zâmbetul pe buze: “Nu-i nimic, domnule preşedinte!”. La câteva zile după plecarea oaspetelui, gospodina primea, prin poştă, un pachet conţinând o faţă de masă nouă, însoţită de câteva cuvinte scrise de Kekkonen: ”De la celălalt neisprăvit!”.
Altădată, Kekonen era tot în Laponia, dar la pescuit. În prima zi, aflat pe malul unui râu repede de munte, el vedea un băiat care se căsnea să care o găleată mare, plină cu apă. A doua zi – la fel. A treia zi, fiind martor la o scenă asemănătoare, Kekkonen l-a întrebat pe puşti: “Băiatule, tu nu ai mamă?”. “Ba am”, a răspuns acesta. “Dar tată nu ai?” a venit a doua întrebare. “Ba am” a răspuns, imperturbabil, puştiul. “Atunci, de ce cari tu apă cu găleata?” l-a întrebat Kekkonen. “Pentru că, a venit răspunsul, tata a aflat că Preşedintele e pe aici şi o păzeşte pe mama!”.
Aşa circula imaginea lui Kekkonen în anecdotica populară. Pentru că el n-a fost doar un om politic şi de stat de calibru, ci şi un finlandez care întrunea cu prisosinţă caracteristicile co-naţionalilor săi. În 1981 îşi încheia ultimul mandat de preşedinte. Guvernul finlandez îi lăsa la dispoziţie vila Tamminiemi, până atunci reşedinţa oficială a şefului statului. Se stingea din viaţă în 1986. După această dată, Tamminiemi devenea Muzeul Kekkonen. Ceva mai târziu, în 2004, trecea în lumea nefiinţei şi Kalevi Sorsa; înainte de a împlini 74 de ani.
Până acum, n-am avut prilejul de a mă reîntoarce în Finlanda, după încheierea misiunii mele de ambasador. Dacă un astfel de prilej s-ar ivi, primele vizite pe care le-aş face ar fi la locurile de veci ale acestor doi finlandezi, spre a aprinde câte o lumânare şi a mă reculege, ca un ultim semn de omagiu adus memoriei lor, aşezată definitiv undeva în sufletul meu.
3) O naţie cu simţ strategic
Finlanda (Suomi în limba finlandeză) e o ţară destul de întinsă, cu suprafaţă de 337 000 km², populată însă doar de puţin peste 5 milioane locuitori, dintre care 90% finlandezi, 8% suedezi şi 2% laponi. Cea mai mare parte a teritoriului e aplatizată de vechi gheţari - un platou lipsit de denivelări pronunţate, cu excepţia zonei nordice unde, o prelungire a Munţilor Scandinavici atinge înălţimi de până la 1 320 m. Subsolul e destul de sărac în resurse: minereu de cupru, de concentraţii reduse, deja pe punctul de a fi epuizat; unele metale rare: titaniu, vanadiu, şi ceva zăcăminte de fier. Solul e acoperit de păduri întinse (aproape 65% din suprafaţă), conifere şi foioase, care reprezintă una dintre marile bogăţii ale ţării şi fac obiectul unor politici naţionale riguroase, pentru îngrijire şi exploatare raţională. Salbe ramificate de lacuri crează o reţea originală de transport de material lemnos spre toate colţurile ţării, alimentează râuri repezi, cu debite mari care, între lacuri sau în drum spre Golfurile Botnic şi Finic, permit generarea de mari cantităţi de energie electrică, ieftină şi curată. Străbătută de Cercul Polar de Nord, Finlanda are o climă aspră, ierni lungi şi geroase, cu căderi abundente de zăpadă, veri scurte şi răcoroase. Dar dacă razele soarelui, căzând pieziş, nu impresioneză prin numărul de grade, sunt foarte darnice prin luminozitate, favorizând în zilele lungi de vară – iar în Nord, 24 de ore din 24 – procese intense de fotosinteză. Aşa se face că în Finlanda, deşi doar 10% din teritoriu este adecvată agriculturii, iar solul este sărac şi straturile fertile sunt puţin adânci, se produc cantităţi apreciabile de cereale, mai ales grâu de primăvară, secară şi ovăz, de legume, cu deosebire de cartofi, iar ierburile înalte şi suculente ajung să fie recoltate chiar de 2-3 ori pe an. O asemenea producţie furajeră constituie o bază potrivită pentru un extins sector de creştere a animalelor, îndeosebi a vacilor de lapte, iar în Nord a renilor şi elanilor; de pe urma vacilor de lapte, Finlanda exportă anual adevăraţi munţi de unt.
Cam acestea sunt resursele naturale ale Finlandei. E de recunoscut că ele nu sunt neînsemnate, dar nici prea impresionante. Impresionante sunt însă performanţele economice ale acestei ţări, cu efectele lor sociale. Astfel, apelând la limbajul sec al cifrelor, aflăm că Finlanda se situiază în plutonul fruntaş al statelor dezvoltate ale lumii, având un produs intern brut pe locuitor în 2006 de 31.850 euro, înaintea unor state precum Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Belgia.
Pot fi explicate asemenea performanţe doar sau cu precădere prin resursele naturale ale Finlandei? În nici un caz. Cred că această ţară ilustrează foarte bine justeţea observaţiei cunoscutului specialist în management, americanul de origine austriacă Peter Drucker: nu există ţări bogate şi ţări sărace, ci state bine conduse şi, respectiv, prost gospodărite. Într-adevăr, bogăţia creată, bunăstarea finlandezilor sunt rezultatul unui şir de factori care dezvăluie o serie de trăsături ale societăţii finlandeze, începând cu rolul statului în economie şi terminând cu atitudinea faţă de muncă a oamenilor, trecând prin calitatea elitei economice, financiare şi tehnice a ţării. asistaţi, etc. Iată un caz devenit proverbial: decenii de-a rândul, firmele finlandeze au importat imense cantităţi de lemn brut din fosta URSS, din care au produs hârtie de cea mai bună calitate, destinată în cea mai mare parte exportului. În felul acesta, se proteja fondul forestier propriu, se dezvoltau capacităţi industriale capabile să valorifice superior materii prime, intrau în ţară venituri mari, deobicei în valută forte. Asemenea exemple de bună gospodărire a ţării de către finlandezi ar putea continua. Ele ilustrează, totodată, o gândire orientată strategic în dezvoltarea economică, un fel de instinct strategic al societăţii finlandeze în această privinţă.
Evoc, în acest sens, câteva mărci de produse finlandeze, familiare cititorilor. Astfel, cine nu cunoşte – şi nu apreciază – telefoanele mobile Nokia? După unele statistici, cei mai mulţi români care folosesc telefoane celulare dispun de un Nokia. Şi acest lucru este valabil în multe alte ţări, această marcă acoperind 36% din telefoanele mobile utilizate la nivel mondial. Desigur, firma care produce Nokia este în prezent o companie multinaţională, iar această marcă este produsă acum şi în subsidiare ale firmei-mamă, situate în alte ţări – efect al globalizării. Dar, iniţial, Nokia a fost o întreprindere exclusiv finlandeză; gândirea care patrona proiectarea şi realizarea acestui produs IT exprima o autentică aplicaţie spre strategie a managementului finlandez. Un alt caz. Mulţi bucureşteni care urcă într-un lift în noile şi modernele construcţii din Capitală văd pe interiorul acesteia brandul Kone. La fel, zecile de mii de vizitatori care intră zilnic în supermarket-uri se lasă urcaţi sau coborâţi între etaje de scări rulante elegante şi silenţioase, purtând aceeaşi marcă. Şi un lucru asemănător se poate întâlni în numeroase capitale şi alte mari oraşe ale lumii. Cu menţiunea că produsele Kone ies pe porţile unor fabrici finlandeze.
Cele două mărci amintite ilustrează o trăsătură de bază a dezvoltării economiei finlandeze: aceasta s-a orientat în ultimele decenii spre ramuri, subramuri, produse de certă perspectivă, care încurajează achiziţii dintre cele mai noi în domeniile tehnicii şi tehnologiei. Astfel, doar spre a ilustra, până la încheierea mandatului meu în Finlanda, la şantierele navale din Vaasa (în Golful Botnic) se produseseră zece platforme de foraj marin, adevărate uzine plutitoare. Firme finlandeze elaboraseră tehnologii de extracţie la nivele necunoscute în alte părţi a resturilor de minereu din haldele de reziduri de metale neferoase, sisteme de ghidare sigură a navelor maritime în condiţii din cele mai vitrege – intemperii, ceaţă, vizibilitate redusă etc., sorturi de hârtie specială – obişnuită sau tehnologică etc.
De unde au învăţat finlandezii să facă toate acestea? De unde şi-a însuşit intelectualitatea tehnică finlandeză un tip de management orientat cu predilecţie spre viitor, deschis spre nou, capabil să se situieze pe poziţii avansate la nivel mondial? La asemenea întrebări doar ei pot răspunde. În paginile de faţă eu mi-am propus numai să ilustrez faptul că dezvoltarea economică a Finlandei e inspirată de o gândire de perspectivă, încorporează o dimensiune strategică, aflată, fără îndoială, la originea multora dintre reuşitele acestei naţii, puţin numeroase, dar nu numai deschise spre lume, ci şi capabilă de a spune ceva lumii.
4) Un capitalism eficace, fără veleităţi sociale
Am vorbit mai sus despre ataşamentul clasei politice finlandeze faţă de comandamentul consensului naţional. E timpul acum să pun în relief existenţa unui consens mai cuprinzător, a unui consens al întregii societăţi finlandeze, nu atât în ceea ce priveşte destinul ţării, înţeles în termeni abstracţi, ci referitor la existenţa finlandezilor ca naţiune, un fel de plebiscit mereu reînoit având în obiectiv traiul tuturor celor care o compun. Acest lucru priveşte în mod necesar şi economia ţării
Să mă explic. Finlanda este o ţară democratică, cu o economie de piaţă avansată, adică o societate capitalistă modernă. E statul finlandez adeptul doctrinei şi politicii “statului minimal”? Da, în sensul că el nu e proprietar la factorilor de producţie şi nu-şi asumă în nici un fel un rol de manager al proceselor productive. Nu, în sensul că el nu se detaşează de mersul economiei, lăsând reglementarea acesteia exclusiv pe seama forţelor pieţii. Astfel, pentru a explica ideea printr-un exemplu limitat, dar semnificativ, statul finlandez nu deţine nici un fel de proprietăţi în domeniul forestier, dar proprietarii individuali nu pot să taie din pădurea proprie nici un singur brad, molid sau mesteacăn fără aprobarea autorităţii de stat. Pe o astfel de premiză este posibilă o politică naţională în domeniu.
Mai departe. Ca în orice societate democratică, statul asigură, prin redistribuirea valorii nou create, servicile de bază pentru populaţie - învăţământ, sănătate, pensii, mijloace necesare unei existente decente categoriilor defavorizate, celor asistaţi, etc. Este, din această cauză, statul finlandez un stat paternalist, adeptul asigurării unei bunăstări generale? Nu, în sensul obişnuit al acestor sintagme, care, ca politici de stat, presupun într-un fel sau altul elemente de justiţie socială, cu excese inerente în nivelul taxelor şi impozitelor percepute de la unele categorii ale populaţiei. Statul finlandez asigură serviciile de bază pentru populaţie cu nivele raţionale de impozitare, realizând o solidaritate socială efectivă, deşi instituţiile de resort nu-şi înscriu pe frontispiciu o astfel de caracteristică.
Reiau aceste aspecte mai pe larg. Economia Finlandei este o economie capitalistă, fără conotaţii. Dezvoltarea sa postbelică a avut loc în virtutea legilor pieţii, cu o minimă intervenţie a statului. La nivel naţional, exista în anii ’70 ai secolului trecut o comunitate de afaceri bine închegată, în care predominau reprezentaţii capitalului autohton, deopotrivă finlandezi şi suedezi.
În anii evocaţi, a avut loc o importantă reformă economică. Această reformă nu privea relaţiile de proprietate, nici pe cele de muncă, ci modul de conducere a companiilor, adică sfera managementului. Ea s-a desfăşurat sub sloganul “fiecare unitate funcţională dintr-o companie să devină centru de profit". Era vorba, în mod concret, mai ales de descentralizarea actului de conducere prin transferarea în bună parte a puterii de decizie de la nivelul centralei companiei la cel al conducerii unităţilor componente. Atunci, am înţeles sensul reformei din relatarea lui M.I., director al şantierelor navale din Vaasa, parte a conglomeratului Valmet, cu administraţia centrală la Helsinki. Aşa cum menţionam într-un paragraf precedent, în anii respectivi şantierele din Vaasa produceau platforme de foraj marin. Ele realizau platformele în principal cu utilaje şi tehnologii americane şi vest-germane. Una dintre pieţele de desfacere pentru platforme era URSS. Îl cunoşteam bine pe M.I. – un finlandez chipeş, dezinvolt, prezent adesea în cercurile diplomatice. Ştiam, de asemenea, că soţia sa era amatoare de vinuri albe, seci. Într-o zi, după o înţelegere prealabilă cu M.I. , m-am înarmat cu cele de trebuinţă şi am plecat la Vaasa. Am vizitat şantierele navale, apoi am avut o convorbire îndelungată cu conducerea acestora pe tema transformării unităţii lor într-un centru de profit. În esenţă, interlocutorii mi-au spus următoarele: ei sunt împuterniciţi să ia orice măsuri în cee ce priveşte funcţionarea şantierelor. Un singur lucru nu este admis: ca şantierele să lucreze în pierdere; dimpotrivă, ele trebuie să fie în câştig, să obţină profit, pe cât posibil în creştere. Managerii de la Vaasa exemplificau libertatea lor de acţiune prin călătoriile de afaceri. Astfel, M.I. spunea că el, dacă considera că trebuie să plece în Statele Unite, îşi aranja vizita şi pleca. Desigur, colegii săi ştiau că pleacă, ştiau ce obiective urmăreşte peste Ocean, pregăteau împreună această vizită. Centrala? Secretara lui M.I. dădea un telex la Helsinki şi anunţa că este în deplasare. Dacă în timp ce se afla în Statele Unite considera că trebuie să meargă în RFG, anunţa Vaasa că merge cu treburi în Germania. Iar dacă, mai departe, găsea că este necesar să călătorească la Moscova sau la un alt client al lor pleca acolo, îndeplinind aceleaşi sumare formalităţi administrative. De altefel, spunea M.I., o dată mă aflam la Moscova şi m-am întâlnit întâmplător cu I. Sere (preşedintele concernului Valmet). “Hello, mi-a zis el, ce faci pe aici?”. “Păi, sunt la negocieri privind livrarea X”. “Şi, merge, merge?” a continuat Sere. “Merge”, i-am răspuns. Şi cu aceasta Sere mi-a urat succes şi mi-a spus näkämin (la revedere). Eu, venind dintr-o ţară cu economie etatizată, l-am întrebat: bine, dar preşedintele nu a cerut ceva detalii despre negociere, nu v-a dat ceva indicaţii? M.I. a răspuns tranşant: Centrala de la Helsinki nu avea răspunderea directă pentru negocierea în cauză; Sere nu era la curent cu detaliile afacerii respective. În ceea ce priveşte eventualele indicaţii, M.I. a râs, pe jumătate amuzat: preşedintele concernului nu dă niciodată indicaţii, fie şi pentru faptul că, dacă un anumit proiect, aflat în negociere, ar eşua, în şedinţa consiliului de administraţie al conglomeratului Valmet el n-ar mai avea nici autoritatea administrativă, nici statura morală să-i critice pe cei de la Vaasa. Acestea, despre reforma amintită.
Un alt caz, relevant pentru relaţiile de muncă. Am vizitat o companie din domeniul construcţiilor, localizată în Helsinki. În programul vizitei mi-a fost introdus şi un dispecerat situat la periferia Capitalei, care dirija mijloacele de transport ale companiei, efectuând comenzi ale acesteia sau ale altor firme. Dispeceratul era amenajat într-o construcţie simplă, unde se afla un operator, o masă de lucru pe care erau instalate câteva telefoane şi, pe perete, chiar deasupra mesei de lucru, un panou acoperit cu plută pe care se vedeau infipte în diverite poziţii ace cu gămălie de mai multe culori – un fel de rebus, ale cărui dezlegări le cunoştea doar operatorul. Eram însoţit de vice-preşedintele companiei. La salutul nostru, operatorul ne-a aruncat o privire scurtă şi a mormăit un pääive (bună ziua), apoi ne-a ignorat complet, văzându-şi concentrat de treabă. În timp ce ascultam explicaţii privind locul şi rolul dispeceratului în activitatea de ansamblu a companiei, operatorul a primit câteva telefoane, a preluat şi apoi a transmis comenzi privitoare la unele mijloace de transport, făcând, de fiecare dată, repoziţionări ale unor ace pe “rebusul” aflat la îndemână. Când explicaţiile oferite mie s-au terminat, am remarcat precizia şi economia de mişcări cu care dispecerul îşi făcea treaba; o făceam din politeţe, dar şi sub impresia modului cum dispecerul respectiv opera. Vice-preşedintele firmei mi-a răspuns că cel în cauză nu face altceva decât să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu. La remarca mea că o slujbă poate fi îndeplinită mai bine sau mai puţin bine, vice-preşedintele, uşor contrariat, a spus: “domnule ambasador, el este plătit să-şi facă treaba bine; dacă n-o face, pleacă”. În felul acesta, luam cunoştinţă cu o formulă lipsită de orice echivoc, de natură să pună în lumină una dintre trăsăturile de bază ale economiei: cine nu-şi îndeplineşte cum trebuie îndatoririle de serviciu pentru care e plătit, pleacă…Ca ţară democratică, Finlanda are o legislaţie a muncii avansată din punct de vedere social, iar sindicatele finlandeze, după cum voi arăta imediat, sunt foarte puternice. Dar în raporturile dintre angajator şi angajat, primul nu are nicio obligaţie legală de a tolera o prestaţie care nu întruneşte condiţiile stabilite contractual între părţi.
Pe astfel de realităţi ale relaţiilor economice societatea finlandeză realizează un consens larg, cuprinzător, privind existenţa şi dezvoltarea sa. La aceste realităţi ar mai trebui adăugat ceva. Anume, în Finlanda funcţionează un sistem de stimulente îndreptate către producători, cu efecte asupra felului cum produsele acestora ajung la consumator. În mod concret, este vorba despre un sistem de subvenţii-compensaţii care asigură, pe de o parte, anumite venituri pentru producător la o serie de produse de bază şi, pe de altă parte, stabilitatea preţurilor de desfacere la respectivele produse, preţuri puse astfel la adăpost mai ales faţă de influenţele pe care condiţiile climatice le pot avea. Nivelul subvenţiilor, pe produse, este stabilit prin bugetul de stat, devenind prevederi ale acestuia. De exemplu, laptele - aliment de bază – este produs de fermieri răspândiţi pe tot cuprinsul ţării. Achiziţia sa se face prin structuri cooperatiste, la preţuri care pot diferi şi diferă de la o regiune la alta, preţuri stabilite în aşa fel încât fermierul să-şi acopere cheltuielile de producţie şi un profit necesar pentru a-l stimula să continuie producţia. Desfacerea laptelui proaspăt – după ce a fost procesat industrial - are loc la preţ fix la orice magazin, fie că acesta este aşezat în nordica şi neprielnica Laponie sau în centrul ţării, unde condiţiile sunt mai puţin vitrege. Diferenţa dintre preţurile de cost şi cel de desfacere sunt acoperite de la bugetul statului. În felul acesta, sistemul de subvenţii este prezent în raportul dintre producător şi consumator, reglând în parametri raţionali atât producţia, cât şi desfacerea, creând un anumit echilibru în societate, luată ca un tot. Cu deosebirile de rigoare, o “schemă” asemănătoare se aplică în cazul producţiilor de cereale şi legume. Paradoxal, pentru guvernanţi apar probleme nu atunci când producţia unui anumit produs nu e suficient de mare pentru a se folosi sumele destinate subvenţiilor, ci atunci când producţia respectivă depăşeşte nivelul avut în vedere şi, ca urmare, volumul subvenţiilor nu acoperă cheltuieliloe producătorilor. De aceea, probabil ca un caz nu prea frecvent, în Finlanda au avut loc crize de guven nu datorite penuriei de lapte, grâne sau legume, ci datorită supraproducţiei la unele sau altele dintre aceste produse. Aceasta era situaţia pe care am cunoscut-o în timpul şederii mele în Finlanda. Nu ştiu cum rezolvă această ţară problema subvenţiilor, în condiţiile apartenenţei sale la Uniunea Europaenă. Sunt convins însă că finlandezii, oameni temeinici şi imaginativi, au găsit soluţii care să le permită adaptarea tradiţiilor lor la noua condiţie a ţării, fără să elimine acei factori generatori de stimuli spre consens şi solidaritate.
În ansamblu, ca stat democratic, Finlanda promovează o legislaţie care ia în considerare cu atenţie interesele diferiţilor factori angajaţi în viaţa economică a ţării: capitalul, munca, precum şi consecinţele pe care mersul economiei îl au asupra societăţii finlandeze în întregul ei. Comunitatea de afaceri, guvernul, organizaţiile profesionale ale salariaţilor acţionaeză ca parteneri, urmărind fiecare, de pe poziţiile proprii, interesele specifice şi, totodată, în ultimă instanţă, interesul naţional. Viaţa democratică permite ca parlamentul, partidele politice, organizaţiile profesionale, mass media să aducă în reglementările legale privind economia un spirit de consens, capacitatea de a armoniza, prin aceste reglementări, interesele diferitelor categorii socio-umane cu interesele generale.
În această privinţă, un aspect interesant provenea în anii ’70 ai secolului trecut din partea organizaţiilor sindicale. Anume, în Finlanda acelor ani mişcarea sindicală era unificată, în sensul că organizaţiile sindicale conduse de partidul social-democrat şi cele aflate sub influenţa partidului comunist constituiau un front sindical comun. Sindicatele îşi păstrau individualitatea şi afilierea de partid dar, totodată, dispuneau de o platformă de acţiune comună, aveau structuri în care stabileau poziţiile şi acţiunile pe care le conveneau şi le întreprindeau împreună. Unitatea de acţiune ofera mişcării sindicale o influenţă deosebită în societatea finlandeză. Astfel, mai în glumă, mai în serios, se spunea că dacă sindicatele ar fi decis, desigur, din cauze întemeiate, să răstoarne guvernul, ele ar fi putut face acest lucru prin acţiuni de amploare, la nevoie prelungite. Dar asemenea cauze nu au existat, cel puţin în perioada în care eu le puteam fi martor când, în Finlanda, n-au avut loc conflicte de muncă majore. Premizele vieţii economice, cadrul creat de sistemul politic nu împingeau organizaţiile politice şi cele profesionale muncitoreşti pe poziţii de frondă ci, dimpotrivă, adăugau noi surse tendinţelor spre consensualitate ale societăţii finlandeze.
Astfel, capitalismul existent în Finlanda, fără a-şi ataşa determinări ca cele de “popular”, statul finlandez, fără a se defini ca stat al bunăstării genrale, găsesc resurse spre a satisface necesităţile de viaţă şi de afirmare ale diferitelor categorii socio-profesionale, să pună în concordanţă interesele specifice ale acestor categorii cu cele generale la nivel naţional şi cu cele comunitare la nivel local.
5.Cultul muncii
Finlandezii, în masă, preţuiesc munca, mai bine zis au un veritabil cult al muncii. Ei confirmă un adevăr pus în relief de temeinice studii ştiinţifice, efectuate în diferite părţi ale lumii: orice popor care a obţinut rezultate remarcabile în dezvoltarea sa a avut o dedicaţie clară pentru muncă Motivaţiile acestei atitudini faţă de muncă sunt, în cazul finlandezului, multiple: natura aspră, care face – cum am arărat mai sus – din agonosirea celor necesare traiului o îndeletnicire deloc uşoară, atitudinea responsabilă faţă de viaţă în general, un sistem economic şi social care stimulează iniţiativa, spiritul de răspundere individuală şi colectivă. Deşi duc o viaţă relativ simplă, sub anumite aspecte chiar austeră, finlandezilor le place să mănânce bine, să nu ducă lipsă de băuturi tari, dar şi de bere şi vin, să poarte haine elegante, la modă, să stea într-o locuinţă confortabilă, chiar dacă are dimensiuni modeste, să posede, pe cât posibil, o porţiune de lac, unde să amenajeze o saună, sau măcar să poată merge regulat la o saună şi la un bazin de înot publice. Toate acestea cer bani, adică muncă. Finlanda n-a avut colonii, n-a ocupat niciodată teritorii străine, din care să obţină venituri; dimpotrivă, s-a aflat secole lungi sub ocupaţia altora şi, uneori, a suferit şi anumite perderi teritoriale. În aceste condiţii, singura sursă de existenţă, uneori de supravieţuire, acum – de bunăstare, a fost şi continuă să fie munca. Munca tuturor categoriilor sociale, munca necesară pentru satisfacerea tuturor necesităţilor, individuale şi sociale – de la munca de cea mai înaltă calificare pănă la cea comună, chiar umilă.
Am găsit semnificaţii deosebite în faptul că un adevărat cult al muncii se întâlneşte la oameni aparţinând păturii superioare şi medii – oameni de afaceri, intelectuali de valoare, oameni politici, înalţi funcţionari publici. Nu am în vedere activitatea lor profesională proriu-zisă, ci dorinţa lor de a presta munci din cele mai obişnuite, nu în ultimul rând munci care presupun eforturi fizice. Da, finlandezilor le place “să trebăluiască” şi o fac cu plăcere, cu bucurie, fără să se ascundă de alţii ci, dimpotrivă, cu un sentiment de împlinire, de satisfacţie, chiar de mândrie. În plus, ei îşi cresc copiii în acelaşi spirit de preţuire a muncii. Câteva cazuri întâlnite de mine m-au impresionat în mod deosebit.
Iată un prim astfel de exemplu. În perspectiva fazei finale a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, mai precis în iunie 1975, guvernul Sorsa, în care ministru de externe era Ahti Karjalainen, a fost înlocuit cu guvernul A. Miettunen, în cadrul căruia portofoliul externelor i-a revenit lui Olavi Mätäla. Acesta din urmă era un cunoscut om de afaceri. Chiar când avea loc instalarea guvernului Miettunen, din ţară sosea într-o vizită de lucru o delegaţie a Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie. În programul acestei delegaţii a fost inclusă şi vizitarea unei expoziţii agricole, deschisă în orăşelul Huvinkää, situat la cca 50 de km. nord de Helsinki, către partea centrală a Finlandei. Expoziţia cuprindea nu numai produse agricole, ci prezenta şi cele mai avansate tehologii aplicate în agricultură, în cadrul ei oferindu-se gratuit consultaţii fermierilor pe cele mai diverse aspecte tehnice. Am însoţit delegaţia la expoziţie. Ghidul care explica exponatele, aflând că în grupul de români mă aflam şi eu, ne-a condus spre a ne arăta o vacă superbă, care concura pentru un premiu la producţia de lapte şi carne. Proprietarul acestei vaci, ne-a spus el zâmbind, este noul nostru ministru de externe. A doua zi îl salutam pe “proprietar”, care invitase şefii de misiuni la o întâlnire protocolară. Îl cunoşteam destul de bine, fără însă a fi în relaţii apropiate, mai ales că întreprinderile de comerţ exterior româneşti nu aveau legături de afaceri cu firma în fruntea căreia se afla. L-am felicitat pentru funcţia de ministru de externe, funcţie care ne-a oferit prilejul să ne întâlnim de mai multe ori în timpul Conferinţei. Nu i-am spus nimic despre “episodul” Huvinkää. Conferinţa a trecut şi, în toamna anului 1975, l-am avut ca invitat principal, împreună cu soţia, la un dineu oferit în ambasada română. În încheierea acestuia, la cafeaua şi băuturile de rigoare, i-am spus pe neaşteptate pentru el şi în prezenţa a 5-6 diplomaţi străini şi oficiali finlandezi, că i-am admirat vaca la expoziţa din vară. Dintr-odată s-a luminat la faţă şi mi-a spus: ştiţi că a luat premiul întâi? Apoi a povestit că familia sa, originară din Huvinkää, are acolo o mică fermă, unde creşte 10-12 vaci de lapte, îngrijirea cărora se află sub supravegherea soţiei sale, căreia el i se alătură deobicei la sfârşitul săptămânii. Vorbea cu mândrie despre această mică afacere de familie, pe care o trata cu toată seriozitatea şi nu ca un hobby oarecare. La un moment dat, într-un gest de expansiune, mi-a zis: domnule ambasador, eu sunt Olavi, pot să-ţi spun ţie Constantin? La răspunsul meu afirmativ mi-a strâns mâna cu putere şi… am rămas Olavi şi Constantin până la încheierea misiunii mele în Finlanda. Momentul hotărâtor pentru apropierea noastră a fost, fără îndoială, aprecierea pe care eu am dat-o…exponatului familiei sale la evenimentul menţiont.
Un al doilea exemplu. Preşedintele părţii finlandeze în Comitetul Economic Mixt Finlanda-România era un important om de afaceri, P.Uusitalo(uusi=nou, talo=casă, clădire, deci un cuvânt finlandez pentru casanova). Uusitalo era un finlandez durduliu, cu obraji roşii, zâmbăreţ şi cu un aer bonom, dar cu o limbă ascuţită, când era vorba să reproşeze că românii importă prea puţin din Finlanda, că, din această cauză, balanţa comercială şi de plăţi dintre cele două ţări erau defavorabile Finlandei, că ei (finlandezii) nu vor mai tolera multă vreme ca la finele fiecărui an să se achite României dolari grei, etc.,etc. Într-adevăr, în raporturile comerciale bilaterale era în vigoare un sistem semi-clearing, în virtutea căruia diferenţa dintre valoarea mărfurilor exportate şi a celor importate era achitată anual părţii cu exporturi mai mari, în dolari. De fapt, Uusitalo nu era singurul care vorbea astfel. Şi R. Walhroos, secretar de stat în Ministerul Comerţului, făcea astfel de reproşuri cu fiecare prilej oficial: vizite ale unor demnitari români pe linie economică, întruniri ale Comitetului Economic Mixt, etc. Dar, după ce îşi făcea “show-ul”, Uusitalo redevenea acelaşi interlocutor plăcut, arbora veşnicul zâmbet, uşor siret, iar relaţiile dintre noi decurgeau ca totdeauna, pentru că el era om de afaceri şi ştia că vinurile româneşti – unul dintre produsele de bază la exportul nostru – aveau mare trecere la finlandezi. Odată, m-a invitat la “casa lui de vară”, aflată undeva spre Răsărit, de-a lungul Golfului Finic, în direcţia graniţei cu URSS. Casa de vară era, de fapt, fost gospodărie ţărănească a familiei soţiei lui Uusitalo, situată într-o splendidă pădure de mesteceni, unde felii de teren arabil pe care tronau din loc în loc mari bucăţi de stâncă alternau cu lacuri şi pâlcuri de copaci. Am ajuns acolo, împreună cu consilierul Laurenţiu Micşunescu şi soţiile, mergând cu maşina pe un drumeag întortocheat, ghidaţi de o hartă perfect întocmită. Ne-au întâmpinat Uusitalo şi soţia, o doamnă micuţă şi sveltă, cu părul cânepiu, de finlandeză, dar cu ochi negri şi jucăuşi, de meridională. Doamna, ne-a făcut un tur al gospodăriei şi o introducere plină de culoare şi… înţepături la adresa soţului său. Nu ştiu ce face acest domn pe la Helsinki, spunea ea, doar pe jumătate zâmbind, dar eu aici mă ocup de treburi serioase. Vedeţi grămezile acelea de pietroaie? Eu le-am scos din pământ şi am eliberat terenul pentru culturi. Veţi mânca pâine şi zarzavaturi proaspete, produse de mine, cu ajutorul acestor unelte – şi, cu un gest larg, ne arăta un tractoraş şi mai multe utilaje de lucru în agricultură. Apoi ne-a poftit la masă, într-o fostă şură, amenajată rustic, dar cu tot dichisul. Ştiam că gazda noastră feminină era una dintre marile doamne în cercurile elitei de la Helsinki, se îmbrăca după moda de la Paris, unde călătorea adesea; o vedeam însă acum în acea oază din pădurea de mesteceni, unde se străduia să zmulgă pământului o parte din bucatele cu care îşi întâmpina soţul în weekend, continuând cu unelte moderne îndeletniciri străvechi ale înaintaşilor săi.
Un al treilea exemplu. La puţină vreme după încheierea fazei finale a CSCE, plecam împreună cu soţia, Beti, şi fiul nostru, Călin, precum şi cu cumnaţii, Sanda şi Horea Temeliescu, abia sosiţi de la Bucureşti, undeva în largul portului Turcu. Eram invitaţii lui A. Saarinen, arhitectul şef al acestui important centru urban al Finlandei, preşedinte al filialei locale a Asociaţiei de prietenie Suomi-Romania. Călătoream împreună cu el şi soţia sa pe o ambarcaţiune cu motor şi pânze aparţinând lui M.T. prieten de al lui Saarinen, membru şi el al Asociaţiei, antreprenor şi preşedintele unei firme de construcţii din acelaşi oraş. Proprietarul vasului tocmai încheiease o croazieră-concurs de iahturi în Golful Botnic, avea faţa roşie ca un rac opărit – începutul lui august 1975 fusese foarte însorit. Câteva ceasuri bune am navigat către Apus – spre ţărmul suedez – în continuie zig-zaguri printre nenumărate insule înverzite, unele abia iţindu-se din ape. Către seară, am ajuns pe o asemenea insulă, care aparţinea lui M.T., unde ne-a întâmpinat soţia sa. În amurg, am vizitat insula, timp în care Călin îşi încerca norocul cu lanseta într-un golf minuscul. La un moment dat, el a început să strige “apua!” (ajutor în limba finlandeză): prinsese o ştiucă destul de mare şi nu ştia cum să se descurce – din cauza salinităţii scăzute a Mării Baltice, ştiuca este bine aclimatizată în apele acesteia. Apoi, am luat cu toţii împreună o cină tipic finlandeză, deschisă cu felii groase de somon, aşezate pe bucăţi de pâine neagră unse din belşug cu unt şi acoperite de adevărate smocuri de mărar verde, udate din belşug cu votka “Finlandia”, turnată dintr-o sticlă ţinută îndelung în congelator şi, drept urmare, acoperită de ghiaţă. La masă servea o adolescentă tăcută şi respectoasă, pe care cu toţii, cei care nu cunoşteam familia gazdei, am luat-o drept fată în casă. Când s-a ajuns la desert, cu nelipsita cafea, M.T. s-a ridicat de pe scaun, a luat de mână fata care până atunci servise la masă, şi a prezentat-o simplu: fiica noastră…Aceasta şi-a intrat în modul cel mai firesc în noul “rol”, participând cu însufleţire la conversaţie.
Aşa era – şi, nu am îndoieli, sunt şi acum – finlandezii. Aşa îşi creşteau – şi, sunt convins, continuă să-şi crească – copiii. Oameni pentru care munca, inclusiv în cele mai comune şi, uneori, umile forme ale ei, face parte din viaţa lor. O muncă pe care nu o prestează ca pe o corvoadă, ci ca o îndeletnicire naturală, pe care o preţuiesc şi nu se sfiesc să arate celorlalţi acest lucru; mai mult, să se arate mândri de ceea ce reuşesc să facă nu numai în domeniul lor profesional, ci şi în viaţa de fiecare zi, cu trebuinţele, cu servituţile, dar şi cu satiusfacţiile ei. E una dintre lecţiile de viaţă cu adevărat fundamentale pe care acei locuitori ai Nordului ni le-au oferit, mie şi alor mei, cu naturaleţea, firescul, autenticul omniprezente pe acele meleaguri aspre, îmblânzite, umanizate de cei care le populează.
