CAPITALISMUL: FALIMENTUL ULTIMEI UTOPII

De când criza face ravagii şi a devenit o ameninţare existenţială nu numai pentru cei mulţi şi sărmani, guvernele de pe întreg mapamondul (cu câteva excepţii, printre care şi guvernul nostru) se află, într-un fel de întrecere socialisă sub lozinca: cine reuşeşete să producă cel mai tare pachet anticriză. Miza reală: salvarea sistemului.
În ce măsură se va mai putea salva ceva şi cât va dura salvarea rămâne de văzut. Dar, ce nobile intenţii, s-ar putea spune. Îi înţelegem, politicienii aflaţi la guvernare nici nu au altă alternativă decât să pozeze în arhangheli gata să răpună balaurul tuturor crizelor.
Desigur, există, şi formatori de opinie cărora nu le place gunoiul de sub preş, aşa cum sunt cei care semnează materialul de mai jos, pe care îl supunem cititorilor. Din păcate, la noi, ravagiile unei dictaturi aşa-zis socialiste, sunt un alibi viclean cu care se cenzurează cu succes orice opinie care ar fi contrară religiei capitalismului restaurat. Imediat ai simţi pumnul în gură de la tot felul de simbriaşi de ocazie, dacă ai îndrăzni doar să te gândeşti că lumea nu ar trebui să curgă inevitabil şi exclusiv în două albii: cea socialistă (care acum s-a autoexclus) şi cea capitalistă a unor ionuţi popeşti sau dăieni reciclaţi. Nu cumva să rosteşti numele lui Marx că te-ai ars! OK, ne conformăm, dar nu de frică, ci pentru a da cuvântul şi altor protagonişti care, pentru că nu sunt conformişti, n-au parte de microfonul oficial.
Un nonconformist este şi politologul german Elmar Alvater, fost membru al Comisiei de anchetă a Bundestag-ului german “Globalizarea economiei mondiale – provocări şi răspunsuri” În cartea sa „Sfârşitul capitalismului pe care îl trăim“, apărută în 2005, acesta nu face doar o critică radicală la adresa capitalismului, ci contrar „sfârşitului istoriei“ al lui Fukuyama, avansează alternative. Dar, o adevărată schimbare nu este posibilă fără schimbarea actualelor structuri de putere. În capitalism acestea se bazează pe proprietatea privată care legitimează “formele de însuşire şi de deposedare, în sens economic, social-cultural şi ecologic”. Alvater propune drept alternativă “o societate optimistă şi solidară” ale cărei premise ar putea fi sesizate deja. Dimpotrivă, continuarea capitalismului pe care îl trăim ar însemna căderea în “imperiul barbariei”.
Cu foarte mult înainte de acesta, adică pe la jumătatea secolului trecut, un mare economist, este vorba de Karl Polanyi, punea punctual pe i. În cartea sa intitulată “Marea transformare” acesta demonstra cum s-a făcut trecerea de la societăţile “integrate”, unde activităţile economice ale indivizilor erau încadrate într-un context cultural general şi erau o funcţie a acestora, la societăţile “dezintegrate” de tipul economiei libere de piaţă, specifice capitalismului. Schimbarea majoră a constat în aceea că economia a devenit “autonomă” faţă de celelalte domenii ale societăţii, împrejurare care conduce treptat la însăşi distrugerea premiselor sociale ale societăţilor industriale. Nu este mesajul clar?
“Marxistul” Papa Benedict XVI punea şi el, în spiritual moralei creştine, un diagnostic limpede în mesajul de Crăciun 2008: “O economie al cărui scop nu este omul, care nu pune în centrul ei demnitatea omului, distruge, în ultmă instanţă, fundamentele convieţuirii umane“
Celor care au stilizat prăbuşirea dictaturilor socialiste drept victorie a Vestului o inscripţie scrisă pe Zidul Berlinului, chiar în săptămânile în care acesta cădea, ar trebui să-i îndemne la meditaţie şi luciditate : “Capitalismul nu a învins, el, pur şi simplu, a rămas” Dar, până când?Boală lungă, moarte sigură?


Se pare că marele crah bancar ar putea fi gestionat, în cele din urmă.
Făgăduinţa salvării prin capitalism este însă compromisă iremediabil.

De Jens Jessen, Evelyn Finger şi Thomas Assheuer

1. Iluzia autoreglării pieţei
Crahul Wall Street-ului a însemnat mai mult decât prăbuşirea unor imperii bancare. S-a prăbuşit o întreagă concepţie despre lume, a cărei teză principală sună astfel: piaţa se autoreglează, se vindecă de la sine. Ar fi fost, de pildă, interesant dacă, cu prilejul acestei crize, s-ar fi făcut şi testul de imunoreacţie al acestui organism pe a cărui îmbolnăvire se speculează. Însă, chiar cei mai înverşunaţi exponenţi ai liberalismului economic, inclusiv bancheri care scot profit şi din cursul descrescător al acţiunilor, nu au mai vrut să aştepte autoreglarea pieţei care, probabil, ar fi putut avea loc numai cu preţul pierderii propriei lor existenţe şi s-au grăbit să strige după ajutorul statului, ale cărui intervenţii tot ei le-au demonizat până mai ieri.
Şi, fireşte, dacă aceste legendare procese de autovindecare există cu adevărat, este o chestiune de definiţie precedată de întrebări pertinente: Cât timp ar trebui să-i acordăm pacientului pentru vindecare? Un an, doi ani, mai multe decenii? Ar putea fi simpla supravieţuire a principiului pieţei, pe care ni l-am putea închipui funcţionând chiar şi în condiţiile schimbului din epoca de piatră, un indiciu al “sănătăţii sale de fier”? În orice caz, o astfel de medicină economică nu ar trebui să-şi mai permită să vorbească despre grija ei pentru binele omenirii şi nici măcar despre conservarea civilizaţiei.

2. Iluzia că rolul statului ar trebui să fie tot mai limitat
Să nu fie de mirare că în toată această tevatură statul este din nou la mare preţ? Cu atât mai mult cu cât, până doar cu câteva săptămâni în urmă, statul nu se bucura de cine ştie ce credit social. Până mai ieri, blamarea statului devenise un exerciţiu obligatoriu. Era tratat ca o rudă săracă, bun doar să tot cerşească, ceea ce, evident, enervează. Să nu fi fost suficient că de la ospăţul burselor îi cădea şi lui cu regularitate o bucată de tort din impozite? Să fi vrut el, flămândul, să se amestece şi în afacerile de familie? O anumită infatuare se simte încă în felul cum cei care detestă statul îi prezintă acum spre decontare cecurile de miliarde făcute ferfeniţă de criză. Bineînţeles, el, statul, trebuie să plătească ospeţele! Ca o cenuşăreasă, el ar trebui să culeagă boabele de mei din cenuşă sau ca un spiriduş ar trebui să facă aur chiar şi din paie. Imposibilul este lăsat de către managerii fondurilor anonime, cu plăcere, pe seama statului, pe a cărui responsabilitate pentru binele public au şi speculat.
“Privatizarea profitului şi socializarea pierderilor” este o politică eşuată, spune, la scurtă vreme după crah, primarul New York-ului, Michael Bloomberg. De vreme ce capitalismul se bazează pe risc, n-ar trebui ca băncile falimentare să fie mereu salvate, pentru că, în acest fel, nu s-ar face decât să se stimuleze plăcerea lor de a risca, conchide edilul şef newyorkez.
În mod cert, această poftă de a merge la risc a depăşit orice închipuire. Dar şi statul îşi are partea lui de vină prin faptul că a acordat subvenţii, a intrat în joc prin participaţii şi pentru că s-a complăcut atât de mult în această situaţie. Statul nu este contrariul economiei financiare, nu este de cealaltă parte a baricadei, ci a ajutat-o în această escrocherie. Nu-i de mirare că atât băncile germane cât şi cele americane folosesc acum statul pe postul unui manager ieftin, numai bun de a gestiona criza. Şi, ce s-ar întâmpla dacă statul ar eşua? Nimic altceva decât că atunci se va da din nou vina pe stat. Şi atunci chiar că nu se va mai găsi nimeni să facă lobby pentru ideea unui control raţional al pieţei.
Anumite cereri stridente auzite în ultima vreme te fac să te gândeşti la alternativa: dereglementare totală sau totalitarism reglementat! (Evelyn Finger).

3. Iluzia că America este modelul perfect
A prefera modelul economic american capitalismului modelat de statul social a reprezentat o dogmă de fier a Şcolii din Chicago, constituită în jurul economistului Milton Friedman. Şi în Germania s-au găsit adepţi foarte influenţi care nu s-au îndoit o clipă că economia domesticită nu ar face altceva decât să împartă sărăcia iar statul social, sortit chipurile pieirii, nu ar face altceva decât să împiedice dezvoltarea de la sine a capitalului vital. Bunăstarea ar creşte numai în acele ţări în care s-a procedat la o dereglementare riguroasă, motiv pentru care modelul anglo-american s-ar fi dovedit superior. Pe scurt, ar fi trebuit ca visătorii statului social să coboare, în sfârşit, cu picioarele pe pământ şi că întrega lume ar fi trebuit să copieze capitalismul american pentru a deveni fericiţi - această convingere devenise o componentă puternică a sufetului americanilor şi a adulatorilor lor europeni.
Metaforic vorbind, căderea Wall Street-ului, comparabilă cu catastrofa produsă de topirea miezului unui reactor atomic, rupe vălul înşelătoriei. În modul cel mai drastic devine limpede cea ce de multă vreme s-a putut observa, sub diverse forme, anume urmările „contrareformei” fundamentaliştilor pieţii, fenomenele de destructurare socială. Se ştie prea bine că legendarul way of life american s-a construit pe îndatorare prin credite, că politica de reducere a impozitelor a favorizat în special pe cei cu averi mari, prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi devenind ameţitoare. Cota efectivă a analfabetismului ajunge în SUA la 28%, circa 2,3 milioane de americani îşi duc viaţa în închisori. Mitul „societăţii fără clase” spune Richard Sennett, s-a dus pe apa Sâmbetei; pură înşelătorie s-a dovedit a fi şi aceea trickle-down, adică speranţa că nu ar trebui decât ca bogaţii să devină şi mai bogaţi pentru că atunci vor exista destul de mulţi bani care să curgă de la aceştia, de sus în jos, către cei năpăstuiţi.
Fapt este că SUA au fost ajunse din urmă de realitatea crudă, şi-au pierdut valoarea de model. În Irak s-a pulverizat aroganţa lor de mare putere, pe Wall Street s-a prăbuşit credinţa că modelul lor economic ar fi exportabil pe întregul mapamond. Căci, cine să-l mai vrea, după toate câte s-au întâmplat? (Thomas Assheuer)

4. Iluzia capitalismului virtual
Această prezumţie devenise o idee ce dorea să treacă drept principiu în anii ́80 şi ́90 şi realmente a marcat viaţa unei întregi generaţii. „Noi nu producem nimic, nu construim nimic, noi facem bani”, spune Richard Gere, speculantul care trăieşte pe o grămadă de milioane în filmul Pretty Woman, în care chiar la început apare un vrăjitor care face din mărunţiş bani cu nemiluita. Capitalism virtual înseamnă să înmulţeşti banii prin nesfârşite tranzacţii, fără să-i treci prin marfă, fără să faci investiţii directe. Desigur, există câmpul economiei reale cu oameni care trudesc acolo cu sudoare, există fabrici murdare cu benzi rulanate ameţitoare; dar, să fie clar, zic aceştia, banii cei mulţi se fac în sferele înalte ale economiei financiare, în universul rece al Wall Street-ului.
Şi, pentru că acest capitalism virtual nu produce nimic, pentru că ar fi vorba numai de un schimb simbolic, fără vreo atingere cu carnea realului, intelectualii l-au descris ca pe o „maşină de făcut fecioare neprihănite”. Jean Baudrillard constata fascinat şi cu veneraţie că ceea ce se cheamă capitalism financiar ar fi ceva atât de abstract precum arta şi atât de eteric precum îngerii.Visul dulce despre capitalismul fără gravitaţie, visul despre goana somnambulă a fluxurilor financiare digitale, care se înmulţesc miraculos fără a se întrupa vreodată şi cu totul en passant mai înmulţesc şi avuţia unei naţiuni, s-a spulberat. În fapt, ceea ce este virtual nu poate exista fără ceea ce este real.
Capitalismul financiar nu este un univers închis în sine. În realitate, el produce sărăcie în mijlocul unei abundenţe de produse şi mizerie într-o societate unde există bogăţie. După prăbuşirea lumii virtuale mulţi oameni au devenit şomeri reali sau trebuie să-şi vândă casele. Cei mai reali din întreaga realitate sunt tocmai aceşti oameni concreţi: cu ei începe şi se sfârşeşte circuitul banilor. Mulţi dintre ei mai sunt menţinuţi în viaţă cu un blid de supă caldă de bucătăriile săracilor, de acele Health Wagon ale milosteniei: o formă de ajutor ambulant organizată de medici americani cu care bat ţara în lung şi-n lat pentru a trata, sub cerul liber sau în corturi, oameni fără adăpost sau lăsaţi pradă sărăciei. De la colapsul Wall Street-ului numărul acestor năpăstuiţi ai soartei devine tot mai mare. (Thomas Assheuer)

5. Iluzia că piaţa liberă crează oameni liberi
Aceasta este marea minciună care ni s-a inoculat după căderea socialismului de stat. Unii militanţi pentru drepturile cetăţeneşti care, după căderea Zidului Berlinului, au pus la îndoială superioritatea morală a economiei de piaţă, au simţit pe pielea lor că nu poţi să critici capitalismul fără a fi defăimat drept duşman al democraţiei. Că nu poţi folosi cuvântul exploatare fără a fi degradat la statutul de prieten al dictaturii. Numai că dictatura nu este opusul capitalismului şi capitalismul nu este per se democraţie – aşa cum se poate vedea în China.
Libertatea pieţei este exclusiv libertatea de a face profit, fără de nici un fel de oprelişte sau considerente de ordin moral-umanitar. Întrebarea este, să ne mulţumim cu această mizeră noţiune a libertăţii întemeiată pe simple maxime negustoreşti? Benjamin Franklin obişnuia să spună: „Nu uita, timpul înseamnă bani! Fă totul ca să apari un om cinstit şi asta îţi va spori credibilitatea !” Să fie toate celelalte dimensiuni ale libertăţii (libertatea de expresie, libertatea de a lua decizii etc.) ceva cu totul secundar?
Or, libertatea cetăţeanului nu este o categorie economică, ci un ideal iluminist. Din punct de vedere istoric, ea se întemeiază mult mai puţin pe Franklin cât pe contemporanul acestuia, Kant. „Fiecare trebuie să-şi caute fericirea proprie pe calea care i se pare bună, dar numai dacă astfel nu se lezează libertatea celuilalt de a-şi urmări acelaşi scop” Kant leaga libertatea de raţiune, care abia ea ne dă capacitatea de a recunoaşte binele. Tocmai din această teorie a libertăţii a dedus Revoluţia franceză etica practică a dreptăţii. Formula Libertate-Egalitate-Fraternitate cerea o acţiune întemeiată de bună voie pe fraternitate. Ea făgăduia individului autodeterminare dar, în acelaşi timp, îl făcea răspunzător şi de binele general.
Cum se prezintă situaţia astăzi? Am uitat oare ce stă la baza constituţiei noastre democratice? Libertatea cetăţenească a avut şi are permanent în vedere cetăţeanul şi niciodată numai burghezul sau managerul fondurilor anonime! Libertatea pieţei, dimpotrivă, înseamnă permanent sporirea capitalului ca scop egoist absolut. (Evelyn Finger)

6. Iluzionarea că nu s-ar putea descifra cauza ultimă a crizelor
Să fie vorba de un rateu ce trebuie atribuit unor indivizi sau capitalismului ca sistem? Aceasta este o întrebare cât o dilemă pe care participanţii la criză refuză cu încăpăţânare să o clarifice, deşi de ea depinde acceptanţa capitalismului în viitor. Întreprinzătorii, patronii, în general cei care dirijează economia, atunci când este vorba de a explica disponibilizările masive; managerii de fonduri mutuale, atunci când procedează la dezmembrarea unor firme; specualnţii, atunci când mizează pe scăderea de cursuri ale acţiunilor, cu toţii iau în braţe justificarea că sistemul i-ar fi constrâns să procedeze astfel.
Nolens volens, aceştia au preluat însă teza marxistă potrivit căreia capitalismul, ca sistem, ne-ar face pe toţi, inclusiv pe profitorii lui, sclavi neputincioşi ai logicii sale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să nu se mai mire nimeni că ratingul de simpatie al capitalismului este în continuă scădere! Şi să nu mai mire faptul că, în aceste condiţii, caracterul sistemic al capitalismului poate fi lesne contestat. Pe de altă parte, se spune şi că nu am avea de a face cu un eşec de sistem ci cu slăbiciuni umane, dacă nu chiar cu ticăloşia unora. Administratorii capitalismului financiar se află, din această cauză, în faţa unei decizii incomode: fie să se acuze pe ei înşişi, fie să acuze sistemul. (Jens Jessen)

7. Iluzia capitalismului ca religie
Filozoful Benjamin Walter era convins de un fapt: capitalismul ar prezenta o structură comparabilă cu cea a religiei şi că ar servi satisfacerii aceloraşi griji, nelinişti şi speranţe. Totuşi, religia capitalistă, scria Benjamin în 1921, ar avea o slăbiciune fundamentală: nu salvează şi nu mântuie pe nimeni şi nici nu serveşte „reformei existenţei”, ci pur şi simplu îi transformă pe oamenii în datornici unii faţă de ceilalţi. Ideile lui Benjamin descriu şi astăzi corect doctrina radicalismului de piaţă. Pentru această doctrină, piaţa este atotputernicul care vede totul şi penalizează pe cei păcătoşi.
Capitalul se arată îndurător numai faţă de cei care îi aduc jertfe, reduc impozitele şi pun statul în lanţuri. Numai că însuşi Wall Street-ul, „criza sa seculară” (Alan Greenspan), a demitizat religia capitalistă. Mâna nevăzută a pieţei este nevăzută pentru că, de fapt, ea nu există. Nimeni altul decât diavolul însuşi, statul atât hulit de la Reagen şi Thatcher încoace, este cel care ocroteşte pe dumnezeul capitalului de propria-i prăbuşire – cu bani din impozite acesta îi cumpără hârtiile de valoare tocmai bune de aruncat la coş. (Thomas Assheuer)

8. Iluzoria făgăduinţă a salvării
Nu cu mult timp în urmă, criticilor la adresa monstruozităţilor capitalismului se răspundea, cu plăcere, prin întrebarea: vreţi să vă întoarceţi la socialism? Această întrebare ar presupune că cele două sisteme, capitalismul şi socialismul s-ar afla faţă în faţă ca două alternative care se exclud. În fapt, cele două sisteme sociale au mult mai mult în comun decât ar putea să le placă apărătorilor lor politici ce se duşmănesc reciproc. Anume, fiecare dintre cele două sisteme are o evanghelie a salvării. Este evident că, de mai bine de o jumătate de secol, socialismul nu a reuşit să şi-o respecte. Capitalismul, mai simpatic, s-a reţinut multă vreme să promită ceva care să depăşească simpla bunăstare (dar şi aceasta nu în mod necesar pentru fiecare). Abia mai recent capitalismul a afirmat că este în stare să genereze automat şi libertate şi dreptate şi democraţie. În consecinţă, deschiderea pieţelor şi retragerea statului ar trebui să aducă în lumea treia nu numai bunăstare economică ci şi celelalte presupuse binefaceri ale unei politici democratice.
Poate că un capitalism bine ajustat ar putea să-şi prezerve avantajele sale, dar de la el nu mai poate aştepta nici mântuirea şi nici salvarea omenirii! (Jens Jessen)

9. Iluzia virtuţiilor „distrugerii creatoare”
Dintre toate promisiunile pe care spirala miturilor capitalismului le-a lansat în lume aceasta a sunat cel mai atractiv. Potrivit acesteia, economiei i-ar fi intrinsecă o forţă magică secretă, conform căreia ceea ce piaţa distruge azi va reconstrui mâine, cu atât mai strălucitor. Dacă pleacă Nokia, nu face nimic, va veni o altă firmă şi, în acest fel, distrugerea vechiului ar constitui premisa implementării unui viitor mai bun.
Formularea „distrugere creatoare” a fost lansată de economistul austriac Joseph Schumpeter şi a fost investită cu un sens critic. Numai că această sintagmă şi-a pierdut scepticismul iniţial şi a avansat în poziţia de dogmă centrală a liberalismului de piaţă. Totuşi, pentru cine nu ştia, de acum înainte o va ştii: există o distrugere care nu are cum să fie creatoare ci doar distrugere! (potrivit lui Schumpeter, dezvoltarea economică se bazează pe procesul „distrugerii creatoare” prin care vechile structuri sunt înlăturate iar factorii de producţie se reordonează în scopul sporirii eficeinţei; dar, urmărirea de către întreprinzătorii a „imperativului categoric” al inovaţiei prin „distrugere creatoare” se transformă în „distrugerea creaţiei”, a capitalismul însuşi, care nu va putea supravieţui dispariţiei propriilor condiţii de producţie, n.trad)
Fireşte, această luciditate nu aduce nici o pagubă pieţei, ci numai mitului acesteia. Astfel încât, nu vă faceţi probleme. În aceste zile, în SUA, dealeri mereu bine dispuşi însoţesc grupuri de vânători de chilipiruri în autobuze care se opresc în cartierele de case nou construite cu credite ipotecare din care proprietarii insolvabili au fost daţi afară şi acum dorm în maşinile lor, sub cerul liber. Nici o grijă, casele acestora nu au dispărut, însă curând în ele vor locui alţi proprietari. (Thomas Asseheuer)

10. Iluzia că, în final, totul va fi bine
Numai că nu se poate aştepta atât de mult până la acel „în final”, pentru că deja în prezent toate poliţele asupra viitorului au devenit scadente. Nu mai putem amâna problemele incomode aşa cum ai amâna să faci curăţenie într-o pivniţă plină de vechituri. Speranţa noastră era că subsolul se va curăţi de la sine, că un capitalism puternic va fi în stare să rezolve toate problemele omenirii şi, în final, că salva chiar şi mediul ecologic. Or, capitalismul se dovedeşte a fi distructiv: economia şi ecologia ar putea să colabeze concomitent.
Ultima noastră speranţă s-a prăbuşit, sunt de părere unii comentatori. Dar, a existat ea cu adevărat? Am putea spune că această speranţă s-a aflat în circulaţie. Da, dar a fost o simplă propagandă, tocmai bună pentru uzul unor politicieni impotenţi. De fapt, această speranţă nu se mai potriveşte în epoca post-utopie. Faptul că ea trăieşte în continuare deosebit de liberă şi fără griji se datorează, de asemenea, unei credinţe greşite. Pentru că, „epuizarea energiilor utopice”, cum spune filozoful Jurgen Habermas, ne lasă în perplexitate. Filozoful ne avertiza încă din 1985 că orizontul viitorului se îngustează şi că viitorul va fi împovărat de viziuni negative, dacă statul bunăstării generale intră în criză, fără să se profileze vreo alternativă. Formula adesea folosită despre necesitatea ţinerii în frâu a capitalismului conţine deja în sine resemnare şi, în ultimă instanţă, constatarea că, de aceea, ar fi necesar ceva cu totul nou: „forţa social-integrativă a solidarităţii” care ar trebui să se impună, în acelaşi timp, împotriva puterii banului şi a puterii administrative a statului. Dar cum? Probabil, curăţirea subsolului ar trebui să înceapă prin a conştientiza amploarea acţiunii de debarasare; prin faptul de a nu minimaliza mizeria economică şi echivalentul ei - mizeria socială; prin recuplarea revendicării libertăţii personale cu revendicarea dreptăţii sociale. Şi, dacă tot ne debarasăm de ideologia pieţei, probabil că vom găsi chiar o alternativă, aflată acum undeva prin vreo casetă nedeschisă încă.(Evelyn Finger)

Scris de Ambasador Traian Pleşca