Cuvantarea domnului Ambasador.Prof.univ.dr.Constantin Vlad cu ocazia primiri Premiului International Nicolae Titulescu

Asa cum spuneam parafrazand oarecum pe celebrul Bogdan Petriceicu Hasdeu, timpul indiferent cum, se va scurge, iar peste noi totii trec anii si peste toate acestea istoria va remarca momentul. Petrecem momente remarcabile in care putem bucura sufletul nostru prin contributia la binele generatiilor viitoare. De aceea ar trebui accentuata eleganta faptelor istorice. Cu acesta ozazie speciala am onoarea sa reamintesc cuvantarea exelentei sale a domnului Ambasador.Prof.univ.dr.Constantin Vlad cu ocazia primiri Premiului International Nicolae Titulescu - Bucuresti, 22 septembrie 2008.

Stimate domnule Presedinte al Fundatiei Europene "Nicolae Titulescu", Doamnelor si Domnilor,

     Acum doi ani ma simteam onorat pentru ca lucrarea „Diplomatia Secolului XX”, pe care o consider cartea vietii mele, aparea sub egida prestigiosului for stiintific românesc si international reprezentat de Fundatia Europeana Titulescu. Asemenea sentimente ma încearca cu atât mai mult astazi când activitatea mea de diplomat e socotita vrednica a primi premiul international, la fel de prestigios, Nicolae Titulescu. O  recunoastere în sensul ca ai facut si ceva bun în viata e cu atât mai pretioasa cu cât vine în ani târzii, când  servitutile vârstei merg mâna în mâna cu ignorarea, marginalizarea si chiar uitarea sociala, mereu mai acut resimtite. Va multumesc din inima domnule Presedinte Nastase, Dumneavoastra si membrilor Consiliului Fundatiei Europene Titulescu, în aceste momente solemne si emotionante pentru mine pe care, marturisesc, nu le mai credeam posibile. Multumesc totodata, foarte mult, scriitorului si diplomatului Ion Brad pentru cuvintele  magulitore rostite despre mine si distinsei doamne Georgeta Filitti pentru caldura cu care le-a dat citire aici. Aceleasi multumiri se îndreapta catre domnul director George Potra, pentru aprecierile exprimate.  Poate pe unele dintre aceste cuvinte si aprecieri nu le meritam, dar stiu ca au fost spuse cu sinceritate si, recunosc, mi-au facut bine.
` Onorata asistenta,
      Pregatindu-ma  pentru întâlnirea de astazi, initial m-am gândit sa va  ofer câteva date despre activitatea mea diplomatica. Am înteles însa ca, procedând astfel, n-as fi facut altceva decât sa repet informatii din curriculum vitae, demult  publice. De aceea, mi se pare mai potrivit sa vorbesc putin despre ceea ce consider a fi un veritabil crez de  viata si de conduita care, n-am nici o îndoiala, a însufletit întregi generatii de diplomati români.
      În acest sens, încep prin a mentiona ca m-am format intelectual în primul deceniu postbelic, atunci când tavalugul din Est se pornise sa stinga tot ceea ce era românesc în simtirea si constiinta, în modul de a fi, în traditiile, prezentul si viitorul neamului vietuind de milenii pe aceste meleaguri. Atunci, filonul, mai bine zis fiorul national si nimic altceva mi-a salvat sufletul si mintea, ca si multor, foarte multor alti români. În ceea ce ma priveste, copilarisem într-un colt de Oltenie, unde acest fior n-avea forta de traire proprie ardelenilor, care cunoscusera atrocitatile ocupatiei hortiste. El era însa prezent – difuz, putin utopic, dar cu atât mai puternic, mai încapatânat. Nu crescusem între „Miticii” de la Sud de Carpati, pe drept ironizati si dispretuiti, ci între vechi regateni asemanatori celor care se jertfisera pentru cucerirea independentei tarii si mersesera de doua ori la razboi  pentru Ardeal - lucru ce se uita prea usor astazi. Un strabunic cazuse la Plevna, iar tatal meu, ranit la Marasesti, facuse parte din detasamentele Armiei Române care înfrânsesera, luni de zile, trufia Budapestei. Pe un asemenea fundal, credeam cu tarie în destinul românesc al tarii. Nu spun ca, pregatind un doctorat în filozofie, nu i-am citit cu interes pe Plehanov si Cernâsevski. M-am aplecat însa asiduu asupra lui Vasile Conta, D.D. Rosca, asupra nelinistei ce razbate  pretudindeni de sub limbajul criptic al unui filozof de profunzimea si originalitatea lui Lucian Blaga. Am citit dintr-o rasuflare tot ceea ce aveam la îndemâna din Vasile Pârvan si Nicolae Iorga. Ma fascinau biografiile unor mari diplomati straini, dar ma întorceam mereu la Alecsandri, Kogâlniceanu, Bratieni, Take Ionescu si, mai ales, la inegalabilul  Titulescu. Ei erau ai nostri. Ei erau ai mei. Am salutat primele semne ale unei redesteptari nationale la Bucuresti, am scris despre natiune si perenitatea valorilor nationale, cu prelungirile lor în principiile si normele dreptului international.
      Când am pasit pe caile diplomatiei, am realizat repede ca aceste valori sânt singurele ce pot garanta împlinirea destinului românesc al neamului, care, totodata, nu putea fi decât un destin european. Aceasta dimensiune europeana mi se dezvaluia tot mai amplu pe masura ce participam la pregatirea si apoi la        desfasurarea primei Conferinte pentru Securitate si Cooperare în Europa. În acest cadru, pornind de la realitatile Batrânului Continent, aflat în centrul confruntarilor Razboiului Rece, am înteles cât de mari si înradacinate erau obstacolele aflate în calea eliminarii politicii de bloc si manifestarilor de forta, dar si ce potential de negociere, de construire de punti, de întelegere si cooperare rezida în politica de independenta a României, ce posibilitati de deschidere si actiune ofera aceasta politica diplomatiei. Am fost fericit ca, mai multi ani, am putut înscrie modestele mele capacitati în eforturile unei echipe de colegi minunati  si sub îndrumarea unor diplomati de înalta clasa, atasati cu trup si suflet interesului national. Alaturi de asemenea colegi si sub o astfel de îndrumare, am înteles ca, în diplomatie, ethosul national înseamna daruire, cautari continui, de obicei pline de framântari, de tensiune, de întrebari chinuitoare, nopti, multe nopti nedormite, capacitatea de a-ti asuma raspunderi. Ca diplomatia înseamna cultura, inteligenta, trairi autentice, contacte umane în care sa-ti prezinti cât mai bine tara, sa-ti apropii interlocutori dintre cei mai  diversi, nu întotdeauna comozi, sa cultivi prietenii, nu atât    pentru tine ca om, ci în calitatea de reprezentant al tarii. Am fost secondat în aceste stradanii, permanent si statornic, cu discretie, dar cu deplina angajare, de sotia mea Constanta Vlad, fire sociabila si prietenoasa, cu un har deosebit de a se apropia de oameni si a-si apropia oamenii. De aceea, permiteti-mi sa împart cu dânsa bucuria de astazi, sa-i exprim recunostinta pentru tot ceea ce a facut ca eu sa ma învrednicesc de onoarea ce mi se aduce acum.
      Desigur, ca oricine altcineva, am fost si eu sub vremi. M-am simtit mândru când tara mea se manifesta demn în arena mondiala si spunea ceva lumii, desi, personal, nu aveam nici un merit în aceasta privinta. Am suferit când, cu toate ca avea dreptate, nu o putea obtine, în contexte potrivnice ale raporturilor de putere. Am suferit si mai mult când nu avea dreptate, si nu gasea resurse proprii de a se schimba. Dar niciodata n-am ridicat piatra pentru a lovi si n-am mers cu jalba la înalte porti ale timpului. Am încercat sa fac cât mai mult din ceea ce eu credeam  ca e bine. Unii vor spune „bine ai facut”, altii vor considera ca trebuia mers  mai departe. Dar, privind în urma, nu pot sa nu remarc faptul ca, oricine se apleaca fara pareri preconcepute asupra subiectului, va constata ca diplomatia româna, în care se înscriau si stradaniile mele, n-a cunoscut nici un hiatus în slujirea interesului national.
      Si astazi, diplomatia si tara întreaga se afla sub vremi. Din fericire, ele sunt vremi bune. Nu vreau sa devin sententios si patetic, dar afirm ca de noi si numai de noi depinde daca vom fructifica în interesul national actuala sansa istorica. De un lucru sunt sigur: valorificarea acestei sanse nu trece prin negarea ci, dimpotriva prin afirmarea aceluiasi ethos national. Nici calitatea de membru al Aliantei Nord-Atlantice, nici integrarea în Uniunea Europeana nu presupun sa nu fim si sa nu ramâneam noi însine. De altfel, nici o alta tara aflata în conditie similara cu a noastra nu procedeaza într-un alt mod. Sa nu fim, deci, „originali” în aceasta privinta. Sunt convins ca pastrarea si pretuirea a ceea ce este cu adevarat specific natiunii române poate face din România un partener respectat si cautat. Repet, nu cred ca nihilismul îndreptat împotriva propriilor valori ar face parte din fibra noastra nationala. Asa cum nu cred însa ca ethos înseamna îngustime nationala, ca diplomatia se poate acomoda cu improvizatia, inconsecventa, bunul plac, incultura.
      Daca  românii, plictisiti de vesnicele ciorovaieli si ciondaneli politice, suprasaturati de goliciunile, violentele si neamprostia, revarsate zilnic pe tarabele tabloidelor si ale unor mici ecrane; daca acesti români  au simtit câteva batai de inima alaturi de ceea ce un om obisnuit, ca noi, Bogdan Aurescu, împreuna cu echipa sa, a încercat sa faca în ultimele saptamâni pentru România la Haga, aceasta ar fi un semn de normalitate. Mai mult, ar fi o speranta, o sansa. Si, sunt convins ca asa este. În ceea ce ma priveste, am fost si ramân un optimist incorigibil. Cred în potentialitatile de profesionalism si de reusita ale diplomatiei române. Cred în destinul  tarii, pe care-l înteleg în cel mai autentic spirit titulescian, anume un destin deopotriva national, european, cu o larga deschidere spre universalitate.
Va multumesc,