Rolul diplomatilor in promovarea democraţiei

1. Analiza diplomatiei privind promovarea bunei guvernãri dintre state conduce în mod necesar la interogaţii asupra modalitãţilor prin care aplicate de guvernele statelor poate promova guvernarea democraticã.
Unul dintre ingredientele absolut necesare unui sistem internaţional modern şi eficient este asigurarea cadrului de dezbatere democraticã şi autenticã între bogaţi şi sãraci, între exponenţii unor abordãri diferite ale problemelor globale. Acest tip de comunicare va determina la rândul sãu stabilirea dialogului între popoare, între categorii sociale şi indivizi, care sunt tot mai mult chemaţi sã trãiascã într-un spaţiu politic comun .
Dacã nu existã interacţiune între grupuri ale cãror interese şi concepţii sunt divergente, neînţelegerile şi incompatibilitãţile se vor regla prin dezvoltarea de ideologii opuse, mişcãri migratorii masive sau violenţã. Chiar dacã nu se poate imagina o societate planetarã care sã funcţioneze prin instituţii democratice de tipul celor care funcţioneazã în ţãrile civilizate, aspiraţia spre o astfel de instituţionalizare democraticã trebuie sã anime eforturile organizaţiei mondiale.
Chestiunea legitimitãţii democratice tinde sã afecteze organizaţiile în care diferenţierea politicã joacã un rol, şi în care cei care guverneazã nu îşi exercitã pur şi simplu puterea prin forţa brutã, ci recunosc importanţa organizãrii unui sens de reciprocitate între instituţiile politice şi cei guvernaţi.
Faptul cã, întotdeauna, cultura democraticã pune accentul pe drepturile individuale, pe aspiraţiile cetãţeanului faţã de instituţiile publice, face legitimitatea o temã centralã a democraţiei.
Din aceastã perspectivã, permanenta revizuire a exerciţiului puterii devine trãsãtura esenţialã, mai ales când se materializeazã principiul teoretic cã deţinãtorii puterii pot fi îndepãrtaţi dacã nu sunt capabili sã-şi îndeplineascã îndatoririle în mod satisfãcãtor. Aceste constatãri sunt valabile în primul rând la nivel naţional. La nivel internaţional, legitimitatea se aflã într-un stadiu mai puţin avansat de conceptualizare, iar integrarea politicã este relativ redusã.
2. De aceea, este dificil sã se edifice un sens de apartenenţã şi participare la nivel autentic global, izvorât din identificarea cu valori şi principii. Dupã 1945, semnificaţia democraţiei s-a schimbat substanţial în relaţiile internaţionale.
În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, democraţia era vãzutã ca un sistem politic opus fascismului. În timpul rãzboiului rece, noţiunea de democraţie a fost împinsã în douã direcţii diferite, mai ales în relaţia cu ţãrile lumii a treia. Statele socialiste europene susţineau democraţia în termeni economici, sociali şi culturali în raport cu imperialismul occidental, dar şi prin nevoia generalã de a se acorda şanse egale tuturor statelor.
În Occident, democraţia era definitã prin drepturile şi libertãţile politice şi civile în statele independente care trebuiau protejate de comunismul global. În mod paradoxal guvernele occidentale au sprijinit adesea regimuri dictatoriale, nedemocratice, pentru simplul motiv cã acestea se opuneau comunismului.
Sfârşitul rãzboiului rece a adus o recunoaştere nouã, revizuitã a democraţiei, nu numai ca sistem de drepturi şi libertãţi politice, dar şi ca proces în care dezvoltarea economicã şi socialã poate fi promovatã în serviciul obiectivului asigurãrii pãcii şi securitãţii.
La începutul anilor 1990, democratizarea statelor a început sã fie recunoscutã ca un cadru politic esenţial pentru protecţia drepturilor omului. Insa diplomatii nu pot impune democraţia şi nici instala guverne democratice, diplomatia poate însã sã contribuie la promovarea şi consolidarea culturii democratice în societate, în douã contexte fundamentale.
3. Un prim context este planificarea operaţiunilor de restabilire şi menţinere a pãcii, sau de reconstrucţie instituţionalã post-conflictualã. În multe dintre cazurile în care istitutiile se face apel la institutiile internationale care realizeazã aceste operaţiuni mai ales in cazurile de conflicte interne. Cauzele lor sunt complexe, determinate de regimuri sociale, economice şi politice, în care categorii largi ale populaţiei se simt alienate. Mãsurile de creare a potenţialului de participare al celor excluşi sunt parte a reglementãrii de pace negociate. Acolo unde conflictele au mai mult caracterul unei lupte pentru putere între facţiuni rivale, alegerile democratice vor fi o componentã esenţialã a unui acord de pace.
Asistând consolidarea unor acorduri de pace, diplomatia devine un instrument international si esenţial în promovarea unei culturi democratice.
Un al doilea context este organizarea eforturilor generale de promovare a dezvoltãrii umane, prin asistarea statelor membre în furnizarea unei guvernãri echitabile şi eficiente şi prin întãrirea societãţii civile. Natiunile Unite recunosc cã democratizarea oferã o nouã zonã de asistenţã tehnicã utilã ţãrilor în dezvoltare.
4. Astfel de domenii ar putea fi consolidarea partidelor politice, asistenţa în organizarea de alegeri naţionale, asistenţa în relaţia cu mass-media, instituirea de mijloace de control ale rãspunderii şi transparenţei pentru conducãtorii politici, îmbunãtãţirea situaţiei drepturilor omului .
5. Intuind dificultãţile conceptuale şi implicit politice ale diplomatilor în tentativa sa de operare imparţialã cu acest concept, profesolul Caporaso observã cã democraţia nu este un concept care se înţelege de la sine şi cã nu implicã în mod necesar un set omogen de indicatori operaţionali.
El admite însã cã existã componente importante ale democraţiei în raport cu care se poate evalua efortul de guvernare democraticã: rãspunsul guvernelor faţã de preferinţele cetãţenilor, reprezentare, participare, deschidere, drepturi, legitimitate, rãspundere, competiţie politicã, în special competiţia electoralã şi a partidelor, şi separarea puterilor.
6. Un punct de vedere interesant care sa sublinieze realizarea conexiunii dintre securitatea colectivã şi democratizarea politicã dezvoltã, il aduce în discuţie diplomatul islandez Lynn H. Miller, privind relaţia dintre prioritatea originarã şi cea dezvoltatã ulterior.
- Interzicerea agresiunii ca impact al afirmãrii securitãţii colective a contribuit la afirmarea ideii cã interesele statelor pot fi urmãrite şi altfel decât printr-un efort de impunere inclusiv prin forţã;
- Pe mãsurã ce numãrul statelor cu guvernare democraticã creşte, cucerirea prin agresiune apare drept incompatibilã cu noţiunea de bazã a autoguvernãrii;
- Expansiunea societãţilor democratice, dacã este adevãratã prezumţia cã acestea nu vor duce rãzboaie unele împotriva altora, reduce numãrul şi ponderea acelor conducãtori care încã mai cred cã îşi pot extinde puterea şi avuţia prin campanii militare. Rezultatul ar trebui sã fie afirmarea unei politici coerente la scarã mondialã, mai clare ca oricând.
7. Deschiderea de perspectivã şi asumarea sa ca obiectiv sunt de fundamentalã importanţã pentru organizaţia mondialã şi se datoreazã în primul rând unei mişcãri, începute în afara sistemului ONU, prin Conferinţa Internaţionalã a Democraţiilor Noi sau Restaurate.
Astfel mesajul a fost bine recepţionat de Boutros Boutros-Ghali care recunoştea, la vremea respectivã: Promovarea democraţiei este atât scop în sine, cât şi parte a responsabilitãţii ONU de menţinere a pãcii şi securitãţii internaţionale.
Democratia trebuie urmãritã pentru propria valoare, dar şi pentru cã este unul dintre fundamentele pe care se poate construi o lume mai paşnicã, mai echitabilã şi mai sigurã.
Boutros-Ghali era de altfel pregãtit sã afirme conceptul, într-un mod cuprinzãtor, prin „Agenda pentru democratizare” care viza democratizarea internã, dar şi democratizarea relaţiilor internaţionale.
8. În 1995, juristi Uvin şi Biagiotti notau cã nu existau principii şi norme codificate sau regimuri democratice internaţionale. Calitatea de membru al ONU nu era condiţionatã de practicile democratice ale guvernelor. În 1946 şi 1950, sub presiunea SUA, ONU a adoptat rezoluţii anti-Franco, dar Spania a fost admisã în organizaţie înainte de cãderea regimului franchist. Nu existau mecanisme internaţionale de monitorizare sau sancţionare a absenţei democraţiei. Când Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare a publicat un indicator al democraţiei în Raportul privind dezvoltarea umanã , multe din statele membre ale ONU au reacţionat respingandu-l.
9. Spre deosebire de condiţionalitatea democraticã instrumentatã de majoritatea instituţiilor europene la scarã globalã, multã vreme au existat puţine temeiuri pentru o condiţionalitate similarã. Cu toate acestea, existã un ataşament de lungã duratã pentru normele democratice din partea statelor occidentale, în relaţia bilateralã.
Acest argument a fost operat în mod deosebit în raport cu noile state europene şi cele foste socialiste. Într-o mãsurã şi mai mare decât în cazul drepturilor omului, forma efectivã de existenţã a democraţiei este un subiect de discuţie, datoritã evidentei sale dependenţe culturale. Lideri autoritari din lumea a treia încã mai contestã universalitatea unui eventual principiu al democraţiei pluripartite şi adaptabilitãţii acesteia la istoria unor culturi şi popoare.

Autor: Darius Stan