Europa se schimba ! Stilul sau strategiile de guvernare?

Europa se schimba! Stilul sau strategiile de guvernare?
Ambasador George APOSTOIU
Esecul primei tentative de adoptare a Constitutiei Europei a fost urmat de schimbari de echipe în Franta, Germania si Marea Britanie. Odata cu acestea au aparut noutati în alcatuirea coalitiilor de guvernare si nuantari ale platformele electorale cu posibile efecte asupra doctrinelor de partid. Cele trei state sunt pilonii pe care se construieste Europa de mâine si orice schimbare în politica lor prezinta interes. Într-un interval de timp apropiat au mai fost înnoite echipele de guvernare în Italia, Portugalia, Spania, Polonia, iar în spatiul extra-comunitar în Ucraina si Turcia. Se admite ca acestea sunt state cu o pondere limitata de influenta dar si mutatiile de aici ar merita sa fie luate în calcul. La nivel geostrategic, interesul cel mai mare îl prezinta înnoirile asteaptate în curând, în F.Rusa si în Statele Unite.
Se schimba lumea? Sa descifram unele directii.
Germania. Dupa victoria obtinuta de CDU-CSU, Angela Merkel a trebuit sa faca social-democratilor lui Schroeder concesii importante pentru a obtine portofoliul de cancelar si a asigura crestin-democratilor preponderenta la putere. Compromisul a deschis o formula de coalitie inedita pentru Germania prin acceptarea în guvern a 14 ministri social-democrati. Conducând ciudata coalitie de dreapta-stânga, noul cancelar crestin-democrat si-a asigurat asocierea adversarilor pe directia lor predilecta din politica sociala. În acest fel a evitat sau a estompat forta miscarilor sindicale. Concomitent, s-a putut consacra unei politici economice convenabile interesului crestin - democratilor de a dilua rolul ,,statului providential”. Soldul curent al Germaniei este mai bun decât al Frantei, economia germana suporta mai bine decât economiile celorlalte state europene fluctuatiile pietei mondiale. Cum Berlinul urmareste sa ramâna lider al constructiei europene aceste performante îi sunt mai mult decât necesare. Se poate spune ca aceasta orientare strategica îi va aduce în viitor mult mai multe câstiguri lui Angela Markel si partidului ei. Daca acceptam previziunea socialistului Jacques Attali ca pentru urmatoarele doua decenii ,,Uniunea Europeana nu va putea fi altceva decât un spatiu economic” Germania, cu economia ei sanatoasa, va putea sa-si conserve rolul de locomotiva a Europei. Nu se poate spune ca acesta nu a fost si obiectivul social-democratilor. Dar crestin-democratii îl pot exploata în alegerile care îi asteapta ca un merit al lor.
Cândva, nemtii numeau Franta die grosse Nation. Astazi putem considera în aceeasi termeni însasi natiunea germana. De la venirea la putere a Agelei Merkel, Germania este invitata frecvent la reuniunile Consiliului de Securitate. În noiembrie, membrii Consiliului plus Germania se vor întâlni pentru a dezbate problema sanctiunilor înpotriva Iranului. Berlinul avanseaza astfel în atingerea obiectivului sau de a deveni membru permanent al acestui organism si poate declansa una dintre reformele mult asteptate ale ONU.
Pe plan european, Berlinul este într-o permanenta ofensiva, indiferent cine se afla la putere si îsi asuma rolul de mediator ori de câte ori apar probleme controversate. A demonstrat-o cu prisosinta prestatia cancelarului Merkel pe timpul recentei presedintii a Germanie la U.E. Este bine sa se stie ca dupa lansarea, în campania electorala, de catre Franta, a ideii Tratatului simplificat, Merkel a preluat rapid initiativa in timpul presedintiei Germaniei la Uniunea European si a accelerat redactarea proiectului acestuia în cadrul grupului de experti.
Dincolo de spatiul comunitar, Germania rezolva cu atentie, cu inteligenta precautie si cu interes ecuatia de putere cu Rusia. Este adevarat ca Angela Merkel se înscrie pe linia modelului crestin-democratilor fixat de Helmut Kohl în relatii în Rusia. Ca noutate, amintim ca ea foloseste cu abilitate canalul special stabilit de social-democratul Schroeder cu Putin. În felul acesta, statutului de care se bucura Germania, de cel mai puternic partener continental al Rusiei, se consolideaza si a fost pus la adapost de efectele schimbari conjuncturale.
Franta Modelul german de coalitie la guvernare a avut ecouri în Franta. Dupa alegerile prezidentiale din 2007, noul presedinte N. Sarkozy a recurs, prin contaminare, la politica de deschidere si a inclus în guvern ministri din partidul de opozitie. Dar aici mobilul a fost diferit de cel al lui Merkel. Sarkozy a vizat exploatarea victoriei din alegeri pentru a pulveriza opozitia. Socialistul Jack Lang, dispus sa intre în guvernul de dreapta, remarca faptul ca ,,guvernele de coalitie, asa cum se vede si în alte state europene (aluzie la Germania), nu par sa fie o anomalie. Ceea ce pune probleme în deschiderea de tip francez, este ca ea apare ca un act unilateral al sefului statului si nu ca un fruct al dialogului, înca si mai putin, al unui acord cu alte forte politice”. Mai importante - decât în oricare alta tara – sunt modificarile de strategie externa ce par sa se contureze în politica Frantei sub Sarkozy.
Parisul are de recuperat un teren important în Europa, perdut dupa referendumul din 2005 prin care francezii au prabusit Constitutia si au stagnat constructia politica a Uniunii Europene. Poate ca nu au gresit prea mult daca ne punem întrebarea cât de pregatita era Europa pentru a-si asigura si o identitate politica.
Sub Sarkozy, Franta îsi multiplica eforturile pentru revenirea Frantei, alaturi de Germania, în nucleul dur al Uniunii Europene. Merita de vazut de ce mijloace se va folosi Parisul, altfel mult prea francez în europenismul lui, în abordarea asperitatile introduse în viata Uniunii Europene de unii dintre membri în numele intereselor nationale sau al redesteptarii tendintelor nationaliste.
Sarkozy a avansat initiativa constituirii un comitet al înteleptilor pentru clarificari înainte de supunerea proiectului Tratatului simplificat aprobarii statelor membre. Preocupat de revenirea în prim plan, Parisul doreste convocarea unei conferinte interguvernamentale pe tema viitorului institutional al Uniunii Europene. Concomitent a avansat deja principalele teme ale presedintiei franceze care va începe la 1 iulie anul viitor, anume: reforma politicii agricole dupa 2013, chestiunea emigratiei si finantele. Sa spunem ca Franta nu este în cea mai comoda pozitie sa atace nici una dintre aceste directii.
Prioectul Tratatului simplificat este supus discutiei sommet-ul U.E. de la Lisabona, 18-19 octombrie. Este de asteptat sa se ajunga la un acord definitiv pentru a fi deschisa etapa de ratificare ce se preconizeaza sa se încheie în 2009. Simplu nu va fi, procedurile de aprobare sunt diferite, în parlament sau prin referendum. Oricum obstacolele au început sa apara. Guvernul conservator de la Varsovia, prin chiar glasul presedintelui Kaczinsky, a facut cunoscut lui Parisului ca Polonia va introduce un amendament la proiectul Tratatului simplificat. Varsovia vrea un mecanism, numit loanning, capabil sa înghete temporar deciziilor Uniunii Europene atunci când se constata ca exista o minoritate suficienta de nemultumiri. Se întelege ca Franta s-a opus. Sunt înca si alte controverse legate de Tratatul simplificat. Gordon Brown în Marea Britanie si, evident, rebelii de serviciu, fratii Kaczinsky în Polonia nu accepta aplicarea Chartei drepturilor fundamentale ale cetatenilor europeni, pe care o socotesc constrângatoare. Numai ca în Tratatul simplificat se considera ca ,,aceasta (Charta) are valoare juridica egala” pentru toti.
Chiar în conditiile în care are dificultati în respectarea pactului de stabilitate, Franta lui Sarkozy joaca în forta. Parisul a solicitat Bruxelles-ului o amânare a termenului scadent în 2010 pâna în 2013, pentru reducerea datoriei publice. Merita sa amintim aici ca aceasta ofensiva vine si din nevoia de a fi reparate sau compensate unele erori. Sa amintim una care face obiectul unui scandal de proportii: francezii au constatat ca acordul franco-german, intervenit în iulie anul acesta, în dosarul grupului european EADS (în principal, constructia avionului Airbus, care, atentie, ne priveste serios!) arata o crestere a puterii Germaniei în sectorul strategic.
Marea Britanie. Dincolo, peste Canalul Mânecii, Tony Blair a predat anul acesta stacheta lui Gordon Brown. Imediat Londra a fost în masura sa anunte reducerea contingentului britanic din Irak, pâna la 1 ianuarie 2008, cu 1000 de soldati, iar pâna în primavara efectivele sa ramâna la 2500, adica la jumatate din cele actuale. Este un eveniment pe care noi nici nu îndraznim sa-l salutam. Cu siguranta retragerea militarilor britanici a fost discutata de Brown cu Washington-ul, numai ca, este de presupus, el a facut-o de pe alte pozitii decât ar fi putut sa o faca predecesorului sau. Într-o prima analiza putem considera ca hotarârea Londrei reprezinta cel putin o încercare a noilor autoritati nu neaparat de a se distanta de Washington, ci de a se ,,europeniza” mai mult în ochii Bruxelles-ului si ai Strasbourg-ului. Reusita poate sa conduca treptat-treptat la o noua strategie europeana a Marii Britanii.
Merita sa ne oprim la cea mai interesanta initiativa a lui Tony Blair, chiar daca ea priveste mai degraba politica interna si chiar daca, dupa unii, ea a esuat. Fostul premier a încercat sa foloseasca globalizarea pentru a crea conditii de dezvoltare economiei britanice. În primul mandat a urmarit restaurarea finantelor publice; în al doilea, modernizarea serviciilor; în al treilea, a perfectionat modelul laburist prin liberalizarea fortei de munca si flexibilizarea cailor de dezvoltare economica. Aceasta îmbinare de liberalism si social-democratie, botezata ,,cea de a treia cale”, a fost criticata de stânga franceza. Dar, în Marea Britanie, dupa Balir, laburistii ramân la putere cel putin pentru trei ani - Brown a anuntat ca nu accepta alegeri anticipate - în timp ce, în Franta, socialistii francezi au pierdut în fata liberalului Sarkozy. Ramâne, totusi, un esec mare al blairismului. I se reproseaza lui Blair - ma opresc deliberat la acest aspect - tentativa de reforma a constitutiei pe care la venirea la putere o considera arhaica si disfunctionala. A încercat sa introduca criteriul reprezentativitatii proportionale în Camera Lorzilor. A abandonat ideea pe parcurs dar a acceptat o experienta paguboasa, de creare a unor institutii proprii – parlamente – în Scotia si în tara Galilor. Rezultatul a fost ca acestea au condus la dobândirea unui statut de semi-autonomie apropiata independentei si s-au dovedit propice pentru revigorarea nationalismului în cele doua entitati ale Marii Britanii. Oare sa existe o legatura a acestei experiente cu exacerbarea miscarii independiste a flamanzilor din Belgia!?
Rusia. Ramâne mereu importanta si de actualitate ceea ce altadata se numea ,,chestiunea rusa”. Acum este clar ca Putin va conduce, în continuare Rusia, chiar daca nu va mai fi presedinte în viitorul mandat. Unii au spus ca Putin este un fel de consul pe viata, amintind de democratia de tip roman. Este o realitate ca ramânerea lui la putere da o anumita garantie Occidentului, sau siguranta, izvorâte din cunoasterea directiilor politicii lui, asa cum au fost ele relevate pâna în prezent. Dar în viitor cum vor arata?
Angela Merkel s-a întâlnit în mai multe rânduri cu Vladimir Putin. Relatiile de parteneriat economic între Germania si Rusia se consolideaza constant, nu par sa fie supuse unor fluctuatii majore. Atent analizate, ar putea conduce la evidentierea unei tendinte: în Europa, Rusia are un partener preferat, Germania. În rest, Moscova întelege sa discute cu Uniunea Europeana, în ansamblu! Noul presedinte al Frantei, Sarkozy, a facut o vizita la Moscova, în zilele de 9 si 10 octombrie 2007. Se vorbeste de o reusita pe planul apropierii personale dar nu si pe cel al unei schimbari majore al naturii relatiilor interstatale. Sarkozy parcurge traseul cancelarului german cu ceva întârziere dar si cu mai putin rafinament în comparatie cu predecesorii lui atunci când intra în materia democratiei. Înainte de a ajunge la Moscova Sarkozy a facut doua declaratii care nu erau definitorii, la predecesorii lui, pentru interesele Frantei în relatiile cu Rusia. Prima: Rusia ar face bine sa nu complice, ci sa contribuie la însanatosirea vietii internationale. A doua, un loc comun mai vechi, se referea la calitatea democratiei în Rusia.
Acum sa vedem si de dincolo cum stau lucrurile. Sa amintim si unele reprosuri ale Moscovei la adresa Occidentului, inclusiv a Frantei. Kremlinul a refuzat constant lectiile de democratie, ori de unde au venit. Apoi, nu crede ca este pe masura recompensat de Occident pentru ralierea Rusiei la economia de piata, la jugularea anarhiei de care continentul acelasi Occident s-a temut în timpul destramarii Uniunii Sovietice si la decimarea unor structuri mafiote care afecteaza sanatatea relatiilor economice. Kremlinul face alergie la penetrarea spatiului ei de influenta în Ucraina, tarile baltice, Georgia iar pe cale militara a vecinatatii imediate, adica fostele state comuniste aliate. Rau interpretata în Occident este, dupa parerea Moscovei, si politica de reprimare a miscarii independentiste a cecenilor.
Occidentul considera Rusia ca important factor politic, militar si economic în ecuatia de putere pe glob. În masura în care procesele unioniste pe continent sunt înca în desfasurare, Rusia se dovedeste a fi statul cu progrese mai evidente decât cele ale Uniunii Europene în refacerea multipolarismului. Sunt aprecieri conform carora Rusia si-a refacut deja statutul de putere mondiala. Desi nu este o tara prospera, nu poate fi ignorat faptul ca Rusia asigura statelor Uniunii Europene, în buna masura, aprovizionarea cu resurse energetice si ca a ramas nu numai un partener comercial major ci a devenit o imensa piata de desfacere. Odata penetrata aceasta piata, conditiile de viata în Rusia se vor schimba.
Pe un alt plan lucrurile nu cunosc aceeasi evolutie. Parteneriatul dintre Rusia si NATO se afla în regres. Intentiile administratiei americane de a instala scuturi antiracheta în Cehia si Polonia si baze militare în Bulgaria si România par sa fi pus capat lunii de miere dintre Bush si Putin. Deplasarea la Moscova, în octombrie, a secretarului de stat american C. Rice si secretarului apararii Robert Gates pentru a convinge ca aceste masuri nu sunt îndreptate împotriva Rusie s-a soldat cu un esec. Kremlinul a cerut înghetarea proiestului. La ce trebuie sa ne asteptam?
"Nu cred ca exista motive reale de ingrijorare, spune Elene d’Encausse, secretar al Academiei Franceze, unul dintre cei autorizati specialisti în istoria Rusiei. Cred ca, de la dezmembrarea Uniunii Sovietice, Rusia este preocupata în primul rând de construirea unui stat modern”. Nu este simplu. Coruptia si incompetenta administrativa fac ravagii. Masurile luate nu sunt dintre cele mai ortodoxe de aceea se vorbeste de o democratie dirijata în Rusia. Sub Putin, Federatia Rusa si-a stabilizat situatia ca putere mondiala iar rusii îi sunt recunoscatori presedintelui lor si îl vor, în continuare, la comanda. El a reusit sa stopeze caderea din timpul lui Eltin si a dat garantia refacerii puteri militare a statului rus. Pentru Europa aceasta continuitate este, cum am spus, o garantie dar va pune probleme din ce în ce mai complicate. Putin ca prim ministru, daca la aceasta formula va recurge, va continua sa consolideze puterea militara a Rusie pâna la a conditiona formulele de securitate în Europa si, probabil, ceva mai mult.
Europa de Est. De la reunificarea Germaniei, exista o orientare puternica a Berlinului spre Est. Este o revenire la interesele dintotdeauna ale Germaniei. Dupa instalarea lui Nicolas Sarkozy la Elysee se observa ca si Franta se implica mai hotarât în acest spatiu. Sarkozy a fost la Budapesta si la Sofia, ceva mai de vreme la Bucuresti, marcând o ruptura fata de predecesorul lui, Chirac, care a vexat statele est-europene cu remarca malitioasa ca au ratat ocazia sa taca (,,auraient mieux fait de se taire”) atunci când acestea se aratau înflacarate în atlantismul lor. Ca si Chirac, Sarkozy a anuntat ca vrea sa devina si el avocatul statelor est-europene si a declarat - cât de sincer se va vedea mai târziu - ca acestea nu trebuie tratate ca facând parte din ,,divizia a doua a Europei”. Frumos spus, chiar pe întelesul suporterilor de fotbal, dar nu si suficient. Noul presedinte francez încearca sa restabileasca simetria puterii pe continent: ,, pentru a-ti atinge scopurile în Est trebuie sa-ti faci noi prieteni”. Ideea este mai clar explicata de unul dintre consilierii lui: Franta trebuie sa actioneze ,,fara teama si fara tabu-uri, pentru a trage partea noastra de profit si pentru a ne apara interesele”.
Kosovo si Iranul par sa fie alese de Paris pentru a încerca solutii în afara ONU. Este posibil un atac al Parisului la competentele ONU?
Adept al tezei independentei provinciei Kosovo, la antipod fata de Rusia, Sarkozy a declarat, dupa discutiile cu Putin de la Moscova, din octombrie, ca pozitiile celor doua tari marcheaza o convergenta, ca Europa trebuie sa ramâna unita, sa discute cu Rusia si sa se ajunga la o solutie care sa nu raneasca pe nimeni. Dupa unii, aici se poate întrezari o oarecare nuantare de pozitie, dupa altii intransigentul aparator al independentei provinciei sârbe ar fi ramas inflexibil.
Relatiile dintre Paris si Washington sunt mai bune sub Sarzozy decât sub Chirac. Sarkozy l-a numit consilier pe probleme de politica externa pe fostul ambasador în SUA, Jean-David Levitte. Inovatiile în politica externa franceza vin de la Elysee si nu neaparat de la Quai d’Orsay. La consfatuirea cu ambasadorii, din 27 august 2007, noul presedinte a afirmat ca una dintre cele mai mari sfidari ale lumii contemporane este ,,confruntarea dintre Islam si Occident”. Gasim aici semnele unei posibile îndepartari de pozitia traditionala – de la de Gaulle – a Frantei fata de problema Orientului Apropiat. O confirma deocamdata atât pozitia lui Sarkozy fata de Iran sintetizata clar de ministrul lui de externe, B. Kouchner: ,,un razboi împotriva Iranului este de luat în seama”. În problema iraniana, discursul lui Sarkozy la Adunarea generala a ONU era pe acelasi ton. Era o reactie în conditiile atitudinii ostile a Rusiei si Chinei în Consiliul de Securitate pentru sanctionarea Teheranului. Ca alternativa, Parisul a avansat ideea unei actiuni diplomatice europene, împreuna cu Statele Unite, ,,în afara ONU”. Suntem departe de pozitia diplomatiei franceze în cazul Irakului si în apropierea doctrinei razboiului preventiv!
,,Impossibil n’est pas francais”, cum spunea de Gaulle.
Turcia si Ucraina. În spatiul extra-comunitar merita atentie schimbarile din Turcia. Recent, turcii au reusit sa aleaga un presedinte. S-a deblocat o criza care punea la îndoiala natura laica a statului turc. Dar au si aparut problemele. Pentru a stapâni miscarile independentiste ale kurzilor Ankara a anuntat ca recurge la operatiuni militare în nordul Irakului. Concomitent, Comisia afacerilor externe din Congresul SUA a adoptat o declaratie prin care recunoaste ca Turcia este responsabila de genocidul din 1915. Condollizza Rice a declarat ca operatiunile militare turce afecteaza grav interesele americane în Irak. Presedintele Abdulah Gul a declarat ca recunoasterea evenimentelor din 1915 ca genocid reprezinta un act ostil al Congresului american la adresa Turciei. Ankara si-a rechemat ambasadorul de la Washington. Iata doua probleme care complica relatiile dintre doi parteneri NATO în conditiile atât de complicate ale razboiului din Irak.
Turciei nu îi este usor nici pe plan european. În campania electorala Sarkozy a fost prea dur cu Ankara fara sa tina cont de raporturile bilaterale bune dintre cele doua state, de pozitiile lor similare în probele sensibile ca razboiul din Irak, conflictul israelo-palestinian, stoparea accesului Iranului la armele nucleare, razboiul din Afganistan. Pentru a atenua intransigenta lui Sarkozy din timpul campaniei electorale ministrul francez de externe Kouchner a facut la începutul lui octombrie o vizita la Ankara. Se va vedea daca a avut efect.
În Ucraina, recentele alegeri au demonstrat ca interesele si sentimentul national sunt extrem de puternice la ucraineni. Nici mirajul revolutiei portocalii nu mai fascineaza ca altadata. S-a vazut ca ca energia formulei de impunere a democratiei prin manifestari de strada s-a consumat. Helene d’Encausse considera acum ca Statele Unite, prin intermediul unor ONG-uri, a încurajat revolutia portocalie din Ucraina si revolutia trandafirilor în Georgia ca miscari anti-rusesti. ,,Ma bucur ca aceste tari si-au cucerit independenta, dar nu este util sa le împingi sa adopte o atitudine violent anti-rusa. Nu cred ca e prea util nici faptul ca trupele SUA se instaleaza acolo. E o alta forma de dependenta. Iar pentru Rusia este destul de greu de acceptat."
Vor aparea, în aceste conditii, alte inovatii? Cu siguranta.
România. În ce ne priveste, dupa caderea regimului de guvernare comunista, Bucurestiul nu a reusit sa aiba relatii normale nici cu Rusia lui Eltin, nici cu cea a lui Putin. Cauzele sunt multe. În timpul presedintiei lui Ion Iliescu a functionat tactica inhibarii sefului statului la care a recurs abil opozanti, prin supralicitarea trecutului sau politic al presedintelui. Dintre noii sefi de stat ai fostelor tari socialiste Ion Iliescu a fost ultimul primit la Kremlin. si acest lucru s-a petrecut dupa mult timp si dupa multe eforturi. Culpabilizându-l pentru studiile la Moscova, pentru trecutul politic, opozitia ignora deliberat faptul ca România a intrat în NATO si a pregatit aderarea la Uniunea Europeana în timpul mandatelor lui Ion Iliescu, avândul ca sfatuitor (numai!) pe tânarul lui ministru de externe Adrian Nastase, devenit apoi prim ministru. În ochii Moscovei, deteriorarea relatiilor ruso-române avea ca principala cauza demersurile României de a intra în NATO si nu în trecutul comunist al sefului statului. Acesta este un adevar care poate fi usor demonstrat. Nu îi înteleg pe cei care îl stiu de ce nu îl avanseaza! Efectele acelor demersuri se vad limpede si astazi, dupa acordurile, încheiate - sub guvernarea Nastase - privind ,,stationarea” soldatilor americani în bazele militare românesti. Opozitia Moscovei nu va trece decât dupa convenirea unor masuri de compensatie pe care nu noi românii le vom asigura. Noi le vom suporta! În aceasta chestiune, nimic nu ne poate servi mai bine decât o politica de... evitare a gafelor. O politica serioasa care sa faca posibila apropierea obiectivelor cere o diplomatie abila si inteligenta. Întelept ar fi sa reusim sa convingem aliatii nostri de azi pentru a ne sta alaturi. Dar acesta este deja un alt subiect.
Daca – conditionarea se impune! - clasa noastra politica va întelege rapid si corect noile miscari strategice de pe continent noi, românii, vom putea evita erorile de pâna acum care ne-au costat întârzierea sincronizarii la Europa. În aceste conditii, cred ca ,,europenizarea” politicii externe românesti trebuie sa devina adevarata prioritate a Bucurestiului. Este calea cea mai sigura de a ne dimensiona corect puterile pentru a moderniza mai rapid România, de a ne trage, cum spun consilierii lui Sarkozy, partea noastra de profit si de a ne apara interesele. Cât priveste ,,atlantismul” nostru, acesta ramâne prioritar si important, desigur, în masura în care vom sti sa beneficiem cu întelepciune de ceea ce are el bun: pragmatismul.

Politica de aparare sau implicare în dinamica razboiului? Nu este direct legat de posibilele modificari de strategii pe continent dar merita prezentate câteva informatii privind vânzarile de armament în Orientul Mijlociu.
C. Rice a anuntat, la 2 august 2007, ca SUA vor livra în urmatorii 10 ani, statelor prietene din Orientul Mijlociu (Arabia Saudita, Egipt, Kuweit, Bahrain, Qatar, Oman si Emiratele Arabe Unite) arme în valoare de 46 miliarde de euro. În aceeasi perioada, ajutoarele militare americane acordate Israelului se vor ridica la 30 de miliarde. Cu toate acestea, furnizarea de arme sensibile Arabiei Saudite nelinisteste Tel-Aviv-ul. Franta a vândut în 2004 armament în valoare de 3,38 miliarde euro si va avea o cifra de afaceri, la sfârsitul lui 2007, de 6 miliarde. Orientul Mijlociu este un spatiu pe care, traditional, Franta si-l disputa cu state care astazi îi sunt partenere în structuri militate si economice. Recent, a semnat cu Libia contracte militare de vânzare a rachetelor antitanc Milar, în valoare de 168 de milioane de euro si a sistemului Tetra de comunicare prin radio a EADS de 128 de milioane euro.
În acest context, sa mai amintim ca Sarkozy a reluat chestiunea revenirii Frantei în structurile militare ale NATO în aceeasi conditii în care a facut-o, cu ani în urma, presedintele Chirac în discutiile cu presedintele SUA, Bill Clinton. Parisul vrea sa aiba un post de comanda ,, la cel mai înalt nivel” în conducerea organizatiei, pentru flancul mediteranean. Atunci Chirac nu a avut câstig de cauza.
Va avea acum Sarkozy?
Lumea se schimba. Este evident.