Nicolae Titulescu – Gândire şi acţiune diplomatică naţională, europeană şi mondială -La 125 de ani de la naştere-

Scris de Ambasador Profesor Univ.dr Constantin Vlad


Cultura universală e un mozaic – mozaic de culoare, de tonuri, de sensuri şi valori. Găsim interesantă lumea pentru că e diversă, pentru că la tot pasul întâlneşti altceva, diferit şi inedit. Viaţa pe care o trăim e frumoasă pentru că, prin cultură, ne îmbogăţim cu realităţi create de om într-o varietate infinită. Dar aceasta nu este totul. Varietatea, diversitatea, ineditul în cultură sunt, în acelaşi timp şi pe de altă parte forme în care vieţuieşte ceva care transcende diferenţele: ele sunt manifestări ale omului, ale umanului, făurite şi recunoscute ca atare. Omul, creând valori culturale, depăşeşte tipare, înfrânge îngrădiri de tot felul, dar nu-şi neagă natura, specificitatea speciei care este, pretutindeni, egală cu ea însăşi, adică aceeaşi. De aceea, în cultură, poate mai mult decât în alte sfere, particularul e recunoscut, e acceptat şi însuşit ca valoare atunci când şi în măsura în care e o formă ce exprimă şi ceva general, se revendică de la ceea ce este comun în oameni, în condiţia lor de existenţă şi de manifestare. În afara acestei aspiraţii către general, varietatea creaţiei culturale rămâne marginală, o pată de culoare locală, fără acces spre universalitate. În alte cuvinte, specificitatea în cultură trebuie să se bucure, prin valoare, de un loc în ceea ce a devenit sau devine tezaur comun al umanităţii. Aşa se face că, la aproape 200 de ani după ce s-a născut pe sol finlandez, Kalevala interesează, place şi emoţionează şi astăzi; aşa se face că ceremonia ceaiului e gustată şi acum pretutindeni, după mai mult de două milenii de când e cunoscută, întrucât dincolo de estetica gestului, de rafinamentul mişcărilor – care pentru un observator neavizat poate părea puţin teatral – se insinuiază un îndemn: omule, semen al meu, de oriunde ai fi, vino să tăcem împreună, aici în Orient; de aceea tomurile cuprinzând tragediile antice, operele lui Shakespeare, dar şi romanele lui Kafka şi cele ale lui Ernesto Sabato se află în rafturile bibliotecilor pe toate mediadianele şi pe noptierele a miliarde de oameni.
Pe asemenea coordonate are loc şi afirmarea şi receptarea României în lume. Spunem ceva despre noi vecinilor, europenilor, popoarelor de pretutindeni prin faptul că existăm aici, în Carpaţi şi la Gurile Dunării, prin istoria şi devenirea noastră, dar cu deosebire prin creaţia eminesciană şi prin Mioriţa, prin opera lui Brâncuşi, precum şi prin miile de români specialişti în IT care lucrează la Microsoft şi în alte locuri nu mai puţin prestigioase. Şi, întrucât creaţia culturală e puternic individualizată, găsesc că sesiunea ştiinţifică de faţă a făcut o opţiune bună propunându-şi să reliefeze originalitatea şi universalitatea culturii noastre aşa cum acestea sunt întruchipate de mai multe nume de răsunet, pentru noi şi pentru cei din afară. Să vorbim despre marile spirite româneşti, să-i cinstim cum se cuvine pe cei ale căror nume reprezintă veritabile paşapoarte în lume pentru noi toţi, să depunem eforturi mult mai mari decât până acum spre a-i face cunoscuţi şi apreciaţi cum se cuvine. Repet, să vorbim noi despre ei că destul vorbesc alţii despre românii spărgători de bancomate, membri în bande criminale, traficanţi de carne vie şi de droguri, despre copiii din România handicapaţi şi infestaţi cu HIV.
Ca profesor de relaţii internaţionale şi diplomat mi-am propus să fac acest luicru, aplecându-mă cu profund respect şi cu pioşenie asupra unei personalităţi de excepţie, anume Nicolae Titulescu. Nu intenţionez să relatez biografia sa, prezentată deja în volume numeroase şi amplu documentate. De asemenea, nu-mi propun să rezum ideile fundamentale din opera sa, într-adevăr prodigioasă. Menţionez în această privinţă că respectiva operă nu este încă deplin descoperită şi publicată. Este înalt meritoriu că Fundaţia Europenă Titulescu, prin grija şi sub îndrumarea preşedintelui său, profesorul universitar doctor Adrian Năstase, prin strădaniile unui colectiv animat de un cercetător, autor şi editor de marcă în persoana istoricului George G. Potra, continuă să identifice, mai ales în arhive străine, scrieri sau documente ale lui ori despre Titulescu, punându-se astfel la dispoziţia cititorului volume masive cu noi contribuţii, deosebit de valoroase, la cunoaşterea gândirii şi activităţii sale diplomatice. Paginile de faţă îşi propun un scop modest: să reliefeze prin momente semnificative modul cum Titulescu şi-a urmărit şi realizat crezul de o viaţă – înscrierea actului diplomatic naţional în contextul european şi în cel mondial. Fac însă înainte o paranteză: Henry Kissinger, cunoscutul şef al diplomaţiei americane şi analist strălucit al vieţii internaţionale şi diplomaţiei afirma în una dintre lucrările sale fundamentale că politicienii şi diplomaţii din perioada interbelică a secolului trecul au fost nişte oameni timizi şi cumsecade. Desmint în mod categoric o atare calificare în cazul lui Nicolae Titulescu. Desigur, acesta a fost un om cu maniere alese, de o eleganţă seniorială în felul de a vorbi şi a se purta – îi plăcea să spună că diplomaţia a rămas ultimul domeniu în care prevalează politeţea – dar gândirea şi acţiunea sa diplomatică au fost pătrunse de patos, de spirit militant, de înaltă răspundere pentru soarta României reîntregite, pentru cauza păcii şi securităţii internaţionale. Când pacea este ameninţată, sublinia el, noi trebuie să-i reconstruim şi consolidăm fundamentele. Un asemenea crez a patronat politica sa de alianţe, înainte de toate cu Franţa, reorganizarea Micii Înţelegeri, crearea Înţelegii Balcanice, deschiderile din deceniul al 4-lea al secolului trecut urmărind normalizarea relaţiilor cu marele şi periculosul vecin de la Răsărit. Dacă strădaniile unor personalităţi lucide şi clarvăzătoare precum Titulescu de a pune obstacole puternice în calea războiului care se anunţa au eşuat, aceasta s-a datorat cedării din partea marilor puteri democratice şi pacifiste ale vremii în faţa politcii revizioniste şi revanşarde, cedări care au costat omenirea cataclismul celui de Al Doilea Război Mondial. În realitate, metodele de organizare a păcii şi de îngrădire şi evitare a războiului în Europa şi în întreaga lume, imaginate şi formulate de marele diplomat român sunt validate de istorie şi îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi valabilitatea.
Aşadar, sensul naţional al diplomaţiei titulesciene. Titulescu a fost înainte de toate un mare român. Eu care sunt adânc uman, mărturisea el, am curajul să afirm public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în ea. El înscria apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României în spiritul şi pe baza dreptului internaţional. Niciodată România, sublinia Titulescu, nu va renunţa la nici cea mai mică parte din dreptul pe care l-a câştigat prin suferinţele îndurate în timpul Marelui Război şi nu va accepta niciodată să se dispună de soarta fiilor săi fără să fie consultată sau să-i fie impuse hotărâri cu care să nu fi fost de acord. Nu vom renunţa niciodată, relua el ideea, în favoare nici uneia şi nici chiar în favoarea tuturor marilor puteri împreună, la principiul egalităţii statelor, adică la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră şi de a nu primi niciodată o hotărâre la care noi să nu fi consfinţit. Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor, fără excepţie, dar în treburile noastre interne nu vom primi ca stăpâni decât pe noi înşine. Născut în Cetatea Băniei, Titulescu înţelegea ca puţini alţii că România nu va fi niciodată întreagă fără Ardeal. Încă din anii neutralităţii, va milita cu hotărâre pentru realizarea dezideratului naţional al tuturor românilor. România nu poate fi întreagă fără Ardeal, afirma el într-o înflăcărată cuvântare rostită în 1915 la Ploieşti. Ardealul este leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa. Ardealul nu e numai inima Roimâniei politice. Priviţi harta. Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie. După 1918, Titulescu avea să fie între cei care se vor pune în întregime în slujba consolidării statului naţional român, nu va avea linişte până când se va încheia faimosul proces al optanţilor, se va pronunţa şi va acţiona ferm împotriva revizionismului unguresc care scotea capul, în cârdăşie cu totalitarismele epocii. Va conduce politica externă românească cu răspunderea omului de stat, atent la evenimentele care semnalau creşterea pericolelor pentru ţara sa şi pentru celelalte state mici şi mijlocii, cu încredere nestrămutată în destinul României, bazat pe îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor sale internaţionale şi pe primatul legii în relaţiile dintre state. Prin Testament, va cere ca rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească la Braşov. Nu era o pioasă dorinţă, ci o ultimă expresie a unui crez politic: cu Take Ionescu la Sinaia şi mormântul meu la Braşov, îşi dezvăluia el gândul, cine va îndrăsni să se atingă de integritatea României?
Dimensiunea europeană a reprezentat un adevărat stindard al viziunilor şi comportamentului lui Nicolae Titulescu. Acesta a fost nu numai un mare român ci, totodată, şi un mare european. Puţini oameni ai vremii au fost atât de buni cunoscători ai problemelor europene şi s-au implicat atât de mult în aceste probleme, cum a fost Titulescu. S-ar putea evoca în acest sens "n" cazuri şi "n" împrejurări, dintre cele mai semnificative. Aici mă limitez la un singur astfel de caz, mai puţin comentat astăzi şi rămas undeva între piesele de arhivă şi între filele unor cărţi mai vechi. Am în vedere ceea ce e înscris în analele diplomatice drept tentativa de creare a “Pactului celor Patru”, la începutul deceniului al 4-lea al secolului trecut.
Astfel, în 1933, Mussolini lua iniţiativa încheierii unei înţelegeri între Italia, Germania, Marea Britanie şi Franţa, înţelegere potrivit căreia cele patru puteri – de fapt, mari puteri, după criteriile de atunci – să urmărească şi să rezolve, împreună, problemele Continentului. După preparativele diplomatico-protocolare de rigoare, se întâlneau, la invitaţia lui “Il Duce”, proaspătul cancelar german, Adolf Hitler, şi premierii britanic şi francez. În proiectul de tratat pe care Cei Patru îl pregăteau se aroga şi dreptul semnatarilor Pactului de a patrona eventuale rectificări de frontiere în Europa, ceea ce implica revizuirea tratatelor existente, inclusiv a celor care constituiau sistemul de la Versailles. Astfel, în Europa se întindea umbra Congresului de la Viena şi a unei “Sfinte Alianţe” sui generis. Numai că, între promotorii ideii unui nou Directorat în şi asupra Europei, nu se aflau oameni de talia lui Talleyrand şi Metternich. În schimb, în tabăra adversarilor unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi va fi Nicolae Titulescu. Acesta, după ce s-a aflat că se preconizează statuarea dreptului Celor Patru de a modifica graniţe în Europa, nu a mai avut linişte. În calitate de ministru de externe al României şi în numele Micii Înţelegeri, a ars ca o flacără zile şi săptămâni de-a rândul, într-un periplu diplomatic între Paris şi Londra, de o intensitate şi de o fervoare extraordinare. Şi-a copleşit interlocutorii cu argumente şi demonstraţii imbatabile, fiind mereu cu un cap mai sus decât ei, fără excepţie, ca nivel ideatic şi ca persuasiune. A chemat la raţiune şi, pe de altă parte, a ridicat degetul arătător în semn de avertisment. A făcut incursiuni pilduitoare în istorie şi proiecţii de viitor, toate sumbre, în cazul constituirii Pactului. În strălucite lecţii de drept internaţional, a pus faţă în faţă Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul celor Patru, demonstrând că acesta din urmă răstoarnă înseşi fundamentele ordinii politice şi juridice europene. Ştiind prea bine că Londra fusese prima care vorbise despre nedreptăţile tratatelor de pace, mai ales faţă de Germania, şi cunoscând bine, prin misiunile sale pe malurile Tamisei dedesubturile politicii “Perfidului Albion”, nu şi-a cruţat inteligenţa şi abilitatea spre a demonstra miopia şi iresponsabilitatea poziţiilor Marii Britanii în problema Pactului. Dar ştiind la fel de bine că Parisul era gata să accepte Pactul din conştiinţa propriei slăbiciuni şi de teama de izolare, tirul ofensivei declanşate pe Sena era uneori mai vehement şi necruţător. Iată o mostră: "Dacă Franţa, argumenta el la Quai d’Orsay, renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem până întratâta părăsiţi de zei, încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase. Şi chiar de ar fi să rămânem singuri, nu ne vom închina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru. Iar eu, eu am misiunea de a vă preveni în mod caritabil că revizuirea tratatelor va aduce războiul” . Ca într-o partidă de şah pe care a condus-o tot timpul cu strălucire, Titulescu a spus “gardă” la Londra şi “şah” la Paris. Şi, în timp ce dincolo de Canalul Mânecii câteva piese răsleţe continuau să asigure un anumit câmp de manevre, dincoace de Canal ultimele rezistenţe erau înlăturate. Parisul ceda – era “şah mat”: din proiectul de Pact al celor Patru erau eliminate toate referirile le revizuiri de graniţe şi schimbări teritoriale. Era o victorie pe care Europa o datora în cel mai înalt grad unui român înalt, firav, cu sănătatea şubrezită, dar cu o forţă interioară de uriaş. Pactul era semnat, dar ceremonia instituirii sale semăna a prohod. Fără clauze teritoriale, pentru Berlin şi Roma el nu mai avea nicun sens; nu avea să fie ratificat şi nu intra în vigoare. Că Titulescu avusese dreptate urma s-o demonstreze doar peste câţiva ani Münchenul, unde “Cei Patru”, fără Pact, hotărau dezmembrarea Cehoslovaciei, deschizând astfel calea spre cel de Al Doilea Război Mondial.
În sfârşit, valenţele naţionale şi europene au dat diplomaţiei titulesciene statură şi extensii universale. Şi acest domeniu ar putea fi bogat ilustrat. Titulescu, de pildă, a fost una dintre stelele de primă mărime la Liga Naţiunilor, fiind, după cum se ştie, ales de două ori consecutiv preşedinte al Adunării generale a acestui for, caz fără precedent. Aici voi ilustra însă vocaţia universală a diplomaţiei româneşti sub Titulescu prin neclintita şi neobosita sa lucrare în favoarea întronării în relaţiile dintre state a principiilor şi normelor dreptului internaţional. Pacea, obişnuia Titulescu să spună, se naşte din încrederea între naţiuni, iar încrederea din îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor asumate şi a dreptului internaţional. Într-una din convorbirile avute la Londra cu Orme Sargent, al doilea om la Foreign Office, acesta îi spunea lui Titulescu, emfatic, ca răspuns la pledoaria românului pentru egalitatea în drepturi a statelor şi naţiunilor: “Veţi recunoaşte, domnule Titulescu, că Anglia reprezintă ceva mai mult decât Venezuela”. Titulescu: “Anglia are mai multă putere, dar n-are mai multe drepturi decât Venezuela…În faţa Legii Internaţionale, ele sunt egale”. Era o formulare antologică, cu valoare de axiomă. Aceasta şi nimic altceva exprimă esenţa dreptului internaţional, aşa cum acesta era clădit atunci pe Pactul Ligii Naţiunilor, iar acum pe Carta ONU.
În încheiere, iată cum a fost văzut Nicolae Titulescu de câţiva contemporani ai săi:
Cincinat Pavelescu: “O flacără orbitoare, o siluetă care domina o epocă”
Duiliu Zamfirescu: “Avea însuşiri excepţionale: un intelect şi un dinamism care spărgeau orice tipare, împiedicând aşezarea personalităţii sale în vreo categorie. El era în acelaşi timp jurist, orator, diplomat, filosof al istoriei, economist. Titulescu te cucerea cu dărnicia talentului, muncii, tezaurul său de idei şi de cultură umanistă”.
Sextil Puşcariu, descriind o participare a lui Titulescu la şedinţa Consiliului Ligii Naţiunilor din 5 septembrie 1925: “La masa verde, pe fotolii mari, cei zece membri ai Consiliului Ligii. Titulesu este invitat să ia cuvântul; o linişte deplină în sală. A vorbit trei sferturi de oră, dar la toţi li s-a părut că au fost doar 10 minute. Fără să întrebuinţeze figuri oratorice, fără un pic de declamaţie, însă pe un ton cald care făcea să-ţi furnice prin spate, cu o logică strânsă încât nu puteai pune la îndoială nimic din cele spuse, ridicându-se tot timpul pe un punct de vedere înalt politic, social şi filozofic…Şi totul într-o franţuzească elegantă, însă fără nici urmă de afectare. Cu o dicţiune impecabilă, fără urmă de şovăire, încât aveai impresia curgerii unui râu de munte bogat în apă limpede. A fascinat pe toată lumea…Când ai aşa oameni, nu te mai poţi îndoi de viitorul neamului nostru”
Lucian Blaga: “Avea o faţă de ‘asiat’ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement…Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca şi mai târziu, în atâtea alte situaţii în care ne întâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă”
Genevieve Tabouis: “Tumultos în modul de a se comporta, dar un cap lucid, zăpăcind pe toată lume când îşi ţine discursurile, dar metodic în acţiune, având adesea raţionamentul paradoxal, dar întotdeauna bazat pe texte şi o deplină stăpânire a dreptului internaţional, domnul Titulescu copleşeşte pe orice interlocutor. Acest ministru al unei ţări mici, îl citează ea pe Edouard Herriot, face politică în stil mare. Ce om uimitor, care n-a avut şi nu va avea niciodată pereche! În politica externă este îmbarcat pe o firavă luntrişoară pe care o conduce ca pe un mare vapor; în politica internă, stă călare pe o scândură putrezită, căreia, până la urmă, îi dă o stabilitate de stâncă”
A.I. Frangulis, preşedintele Academiei Diplomatice Internaţionale: “A fost, probabil, cel mai mare diplomat al timpului său”.
M.M. Litvinov: “A fost un mare diplomat, unul dintre cei mai iluştri ai perioadei dintre cele două războaie mondiale”.
Circulară Auswärtiges AMI către oficiiele diplomatice germane în legătură cu înlăturarea lui Titulescu: “Poziţia noastră faţă de răsturnarea lui Titulescu este determinată de faptul că, de la terminarea războiului, Titulescu, pe plan internaţional, a jucat un rol principal acolo unde era vorba să se întreprindă ceva, în mod deschis sau pe ascuns, împotriva Germaniei. Titulescu era un adversar categoric al oricărei revizuiri teritoriale cât de limitate a situaţiei create prin Tratatul de la Versailles şi s-a străduit să întărească această stare printr-un sistem de pacte de tot felul şi s-o facă ireversibilă” .
În felul acesta, Ministerul de externe al Reichului nazist aducea, desigur în mod neintenţionat, un amagiu marelui diplomat român; cu menţiunea că acesta nu întreprinsese nimic niciodată împotriva Germaniei, ci doar a politicii revanşarde şi revizioniste a Berlinului, care, până la urmă, a împins omenirea în catastrofă.

Februarie, 2007