O pagină de istorie: 35 de ani de la debutul Consultărilor Multilaterale de la Helsinki

O pagină de istorie:
35 de ani de la debutul Consultărilor Multilaterale de la Helsinki– preliminarii ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa*

Scris de Ambasador Constantin Vlad


1.Începuturi

Toamna anului 1972. Îndeplineam pe atunci funcţia de vice-preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (ASSP), alături de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Frunzetti, Ion Ceterchi şi Roman Moldovan. Preşedinte al acestui for ştiinţific era Mihnea Gheorghiu. În ceea ce mă priveşte, gestionam relaţiile externe ale Academiei şi conduceam un laborator de studii internaţionale, având drept colaboratori, între alţii, pe Mircea Nicolaescu, Ioan Mircea Paşcu, Vasile Secăreş, Rodica Culcer, Sergiu Verona, Monica Grigorescu. Laboratorul respectiv elaborase un studiu privind Modele de securitate şi cooperare în Europa, în care erau sintetizate şi analizate, din perspectivă românească, diferite idei enunţate şi propuneri formulate în alte ţări cu privire la un eventual sistem de securitate şi de cooperare pe continent. De asemenea, pregătisem un volum de studii pe aceeaşi temă, reprezentînd o contribuţie la dezbaterea tot mai intensă ce se desfăşura în legătură cu dezirabilitatea, posibilitatea, şansele creării şi obiectivele unui astfel de sistem în Europa. Drept urmare, începusem să fiu considerat un cunoscător al problemelor privind securitatea europeană.
În aceste condiţii, la începutul lunii noiembrie 1972, eram chemat la Nicolae Ceauşescu. De faţă se afla Gheorghe Pană. Pe scurt, Ceauşescu mi-a spus că, în curând, urmau să înceapă la Helsinki convorbiri în legătură cu securitatea europeană şi îmi propunea să fac parte din delegaţia română la respectivele convorbiri ca adjunct al şefului acesteia: ambasadorul României în Finlanda, Mircea Bălănescu, alături de Valentin Lipatti. Acordăm, sublinia Ceauşescu, o mare importanţă acestor convorbiri şi contăm, continua el, pe pregătirea de specialitate, precum şi pe experienţa ta politică. Drept urmare, intram în echipa de la Ministerul Afacerilor Externe care pregătea participarea românească la acţiunea ce urma să înceapă peste puţin timp la Helsinki. În această echipă, alături de ambasadorii Bălănescu şi Lipatti, erau Nicolae Ecobescu, adjunct al ministrului de externe, şi mai mulţi diplomaţi de carieră, dintre care îi menţionez pe Romulus Neagu, Dimitrie Stănescu, Ion Diaconu.
Atunci nu-mi dădeam seama că intram efectiv într-un nou domeniu de activitate, că începeam o carieră deplomatică, în viaţa mea şi a familiei mele intervenind un moment de cotitură. Diplomaţia nu-mi era străină, ca interes şi preocupări. Manifestam de multă vreme o vie curiozitate pentru tot ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, politica şi diplomaţia mondială. Ani, chiar decenii de-a rândul, urmărisem îndeaproape evenimentele, de atâtea ori derutante, ce se petreceau pe marea scenă a lumii. După ce citisem câte ceva din Hans Morgenthau, am început să văd în spatele acestor evenimente jocurile de interese, să sesizes poziţiile de putere, să judec aranjamentele făcute la lumina zilei şi să surprind din manifestări aparent banale conţinutul şi sensul celor stabilite departe de ochii publicului. Mă uimea câte oportunităţi, unele majore, erau pierdute de diplomaţie. Eram intrigat să

*Din volumul Puncte Cardinale îndepărtate: Helsinki, Tokyo, Canbera. Note ale unui fost ambasador ao României, volum aflat în pregătire
văd câtă miopie, îngustime de vederi, lipsă de orizont şi de imaginaţie se etalau în câmpul diplomatic, cât de puţin se învăţa din trecut, cât de adânci erau, de multe ori, discrepanţele dintre realităţi şi percepţii în actul diplomatic. Mă revolta nonşalanţa, cinismul cu care mari protagonişti ai politicii mondiale îşi disimulau adevăratele intenţii, prezentându-şi interesele egoiste drept cerinţe ale “comunităţii internaţionale”, frecvenţa cu care statele mici şi mijlocii erau silite, sub presiunea celor puternici, să adopte poziţii care, pe fond, le contraziceau năzuinţele şi poziţiile.
Multă vreme am contemplat jocurile diplomaţiei de la adăpostul catedrei. Intrarea în delegaţia României care urma să plece la Helsinki avea să însemne o adevărată “coborâre în arenă”. Mi se oferea şansa să particip la pregătirea şi desfăşurarea primei Conferinţe pentru Securitate şi Cooperare în Europa - CSCE. Aveam să mă bucur ulterior de privilegiul de a reprezenta România, ca ambasador, în Finlanda, Japonia şi Australia. Am avut apoi prilejul să cunosc mai bine proporţiile discrepanţelor dintre Nord şi Sud şi dimensiunile aberantei curse a înarmărilor lucrând într-un grup de experţi ONU la un raport privind relaţia dezarmare-dezvoltare. În fine, am simţit, pe viu, tensiunea dintre ştiinţă şi politică în lucrările unui institut internaţional care se ocupa de problemele securităţii în relaţiile Est-Vest Am putut astfel vedea mari oameni politici ai vremii în postura de diplomaţi, negociatori reputaţi la lucru, limitele ştiinţei atunci când aceasta se încumetă să intre pe tărâmul diplomaţiei, dar şi potenţialităţile unui dialog onest şi purtat cu bună credinţă între cunoaştere şi acţiunea diplomatică.
Bucureştiul anilor 60 arăta un interes deosebit în succesul politicii urmărind slăbirea încordării internaţionale şi întrunirea unei reuniuni dedicate edificării unui sistem sigur de securitate pe Continent. În urma înţelegerilor de la Yalta, România suporta direct consecinţele confruntării Est-Vest şi ale cursei înarmărilor ca stat membru al unui bloc politico-militar condus de o mare putere totalitară, care cerea – şi avea mijloace să impună – ţărilor intrate în orbita sa o supunere totală faţă de Moscova. În atari condiţii, pentru România destinderea şi perspectiva unei conferinţe europene putea însemna înainte de toate oportunitatea de a-şi împlini aspiraţia spre autonomie şi independenţă.
Acestea erau condiţiile în care intram în activitatea diplomatică. Am avut şansa ca această intrare să se facă într-o perioadă fastă, când audienţa României pe plan internaţional se situa la o cotă maximă. Iar această audienţă se răsfrângea direct asupra condiţiei în care diplomaţii români erau priviţi şi apreciaţi de partenerii lor, atât din Est, cât şi din Vest şi din Lumea a 3-a, în raporturile bilaterale, precum şi în reuniunile multilaterale. Politica externă a ţării pe care aceştia o serveau era deschisă, onestă şi lipsită de orice duplicitate, constructivă, preocupată de marile probleme care confruntau comunitatea internaţională, iniţiind adesea măsuri menite să contribuie la rezolvarea acestor probleme sau alăturându-se iniţiativelor similare ale altora. Chiar atunci când poziţiile României erau diferite de cele ale altor state, ideile care stăteau la baza acestor poziţii, articulate într-o viziune cuprinzătoare asupra relaţiilor internaţionale – elaborată şi imprimată de conducerea statului – francheţea cu care aceste poziţii erau afirmate, respectul faţă de opiniile şi interesele altora impuneau oricărui interlocutor. După mai bine de un deceniu în serviciul extern, pot să afirm cu toată convingerea că, din punct de vedere al condiţiei internaţionale a României, al climatului în care lucrau în anii ’70 ai secolului trecut, reprezentanţii diplomatici ai ţării beneficiau de condiţii deosebit de favorabile pentru îndeplinirea misiunii lor; aceasta, în ciuda puţinătăţii resurselor materiale, cu care reprezentanţele din exterior se confruntau în permanenţă. Fac aceste precizări întrucât tot ceea ce voi relata despre activitatea mea şi a unor colegi şi colaboratori apropiaţi în paginile cărţii de faţă ar trebui văzut şi apreciat pe acest fundal reprezentat de politica externă de ansamblu a României, în perioada dată.

2.Preliminarii

Ideea convocării unei conferinţe privind securitatea în Europa, la care să participe toate statele continentului, plus Statele Unite şi Canada, se contura la începutul anilor ’70, atât în Est, cât şi în Vest. Prin contacte diplomatice, se convenea ca o astfel de conferinţă urma să fie devansată de o reuniune pregătitoare. În 1969, apoi în 1970, guvernul Finlandei îşi arăta disponibilitatea de a găzdui o astfel de reuniune pregătitoare, precum şi lucrările conferinţei proriu-zise. Dându-se curs invitaţiei guvernului finlandez, reuniunea pregătitoare lua forma Consultărilor Multilaterale, care aveau să se desfăşoare la Helsinki între noiembrie 1972-iunie 1973.
Pentru participarea la Consultările Multilaterale, la Ministerul Afacerilor Externe, sub îndrumarea ministrului George Macovescu, era pregătit un proiect de mandat cuprinzând obiectivele delegaţiei care urma să reprezinte România la convorbirile de la Helsinki. Alături de sarcinile ce decurgeau din comandamentele politice urmărite de Bucureşti în legătură cu o conferinţă privind securitatea şi cooperarea în Europa, proiectul de mandat preciza că delegaţia va exprima acordul ca deciziile în cadrul convorbirilor să fie adoptate prin consens. Acesta era, de fapt, un punct agreat deja de ambasadorii acreditaţi la Helsinki ai ţărilor interesate in problema unei conferinţe privind securitatea europeană, întruniţi până atunci în mod informal.
În ajunul plecării spre capitala Finlandei, delegaţia era primită de Nicolae Ceauşescu. Acesta a citit proiectul de mandat şi a fost de acord cu prevederile sale, subliniind că nu trebuie acceptată nicio derogare de la consens în adoptarea oricărei decizii. Apoi, el a continuat, spunând că delegaţia trebuie să obţină acordul celorlalte delegaţii participante la convorbiri şi pentru alte câteva prevederi. Astfel, să se consfinţească faptul că reuniunea ce urma să înceapă la Helsinki avea loc între state independente şi suverane, în afara alianţelor militare. În plus, orice acţiuni care se desfăşurau în cadrul reuniunii trebuiau să fie deschise tuturor participanţilor, aceştia având dreptul neîngrădit de a fi prezenţi, sau de a absenta de la astfel de acţiuni. Să nu acceptăm, preciza Ceauşescu, constituirea de grupuri în cadrul reuniunii – cum ar fi grupul statelor membre ale NATO, cel al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, cel al statelor neutre. În afara lucrărilor reuniunii oricine face ce vrea, dar aceste lucrări trebuie să asigure fiecărui stat participant posibilitatea nelimitată de a se manifesta în conformitate cu propriile interese şi poziţii. Dacă o conferinţă general-europeană, sublinia Ceauşescu, ar fi să ducă la întărirea blocurilor militare şi a politicii de bloc, nu avem nevoie de o astfel de conferinţă. În fine, arăta şeful statului român, nu trebuie să acceptăm niciun fel de monopol al finlandezilor în conducerea lucrărilor. În calitate de gazde, lor le revine deschiderea reuniunii, apoi delegaţia lor urma să se situieze pe picior de egalitate cu delegaţiile celorlalte state. Trebuie prevenit, îşi preciza Ceauşescu gândul, ca finlandezii “să facă jocul sovieticilor”. De aceea, lucrările reuniunii trebuiau conduse pe rând, prin rotaţie, de delegaţiile statelor participante, mai concret în fiecare zi de către o altă delegaţie, în ordine alfabetică, stabilită iniţial prin tragere la sorţi. Ceauşescu spusese toate aceste lucruri într-un fel de declaraţie politică, dar punctele-cheie ale prezentării sale erau evidente. A vorbit liber, având în faţă doar o coală de hârtie pe care se vedeau nişte însemnări, ceea ce arăta că punctele de vedere pe care le formula fuseseră gândite şi fixate înainte.
Întâlnirea membrilor delegaţiei MAE cu Ceauşescu avusese loc într-o vineri. Până seara târziu, apoi în cursul zilei de sâmbătă s-a refăcut proiectul de mandat al delegaţiei, indicaţiile lui fiind introduse ca puncte al mandatului. Apoi, conţinutul mandatului delegaţiei a stat la baza unui proiect românesc de reguli de procedură ale Consultărilor Multilaterale. Menţionez că acest proiect cuprindea şi o definiţie operaţională a consensului, formulată în Centrala MAE, şi anume: “Consensul se defineşte prin absenţa oricărei obiecţiuni exprimate de un reprezentant în legătură cu luarea hotărârii respective”; din câte cunosc, era prima tentativă de a da o formulare clară, concretă, privitoare la conţinutul noţiunii de consens
Consultările Multilaterale aveau să înceapă miercurea din săptămâna următoare, în 22 noiembrie. Spre a putea ajunge în capitala Finlandei în ajunul deschiderii Consultărilor, s-a plecat din ţară duminică, 20 noiembrie, pe o rută din cele mai întortocheate: Bucureşti-Varşovia, Varşovia-Frankfurt, Frankfurt-Helsinki, cu o escală la Stockholm. Ca urmare, am aterizat la Helsinki duminică seara târziu, frânţi de oboseală. Cu toate acestea, ne-am aşternut pe lucru şi textul proiectului românesc de procedură era tradus şi dactilografiat în limbile engleză şi franceză. El avea să fie depus a doua zi dimineaţa la secretartiatul finlandez al Consultărilor, fiind înregistrat ca primul document oficial al Reuniunii. Astfel, participanţii la Consultările Multilaterale erau puşi în situaţia de a-şi începe deliberările prin examinarea şi adoptarea unor reguli de procedură referitoare la desfăşurarea lucrărilor. Întrucât înţelegerea anterioară a ambasadorilor acreditaţi la Helsinki nu era înregistrată ca act oficial, formal adoptat, documentul propus de România urma să fie primul luat în discuţie, ceea ce pentru delegaţia română constituia o poziţie de un cert avantaj.
Finlanda ne-a întâmpinat cu o vreme mohorâtă, înceţoşată şi umedă. La aceasta se adăugau scurtimea zilelor şi nopţile nesfârşite. De fapt, zilele erau un fel de amurguri cenuşii, o luminozitate aproximativă cernându-se cu zgârcenie dinspre cerul plumburiu. Iluminatul public funcţiona în continuu. La fel, în spaţiile de lucru, becurile şi tuburile de neon rămâneau tot timpul aprinse. Ni se părea greu de suportat, deşi aveam să realizăm repede că, printr-o şansă nesperată, nu găsisem acolo iarna deja instalată de-a binelea.
Depunerea timpurie a proiectului românesc de reguli de procedură ne-a permis ca, în ajunul deschiderii Consultărilor, să contactăm un număr de delegaţii spre a le prezenta în avans documentul nostru şi a pleda pentru prevederile sale. Acordam cu toţii o mare importanţă primelor reacţii al partenerilor noştri la documentul românesc. Ne aşteptam ca aceste reacţii să prefigureze, într-un fel, dezbaterile din întâlnirile plenare. Bănuiam că nu va fi uşor să obţinem consensul pentru întregul proiect propus de România, or pentru principalele prevederi ale acestuia; unii membrii ai delegaţiei, vechi lucrători în Ministerul de Externe, spuneau că Mandatul cu care delegaţia plecase la Helsinki era cel mai greu din întreaga lor carieră diplomatică.
Mi-a revenit sarcina să am primele contacte cu delegaţiile americană şi canadiană. Delegatul american, cu grad de consilier, m-a întâmpinat cu căldură, a citit proiectul românesc – pe care-l adusesem cu mine –, a ascultat explicaţiile mele, dar s-a limitat în a afirma că-l vor studia cu atenţie, urmând ca poziţia Departamentului de Stat în problemă să fie expusă în cadrul reuniunilor plenare. Întrucât abea lua cunoştinţă de iniţiativa românească, ca orice diplomat care-şi cunoaşte meseria, nu s-a hazardat să exprime vreo apreciere. De altfel, întâlnirea noastră avea loc la ambasada Statelor Unite, într-un spaţiu în care nimic nu arăta că ne aflam în ajunul deschiderii unei importante reuniuni multilaterale: era linişte, calm, la intrare puşcaşii marini îşi făceau rondul, cum aveam să-i văd de atâtea ori după aceea, iar pe holul care ducea la salonul unde se desfăşura întrevederea n-am întâlnit pe nimeni. Era însă o falsă impresie de linişte; ştiam din luări de poziţie publice că Washingtonul acorda o atenţie deosebită Reuniunii de la Helsinki, că atitudinea finală a SUA faţă de o posibilă conferinţă pentru securitate pe Continent depindea de rezultatele acestei reuniuni, care trebuia să răspundă unor obiective fundamentale urmărite de diplomaţia americană în Europa şi în relaţiile generale dintre Est şi Vest. În schimb, la ambasada Canadei era o forfotă vizibilă: se auzeu bătând teleimprimatoare, bărbaţi îmbrăcaţi lejer – pe care aveam să-i întâlnesc apoi frecvent în ţinută oficială în delegaţia canadiană – umblau grăbiţi şi preocupaţi cu diverse hârtii în mână. Interlocutorul meu, tot un consilier, proceda la fel precum colegul său american. Reacţii de acelaşi gen constatau şi colegii mei de delegaţie în contactele lor. Oricum, acţiunile membrilor delegaţiei care precedau dechiderea Consultărilor se dovedeau foarte utile: partenerii noştri aveau posiblitatea să cunoască din timp propunerea românească, puteau informa despre ea ministerele lor de externe, ceea ce avea să faciliteze stabilirea poziţiei statelor lor faţă de regulile de procedură avansate de Bucureşti. Totuşi, eram conştienţi că acceptarea propunerilor româneşti, nu în ultimul rând cea privind aplicarea rotaţiei la conducerea lucrărilor, nu era deloc simplă. În fapt, şefii delegaţiilor statelor participante erau ambasadori acreditaţi în capitala Finlandei, având, în această calitate, legături şi afinităţi multiple nu numai cu autorităţile, dar şi în societatea finlandeză. Apărea astfel un handicap de ordin psihologic în calea acceptării propunerii româneşti, amplificat de constatatrea că, în contactele lor de rutină, reprezentanţii finlandezi nu-şi ascundeau nemulţumirea pe care le-o provoca propunerea menţionată. În plus, cu câteva zile înaintea deschiderii Consultărilor, ambasadorul Franţei, Gérard André, difuzase un poiect de reguli de procedură care prevedea că lucrările vor fi conduse de un preşedinte desemnat de ţara gazdă, asistat de un vicepreşedinte, tot diplomat finlandez. Fiind pus la dispoziţia ambasadelor din iniţiativa lui André, neînregistrat la Consultări, nici acest document nu intra automat în dezbaterea reuniunii; dar el fusese difuzat şi, deci, nu putea fi ignorat. În aceste condiţii, contam pe un efect al eforturilor noastre, cumulate cu demersurile pe care Ministerul de Externe român le făcea în acelaşi sens în capitatele statelor participante la Reuniunea de la Helsinki; era o perspectiva ce avea să se dovedească întemeiată, în final, pentru ansamblul proiectului românesc de reguli de procedură.

3.Primii paşi la Dipoli

Lucrările Consultărilor Multilaterale aveau să se desfăşoare la Dipoli, o suburbie a oraşului Helsinki, în Clubul Studenţilor Universităţii Politehnice. Acesta era situat la câţiva kilometri în afara oraşului, în mijlocul unei superbe păduri de mesteceni. Clubul funcţiona într-o clădire scundă, dar masivă, cu ziduri din beton armat, faţada externă, ca şi pereţii interiori păstrând urmele cofrajelor, e drept bine încheiate şi netede. Principalul spaţiu interior era destinat unor reuniuni numărând 2-300 de persoane. Dar acest spaţiu putea fi folosit şi pentru întruniri puţin numeroase, de dimensiuni variabile, prin simpla plasare a unor panouri uşoare, care trasau configuraţii ad-hoc, din cele mai felurite. Aveam să merg ulterior de mai multe ori la Dipoli, dar întotdeauna configurarea acestui spaţiu principal din Club a fost diferită, funcţie de caracterul şi dimensiunile reuniunilor pe care le găzduia. Mă întâlneam astfel, într-o experienţă ce avea să se multiplice ulterior, cu geniul pe care îl au finlandezii în arhitectură, în design şi în asigurarea funcţionalităţii spaţiilor construite. Alături de sala unde aveau loc şedinţele, de fapt, aproape de jur-împrejurul ei se afla un imens foaier, care avea să devină locul preferat pentru contacte şi convorbiri informale, în timpul nenumăratelor “pauze de cafea” – unele succedate la intervale regulate şi programate, altele (cele mai numeroase), anunţate ori de câte ori lucrările în plen sau pe grupuri restrânse se împotmoleau. Întrucât peretele către exterior al foaierului era din aluminiu şi sticlă, se deschidea privirii perspectiva pădurii de mesteceni, pe care aveam să-i privim de nenumărate ori acoperiţi de nea sau de promoroacă, de-a lungul unei ierni ce părea că nu se mai termină. La subsol se afla o “Cafeteria” largă, înzestrată, între altele, cu un bar de proporţii impresionate; studenţii, mucaliţi, dăduseră cafeteriei numele de Lualamies, în traducere “Omul tavernelor”
Consultările Multilaterale se deschideau în după amiaza zilei de miercuri, 22 noiembrie 1972. Într-o întâlnire scurtă, strict protocolară, ambasadorul Danemarcii, A. Tscherning, decanul corpului diplomatic acreditat la Helsinki, propunea ca preşedinţia primei şedinţe să fie asigurată de Richard Tötterman, secretarul general al Ministerului de Externe finlandez. Tscherning preciza că, după deschidere, reuniunea urma să adopte reguli proprii de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte formula de conducere a lucrărilor; această precizare era făcută la cererea expresă a delegaţiei române, care îl vizitase pe ambasadorul danez în ajunul deschiderii Consultărilor. Tötterman era un suedez înalt, suplu, cu siluetă şi ţinută de campion de sky, cu un păr bogat şi ondulat, uşor grizonat către tâmple, cu obraji permanent îmbujoraţi pe un ten oarecum măsliniu. Era un om discret, cumsecade şi, cum aveam să constat repede, timid. El a prezentat delegaţiilor statelor participante salutul guvenului Finlandei, după care a spus că îl desemneză ca vicepreşedinte al Consultărilor pe J. Iloniemi, director general în MAE finlandez. În felul acesta, reprezentantul ţării gazdă încerca să devanseze orice discuţie privind regulile de procedură, punând Consultările în faţa unui fapt împlinit printr-un act unilateral. Numirea unui vicepreşedinte permanent al Consultărilor putea să sugereze, în subtext, că el însuşi: Tötterman, urma să fie preşedintele permanent al lucrărilor. Instantaneu, ambasadorul Lipatti a ridicat pancarta “Roumanie” şi a anunţat “point of order”, ceea ce însemna că delegaţia română cerea cuvântul. Tötterman a privit câteva clipe către locul unde se afla delegaţia română şi a ezitat, părând că nu ştie ce să facă; de undeva din spatele său însă cineva i-a spus, precipitat şi destul de tare spre a se auzi în sală: “nu-i da cuvântul !”. Ca urmare, Tötterman a bătut în masă cu ciocanul de lemn, aflat la îndemâna preşedintelui de şedinţă, şi a anunţat închiderea lucrărilor până a doua zi dimineaţa. În tot acest răstimp, Lipatti a ţinut sus pancarta cu denumirea ţării. Sala era plină de ziarişti – presa avea acces la deschiderea Consultărilor – astfel că ştirea despre incident, inclusiv fotografia diplomatului român cu pancarta deasupra capului, a fost transmisă imediat de către marile agenţii de presă.
Un timp, delegaţii au zăbovit în foaier la o cupă de şampanie, făcând cunoştinţă unii cu alţii şi schimbând impresii despre deschidere. Când am ajuns la ambasadă, am aflat că cei de la MAE, alertaţi de ştirile transmise de mass media internaţională, întrebaseră la telefon ce se întâmplase cu adevărat în şedinţa inaugurală. Au primit informaţiile respective şi, mai târziu, de la Bucureşti ne-a sosit textul unui protest al guvernului român, cu indicaţia de a fi prezentat de îndată autorităţilor finlandeze. Era ceea ce şi făcea ambasadorul Mircea Bălănescu, către miezul nopţii, în faţa lui Ahti Karialainen, ministrul de externe finlandez.
Protestul, redactatat pe un ton ferm şi în termeni tăioşi, cerea guvernului finlandez să se conformeze normelor şi practicii diplomatice internaţionale, menite să asigure dreptul suveran al fiecărui stat de a participa pe picior de egalitate la dezbaterea problemelor care făceau obiectul unei reuniuni de importanţa celei deschise la Helsinki. El cădea ca un trăsnet din cer senin în atmosfera călduţă a politeţurilor diplomatice instalată la Helsinki. Gestul era purtător al unei serioase semnificaţii politice: pentru România, ceea ce începea în capitala Finlandei nu era un “salon de ceai” al ambasadorilor, ci un prilej istoric unic pentru construirea unui sistem de securitate şi cooperare în Europa, în care statele mici şi mijlocii cereau un loc şi un rol egal cu “cei mari”, doreau să se facă nu numai auzite, ci şi ascultate. Prin aceasta, protestul guvernului român, larg mediatizat, devenea un mesaj clar nu numai şi nu în primul rând pentru gazdele finlandaze, ci pentru toate statele participante. Este de menţionat că după consumarea acestui moment, ideea privind rotaţia a câştigat rapid în audienţă. Totodată, este interesant de remarcat că, după o scurtă perioadă de răceală, colegii noştri finlandezi nu ne-au “purtat pică”. Este, desigur, adevărat că delegaţia noastră a făcut eforturi deosebite spre a-i convinge pe oficialii finlandezi că atitudinea României nu era îndreptată împotriva ţării lor, ci se inspira dintr-o poziţie de principiu, care urmărea să aşeze Consultările pe baze democratice. În acest efort, întrucât în cadrul delegaţiei noastre se stabilise ca eu să port legătura cu “partea” finlandeză în sensul larg al cuvântului, am avut întâlniri speciale cu ambasadorul Matti Kekkonen, fiul preşedintelui, cu şefii partidelor politice din parlament şi cu unii reprezentanţi ai societăţii civile. Chiar în şi după perioada de confruntări foarte intense generate de stabilirea locului de desfăşurare a fazelor a 2-a şi a 3-a ale Conferinţei, raporturile dintre România şi Finlanda nu au avut de suferit.
Acceptarea caracterului deschis al tuturor formelor de lucru şi activităţilor ce se desfăşurau în cadrul Consultărilor – apoi, al Conferinţei – a trecut mai uşor prin furcile caudine ale reuniunii de la Dipoli. El a fost, într-un fel, tacit, considerat de la sine înţeles, deşi înscrierea sa între regulile de procedură întrerupea practici devenite adevărate tradiţii în forumurile internaţionale ale vremii. Amintesc în acest sens structurile ad hoc NATO-Tratatul de la Varşovia-Ţări neutre, secretariate ale diferitelor reuniuni internaţionale constituite în aceeaşi formulă Est-Vest-Neutri, care pregăteau proiecte de documente politice ce sfârşeau prin a deveni documente oficiale ale reuniunilor în cauză; în asemenea modalităţi, relaţiile internaţionale se exprimau în structuri şi în spirit de bloc. Această cerinţă a caracterului deschis al tuturor formelor de lucru n-a contravenit în nici un fel necesităţii contactelor şi întâlnirilor desfăşurate în legătură cu problemele referitoare la Consultări. Dimpotrivă, au avut loc nenumărate asemenea contacte şi întâlniri. Dar nimic din ceea ce s-a petrecut în cadrul oficial al reuniunilor de la Dipoli, apoi în cel al Conferinţei n-a avut loc fără ştirea sau prin atingerea în vreun fel a dreptului reprezentanţilor statelor participante de a fi sau de a nu fi de faţă, de a se pronunţa sau de a nu se pronunţa asupra problemelor ce se discutau.
În fapt, cerinţa privind caracterul deschis al tuturor lucrărilor era strâns legată de cealaltă propunere românească referitoare la desfăşurarea Consultărilor între state suverane şi independente, în afara alianţelor militare. Aşa cum avea să se vadă repede, această propunere irita în mod deosebit delegaţia sovietică, atât prin conţinutul său, cât şi prin faptul că Bucureştiul nu consultase în prealabil Moscova în privinţa ei, în ansamblu, în privinţa regulilor de procedură pe care le avansase la Dipoli. Menţionez că din această delegaţie făceau parte V.F. Malţev, ambasadorul URSS în Finlanda, şi doi “grei” ai diplomaţiei sovietice: V.A. Zorin şi L. I. Mendelevici. De aceea, n-a fost de mirare că, în şedinţa de vineri 24 noiembrie, ultima înainte de weekend, ambasadorul Mendelevici i-a “sfătuit pe prietenii români” să renunţe la propunerea respectivă. Nimeni nu neagă, argumenta Mendelevici, că România este un stat independent şi suveran, ca, de altfel, toate statele participante, calitate pe care alianţele existente n-o afectau cu nimic. Într-un schimb rapid şi discret de păreri în cadrul delegaţiei române, ambasadorul Mircea Bălănescu a opinat: “să nu intrăm în polemică cu ei!”. La îndemnul meu, consilierul Romulus Neagu i-a şoptit lui Lipatti să aştepte puţin. Am scris apoi împreună în grabă, pe genunchi, câteva cuvinte prin care apreciam faptul că Mendelevici considera România şi celelalte state participante drept state suverane, statut care nu vedeam, însă, de ce să nu fie consemnat şi în regulile de procedură. De aceea, am subliniat, ne menţinem propunerea în cauză; în fond, urmam instinctiv îndemnul lui Talleyrand: dacă un lucru este clar, reafirmându-l el devine încă mai clar. I-am dat apoi hârtia ambasadorului Lipatti, care a prezentat-o în franceza lui impecabilă. Nimănui dintre cei prezenţi nu i-a scăpat semnificaţia schimbului de cuvinte între cele două delegaţii: era vorba despre o confruntare directă şi publică româno-sovietică pe o problemă politică de fond. Ea a fost preluată de mass media internaţională exact în această semnificaţie.
În situaţia creată şi, având în vedere că discuţiile generale pe marginea proiectului românesc de reguli de procedură erau, practic, încheiate, acesta urmând a fi supus votului la reluarea lucrărilor, precum şi faptul că, până atunci, noi nu avusesem contacte cu delegaţia sovietică în afara celor din şi de pe lângă sala de conferinţe, am propus o întâlnire de lucru cu membri ai acesteia. Ideea a fost acceptată în cadrul delegaţiei noastre şi s-a decis să mergem la ambasada sovietică eu şi Romulus Neagu, unde, după acceptul de rigoare, am ajuns sâmbătă d.a. târziu. Am fost întâmpinaţi într-o atmosferă glacială de Malţev, Zorin şi Mendelevici. Am purtat cu aceştia o convorbire tensionată şi epuizantă până către miezul nopţii, în jurul unei mese pe care, contrar celor mai elementare uzanţe diplomatice, nu s-a aflat nimic – o ceaşcă de cafea, de ceai, sau un pahar de apă. În mod concret, interlocutorul lor eram eu, Romulus Neagu asigurând traducerea în limba rusă - limbă pe care o vorbea foarte bine, întrucât făcuse studii la Moscova. Discuţiile pe teme de fond ale Consultărilor au alternat în repetate rânduri cu atacuri şi ameninţări directe la adresa delegaţiei noastre, în care, alături de ceilalţi, Zorin îşi exersa din nou spiritul polemic prin care excelase la ONU. Doar pentru a oferi o imagine despre atmosfera şi tonul în care s-a discutat reproduc unele dintre întrebările care ni se adresau şi dintre ameninţările proferate:”Voi pe cine reprezentaţi aici? România este membră a Tratatului de la Varşovia sau a NATO? Cine este acest Lipatti, care nici nume românesc nu are? Veţi vedea luni, la reluarea lucrărilor, numai ‘natoiştii’ vor vota în favoarea propunerii voastre…Vom avea noi – adică ei – grijă să se afle la Bucureşti ce faceţi voi aici”. Şi, desigur, s-au ţinut de cuvânt. Bineînţeles că n-am lăsat nici o acuzaţie a lor fără replica cuvenită, inclusiv prin câteva puneri la punct tăioase adresate lui Zorin. Am revenit la ambasada română târziu în noapte, unde delegaţia ne aştepta impacientată. Îmi aduc aminte că, încă surescitat, primele cuvinte pe care le-am rostit în faţa colegilor au fost: ”cum a putut socialismul să formeze astfel de oameni?!”. De unde se vede că, în ciuda vârstei (nu mai eram chiar un tinerel) şi a unor experienţe pe care le avusesem cu reprezentanţi sovietici în alte împrejurări, eram încă un naiv…
Când am terminat informarea pentru “Centrală” despre convorbirea avută, se iviseră zorii unei dumineci mohorâte; zi în care cu toţii am contactat reprezentanţi ai altor delegaţii spre a le solicita sprijinul pentru proiectul românesc de reguli de procedură. În favoarea proiectului aveau să se pronunţe, rând pe rând, în şedinţa de luni 27 noiembrie, delegaţii ale unor state membre NATO, dar şi ale mai multor state neutre şi nealiniate. În această situaţie, delegaţia sovietică, urmată de cele ale altor state est-europene, nu se opunea, proiectul românesc de document întrunind astfel consensul. Câteva momente mai târzu, într-o pauză de cafea, un diplomat de la ambasadă ne aducea o telegramă sosită chiar atunci de acasă, prin care primeam dezlegare să renunţăm la propunerea privind alianţele militare, dacă aceasta întâmpina opoziţie. Era, pentru noi, un motiv în plus de satisfacţie, întrucât, la ora când ne parvenea comunicarea Centralei, proiectul românesc de reguli de procedură, inclusiv prevederea desfăşurării Consultărilor în afara alianţelor militare, devenise deja document oficial al reuniunii. Reuşita ni se părea, atunci, extraordinară. Şi, în ciuda tendinţei atât de omeneşti de a supraestima adeseori importanţa actelor la care eşti părtaş, cred că adoptarea propunerilor româneşti de reuniunea de la Dipoli a marcat un moment distinct în politica României de securitate şi cooperare în Europa. Şi, poate că nu este o exagerare să afirm că asemenea reuşite româneşti din anii ’70 ai secolului trecut au contribuit şi ele la erodarea treptată a politicii de bloc, evoluţie care avea să se adâncească o dată cu scurgerea timpului în deceniile ce urmau. Şi aceasta, nu în ultimul rând, pentru că “procesul european” (CSCE/OSCE), aşezat pe regulile de procedură iniţiate de România stimula nu abordările şi structurile de bloc ci, dimpotrivă, promova forme şi metode de lucru democratice, încurajând manifestarea statelor ca actori de sine stătători.

4.Rămas bun, Dipoli

Debutul meu diplomatic avea loc alături de o echipă de diplomaţi de excepţie. Între aceştia, strălucea ambasadorul Valentin Lipatti. Frate al celebrului pianist Dinu Lipatti, Valentin provenea dintr-o familie de moşieri luminaţi, greci împământeniţi în România, fiind crescut într-un mediu de intelectuali rafinaţi. Făcuse studii în Franţa şi îmbrăţişase iniţial cariera universitară, având ca mentor, între alţii, pe Tudor Vianu. Prin căsătoria cu Catinca Ralea, intra într-un alt cerc de intelectuali, gravitând în jurul lui Mihai Ralea. Debuta în diplomaţie prin cultură, reprezentând cu brio România în vârfurile UNESCO. Apropierea evenimentelor preconizate a se petrece în capitala Finlandei, îl îndruma şi pe el pe căile nordice. Intra în echipa Ministerului de Externe, care pleca la Helsinki, devenind conducătorul ei recunoscut şi preţuit, chiar dacă, oficial, şeful delegaţiei era ambasadorul Mircea Bălănescu. Valentin Lipatti era un bărbat înalt, bine legat, uşor adus de spate, cu un păr perie, domol în mişcări, dar iute în gândire şi prompt în replică. Adesea purta pe chip o ironie fină, de om care a văzut multe, ironie care se putea naşte dintr-un gând şăgalnic, binevoitor, sau, dimpotrivă, pregătea o şarjă ascuţită şi caustică. Fumase mult în tinereţe, mai ales ţigări tari, fără filtru, cărora le ducea mereu dorul, după ce medicii i le interziseseră. Se îmbrăca îngrijit, afişând o eleganţă sobră, rafinată, fiindu-i străină orice stridenţă. Emana un aer aristocratic, de intelectual rasat, era cult, cu experienţa “lumii bune”, îi plăcea să aibă în preajmă oameni inteligenţi şi interesanţi, fiind pe de altă parte alergic la tot ceea ce aducea a prost gust, grosolănie şi spirit suburban. Era modest, harnic, nu se dădea înapoi de la nici un fel de munci, fie ele oricât de prozaice. Tare precum granitul în materie de principii, oricând gata însă pentru compromisuri raţionale, pasionat şi, în acelaşi timp, lucid, tăios ca un brici faţă de impertinenţă şi impostură, coseur cât stă bine, plin de vervă, dar şi capabil să asculte pe alţii cu atenţie şi deferenţă, inepuizabil în inventivitate şi imbatabil în argumente, Valentin Lipatti a fost un diplomat de înaltă clasă, între cei mai remarcabili reprezentanţi ai diplomaţiei româneşti post-belice.
În echipă, Romulus Neagu, era un diplomat de carieră, crescut şi hârşit prin toate gradele domeniului, până la cel de consilier. Era potrivit ca statură, îndesat, cu o faţă deschisă şi un zâmbet larg, ce dezgolea o strungăreaţă cât toate zilele. Era metodic şi temeinic în tot ceea ce făcea, animat de un înalt spirit de răspundere pentru actul diplomatic, foarte bun în munca de relaţii, în care promova cu perseverenţă poziţiile diplomaţiei româneşti şi din care reuşea să scoată întotdeauna informaţii de calitate de la interlocutori. Dimitrie Stănescu, şi el diplomat de carieră, era înalt, suplu, negricios, cu ochi iscoditori şi vorba puţin repezită. Era foarte bun în munca de contacte, din care ştia să obţină, de regulă, informaţii preţioase; nedeclarat, în această privinţă era o adevărată competiţie între el şi Neagu, din care câştiga…delegaţia. În primăvara anului 1973, soţiile unora dintre noi sosiseră într-o scurtă vizită la Helsinki. Într-o seară, ieşeam cu toţi la un restaurant, prilej cu care Stănescu şi soţia sa, Nora, se “produceau” pe ringul de dans. Amândoi înalţi, plini de graţie, buni dansatori, era o plăcere să-i priveşti. Ioan Diaconu, cu dreptul internaţional studiat la Geneva, era atunci încă un diplomat tânăr. Avea să arate un autentic talent în dezbaterile şi negocierile îndelungi şi intense, adesea animate de patos şi spirit polemic, din care rezulta “Decalogul” de la Helsinki, parte a Actului Final al CSCE. Toţi trei: Neagu, Stănescu şi Diaconu, au făcut în anii ce urmau cariere de succes, dobândind gradul de ambasador şi îndeplinind importante misiuni diplomatice. Nu-mi permit să emit aprecieri similare despre alţi membri ai echipei, cu care am lucrat mai puţin: dr. Ovidiu Popescu, Dragoş Şerbănescu, Teofil Bălaj, Ioan Sbârnă. Fac totuşi o menţiune asupra Paraschivei Bădescu care, pornind din staful tehnic al Ministerului, printr.o activitate perseverentă şi rodnică, a dobândit statut diplomatic, îndeplinind importante sarcini în MAE şi la reprezentanţele României la Viena în problemele privind CSCE.
“Echipa de la Dipoli”, cum ne plăcea să ne spunem, luată în întregul ei, dovedea un înalt sentiment al datoriei, o capacitate exemplară de a se dedica misiunii care-i fusese încredinţată. Consultările Multilaterale deveneau, prin durată şi intensitate, o adevărată cursă contra cronometru, punând la grea încercare calităţile profesionale, capacităţile intelectuale şi morale, ca şi rezistenţa fizică a tuturor celor prezenţi la Helsinki. Echipa era eterogenă ca valenţe, acoperind, prin pregătire şi preocupări, toate domeniile aflate pe masa negocierilor şi, în acelaşi timp, omogenă ca stare de spirit şi angajare. Cunoşteam astfel, prin delegaţie, un fapt fundamental: în anii '70 ai secolului trecut România dispunea de un corp de diplomaţi de un înalt profesionalism, patrioţi convinşi, capabili nu numai de a promova în mod riguros şi disciplinat politica externă a ţării, ci şi să aducă un spirit personal, creativ şi inventiv în aplicarea acestei politici.
În ceea ce ne priveşte, eram cu toţii cazaţi într-un hotel relativ modest, dar construit recent şi dispunând de toate facilităţile. Se numea “Canterre” (“Căruţaşul”) şi avea marele avantaj de a fi situat în apropierea ambasadei române. Eram, într-un fel sau altul, mereu împreună, ne întâlneam zilnic, făcând bilanţul şi stabilind acţiunile pe care urma să le întreprindem. Sâmbătă dimeneaţa, treceam în revistă activitatea săptămânală şi informam printr-o sinteză cuprinzătoare Ministerul de Externe.. Când vremea ne permitea, făceam plimbări îndelungi prin împrejurimi – străzile erau largi şi îngrijite, aerul era curat. Ne amuzam să descifrăm denumirile în finlandeză; chiar lângă hotel se afla o prăvălie cu o fimă luminoasă “Virkapuku”, despre care aveam să aflăm că însemna “ceaprazărie”. Mai ales ca sonoritate, Virkapuku intra în vocabularul nostru, înmagazinând ceva din parfumul amintirilor comune din capitala Finlandei. Aşa se face că, peste ani, ambasadorul Lipatti îmi scria drept dedicaţie pe cartea sa "În tranşeele Europei": “Lui Constantin Vlad – zis şi Virkapuku, cu preţuirea şi prietenia lui Valentin Lipatti”.
Venirea primăverii anunţa perspectiva încheierii Consultărilor multilaterale. Ne apropiam de momentul când urma să spunem “Rămas bun, Dipoli”. Pentru mine, acest moment avea să însemne mai mult. Printr-o telegramă, Ştefan Andrei îmi transmitea că s-a făcut propunerea ca eu să fiu numit ambasador al României în Finlanda şi îmi cerea să răspund dacă accept sau nu. Înainte de a-i răspunde, îmi luam răgazul de a vorbi cu soţia mea. Aceasta îmi comunica, la telefon, că fusese anunţată de propunere şi lăsa la latitudinea mea ce răspuns voi da. Dacă o propunere ca cea menţionată mi s-ar fi făcut înainte de experienţa “Dipoli”, cred că n-aş fi acceptat-o: mă îndoiam că aveam calităţile presupuse de funcţia de ambasador. După cele aproximativ şase luni petrecute în capitala Finlandei însă nu mai aveam astfel de îndoieli. În plus, realizam că procesul care debuta la Helsinki nu se prefigura deloc simplu şi de scurtă durată, ceea ce reclama prezenţa în ţara care găzduia acest debut a unui ambasador român familiarizat cu problematica CSCE; or, ambasadorul în funcţie, Mircea Bălănescu, era în prag de pensionare. Din atari considerente, am răspuns “da”.
Drept urmare, ultima săptămână a Consultărilor, anume una dintre cele mai tensionate, când se adoptau Recomandările Finale şi se decidea formula privind locul desfăşurării diferitelor faze ale Conferinţei: Helsinki – Geneva – Helsinki, mă găsea la Bucureşti, în pregătire pentru preluarea postului. Mă reîntâlneam cu cei din echipă în iulie, când se desfăşurau lucrările primei faze a CSCE. Acum aveam o altă calitate, dar ei mă considerau – şi eu mă simţeam – în continuare colegul lor. Apoi, în toamna anului 1973, ei începeau munca lor la Geneva, iar eu mă implicam din plin în gestionarea relaţiilor bilaterale ale României cu Finlanda. Urmăream cu interes mersul lucrurilor pe malul Lacului Leman.Timpul trecea repede, ne reîntâlneam la faza a 3-a a Conferinţei. Întrucât aceasta se desfăşura la nivel înalt, nu prea aveam timp de foştii mei colegi. După 1 august 1975, drumurile noastre se despărţeau din nou, de această dată în mod definitiv. Pe unii dintre ei îi întâlneam ocazional; m-am bucurat când am aflat, mai târziu, că au făcut frumoase cariere în diplomaţie – ambasadori în MAE sau în diferite capitale.
De Valentin Lipatti m-a legat, după “episoadele Helsinki”, o caldă prietenie, care s-a extins şi asupra familiilor noastre. Am scris împreună despre procesul european şi despre integrarea României în NATO şi UE. Printr-un concurs de împrejurări care-mi scapă, după Helsinki şi, mai ales, după reuniunea CSCE de la Belgrad (1977) cariera sa diplomatică a intrat într-un con de umbră. Apoi, a fost pensionat, deşi ar fi putut aduce, în continuare, mari servicii diplomaţiei române. Îl părăsea de timpuriu, răpusă de o boală nemiloasă, soţia sa Relly - actriţa Aurelia Sorescu, o frumuseţe aparte, de care-l legase o dragoste puternică. În ceea ce mă priveşte, îl omagiam în Discursul de recepţie, pronunţat la primirea mea în Academia Oamenilor de Şţtiinţă din România, intitulat “Teoria relaţiilor internaţionale şi dilemele ştiinţei”, precum şi într-o comunicare ţinută la sesiunea ştiinţifică organizată de MAE cu prilejul încheierii preşedinţiei româneşti a OSCE. Pe nedrept uitat, avea să-şi ducă ultimii ani bolnav, imobilizat, sub îngrijiri străine. Se stingea din viaţă în primăvara anului 1999, în plină campanie de bombardamente ale NATO asupra Iugoslaviei În faţa unui vechi cavou al unei familii înrudite, la mică distanţă după intrarea în cimitirul Belu, în mănunchiul de rude şi prieteni veniţi spre a-l conduce pe ultimul drum, n-am întâlnit pe nici unul dintre colaboratorii săi diplomaţi. Nimeni dintre oficialii Ministerului de Externe din acel an n-a găsit cu cale să se afle acolo; nimeni n-a rostit un cuvât de adio. Sosit în grabă de la o adunare publică de protest împotriva bombardării Iugoslaviei, îmi reproşez că n-am găsit tăria să cer acelor oameni necunoscuţi să spun câteva cuvinte pentru cinstirea memoriei celui care-şi servise ţara cu atât devotament şi care fusese un coleg şi un prieten exemplar. Mi-am luat rămas bun de la el întăcere: Prin grija unui om inimos, anume a lui Şerban Cionoff, publicam în săptămânalul “Timpul” un cald omagiu despre cel trecut în lumea umbrelor; era dintre puţinele care apărea în presa vremii. De câte ori ajung la Belu, mă opresc câteva clipe în faţa acelui cavou, veşnic închis cu un lacăt mare.
La Dipoli, în ansamblu la prima Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa, din punct de vedere diplomatic România s-a comportat ca o mare putere. Aceasta se datora liniei generale de politică externă a statului român, modului cum conducerea superioară a ţării promova această linie, precum şi îndrumării eficace şi înalt calificate a conduitei delegaţiei române din partea lui Ştefan Andrei, a ministrului George Macovescu şi ministrului adjunct Nicolae Ecobescu. Nu în ultimul rând însă, acest lucru s-a datorat modului în care s-a achitat de sarcinile ce-i reveneau Delegaţia României la Consultările Multilaterale, apoi la diferitele faze ale Conferinţei, mai ales în faza a 2-a, desfăşurată la Geneva, timp de aproape 2 ani. Scriu aceste lucruri pentru că atunci am "primit botezul” în activitatea diplomatică. Fac însă aceasta mai ales ca un omagiu pios în memoria celor care s-au aflat în primele rânduri în pregătirea şi începerea procesului CSCE, şi care nu mai sunt printre noi: George Macovescu, Valentin Lipatti, Romulus Neagu, Dimitrie Stănescu, Petre Mogoşeanu, Iuliu Irinca – ultimii doi din colectivul ambasadei române la Helsinki - şi, probabil, a altora despre care nu ştiu, trecuţi prea de vreme în lumea umbrelor.