Joseph Stiglitz- Piata nu rezolva singura problema saraciei !

Euforia asupra globalizarii a cam trecut, iar propagandistii sai au facut ciocul mic. Promisiunile lansate in circulatie dupa prabusirea comunismului erau fascinante : ca economia mondiala isi va extinde binefacerile asupra tuturor, iar daca nu vor mai exista obstacole in calea investitorilor, omenirea va atinge un viitor luminos. Fluxul binefacator al globalizarii ridica toate corabiile, chiar si pe cele ale celor mai saraci, si le va face sa pluteasca pe un ocean al bunei stari.
Iata insa ca vine un economist de renume, Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, fost sef-econom al Bancii Mondiale si fost consilier al lui Bill Clinton, care a inteles ca acest peisaj bucolic e inselator. El recunoaste ca unele idei, in care si el a crezut la inceputul anilor 90, sunt false, nedrepte si pline de aroganta occidentala. In cartea „Making Globalization Work“ (sept. 2006) el scrie ca sunt tot mai multi cei ce au inteles ca „costurile globalizarii – salarii scazute si somaj ridicat – depasesc avantajele acesteia“. Pentru Stiglitz globalizarea nu e destinul implacabil al lumii moderne, ci rezultatul unei politici constiente, bazata pe concepte economice precise. Al carui bilant este ca bogatii au devenit tot mai bogati, iar saracii au ramas, in cele mai multe cazuri, tot saraci. Cu exceptia Chinei si Indiei, globalizarea nu a adus bunastarea decat putinor oameni. „Desi procentual saracia a scazut pe glob, in valoare absoluta numarul lor a crescut“.
Ipoteza ca bogatia s-ar prelinge de sus in jos in mod natural spre cei saraci, este dupa Stiglitz doar un basm. Iar pretentia ca statul national sa se face mic ca un tantar, lasand teren liber elefantului Capital, duce pe un drum gresit. Piata nu atrage de la sine rezultate favorabile si nici nu rezolva singura problema saraciei, ci deseori din contra. Numai in lumea iluzorie a partizanilor comertului liber ridicarea tuturor barierelor comerciale duce la ceva bun, caci – spune el – „mana invizibila a pietei este invizibila, deoarece ea nu exista“. Este fals si refrenul, deseori intonat, ca piata asigura pe termen lung ocuparea totala a fortei de munca, deoarece „pe termen lung suntem cu totii morti“.
Stiglitz explica si de ce tot mai multi sunt cei ce cred ca globalizarea foloseste pentru extinderea pe glob a modelului economic anglo-american. Dupa el sistemele economic si financiar actuale sunt structural nedrepte, caci ele fac ca „banii sa se scurga de jos in sus“, de la saraci la cei bogati. „Sumele incasate de tarile bogate de la cele sarace prin ridicarea barierelor comerciale sunt de trei ori mai mari decat valoarea totala a ajutorului pentru desvoltare pe care ele il acorda“. Cu legitima iritare prezinta autorul activitatea Fondului Monetar International (FMI), care „serveste in primul rand interesele tarilor industriale“, ghidandu-se dupa lozinca „cui are, i se va mai da“. Dand numeroase exemple, el demonstreaza ca „practic in toate cazurile in care au fost aplicate retetele FMI, ele au inrautatit situatia“. Este de pilda absurda practica FMI de a recompensa orice gen de reducere a deficitului, chiar si cel legat de taierea padurilor sau de vanzarea pe pret de nimic a bunurilor statului.
Liberalizarea pietelor de capital, „acest element cheie al unei politici economice fundamentaliste de piata“ nu duce – dupa el – la o continua crestere, asa cum cred unii. „FMI a recunoscut de mult, dar tace, ca liberalizarea conduce la instabilitate, iar nu la crestere economica“. Nu intamplator multe tari intorc acum spatele fundamentalismului pietei. „China si India au inteles ca, cu capitaluri care azi vin si maine pleaca, nu se pot fauri noi locuri de munca“. Radicalismul pietei conform „Consensului de la Washington“ a iesit din moda, iar cei ce au mai crezut in el, au esuat, fiind confruntati acum cu instabilitate economica si inegalitate sociala crescanda.
Deosebit de elocvent acuza Stiglitz morala cu doua fete a occidentului.Tarile industriale tin predici restului lumii despre avantajele democratiei, dar in fapt ele sustin deseori coruptia. Societatile petroliere sustin cu cecuri grase regimuri represive. Concerne ce se lauda cu „transferul de tehnologie“, jefuiesc bogatiile subsolului tarilor sarace. „Acordarea de mita, folosirea de excrocherii, utilizarea de presiuni economice, sunt puse in joc pentru a pune mana pe contracte ce in mod normal le-ar reveni tarilor slab desvoltate“. Indignat prezinta Stiglitz acordul Trips cu privire la protectia proprietatii intelectuale : “Cand ministul de comert semneaza acest acord, inseamna ca el condamna la moarte mii de oameni“, deoarece impiedica prin asta accesul lor la medicamente ieftine.
Se vorbeste tot mai des astazi despre „failing states“, adica state ce au dat faliment. Cauza acestui fenomen se sustine ca ar fi coruptia si incompetenta, pe scurt proasta administrare. Dar asta e – dupa Stiglitz – doar jumatate din adevar. Statele intra in descompunere si deoarece guvernele lor, liber alese, nu sunt lasate sa conduca. Lor li se pun catuse de marile concerne occidentale sau sunt obligate de FMI sa isi duca politica financiara dupa sfaturile unor „experti“. Colonialismul o fi disparut, dar la masa s-au asezat de indata alti stapani.
Care ar fi atunci solutiile ? Stiglitz nu cauta alternative la globalizare, ci solutii in interiorul procesului de globalizare. El schiteaza contururile unei economii mondiale curate si fara cusur, care sa ajute tarile sarace, fara a dezavantaja tarile industriale. El spera in incheierea unui contract societal mondial, crede necesara o institutie care sa regleze concurenta. Apoi ar trebui ca „tarile prospere, ale bunei stari, sa-si deschida pietele in fata tarilor sarace, fara a pretinde acelasi lucru din partea lor“. De indata ce avantajele acordurilor comerciale vor depasi dezavantajele pentru tarile in desvoltare, „se va intelege tot mai des ca acorduri proaste nu mai pot fi incheiate“. Trebuie totodata revizuita distributia dreptului de vot in FMI si in Banca Mondiala, iar dreptul de veto al SUA in aceste institutii trebuie restrans.
Pentru finantarea lucrarilor publice in tarile in desvoltare, Stiglitz ar dori sa introduca un control al fluxurilor internationale de capital, ca si un control al vanzarii de armament tarilor in desvoltare. Mai propune ca sa se supuna licitatiei dreptul de utilizare a resurselor de materii prime ale tarilor sarace si sa se introduca un impozit pe degajarile de CO2, „iar daca SUA refuza in continuare sa-si reduca emisiunile de CO2, ar trebui sa li se aplice sanctiuni comerciale“. Ar fi necesar – dupa el – sa fie modificat sistemul rezervelor valutare si sa se introduca un „dolar mondial“, care sa impiedice ca anual 750 miliarde de dolari sa fie stocati, fara utilizare, deci neproductiv, in rezerve. Dar mai important ca orice este lupta cu saracia. „Daca SUA isi permite sa cheltuiasca 1000 de miliarde de dolari pentru razboiul din Irak, atunci ar putea acorda 100 miliarde anual pentru lupta impotriva saraciei pe glob“.
Cartea explica de ce FMI si Banca Mondiala au facut atatea greseli, dar lamureste si de ce in ultimii ani au sporit peste tot criticile la adresa SUA. Dupa terminarea razboiului rece, Statele Unite aveau doua alternative : fie sa faureasca o noua ordine mondiala corecta, fie „sa o puna in slujba propriilor interese si a concernelor sale“. Ele au preferat cea de a doua solutie. „Tocmai tara ce a facut sa progreseze globalizarea, sapa acum la fundatiile politice prin slabirea ONU“, desi aceasta baza e indispensabila „pentru ca globalizarea economica sa devina un succes“. Niciodata nu au fost mai necesare ca acum institutiile globale. Dar „a disparut increderea in legitimitatea lor“, scrie autorul.
Inchizand cartea ne putem intreba cine oare va pune in practica lista celor propuse de Stiglitz. Neoliberalismul anglo-saxona a incercat sa cuprinda lumea reala intr-o ampla teorie economica, ceeace a adus schimbari in natura capitalismului. Ar trebui ca tocmai ea, lumea, sa fie protejata acum de el.
Prof conf.dr.Radu Negru