CAPITALISMUL: FALIMENTUL ULTIMEI UTOPII

De când criza face ravagii şi a devenit o ameninţare existenţială nu numai pentru cei mulţi şi sărmani, guvernele de pe întreg mapamondul (cu câteva excepţii, printre care şi guvernul nostru) se află, într-un fel de întrecere socialisă sub lozinca: cine reuşeşete să producă cel mai tare pachet anticriză. Miza reală: salvarea sistemului.
În ce măsură se va mai putea salva ceva şi cât va dura salvarea rămâne de văzut. Dar, ce nobile intenţii, s-ar putea spune. Îi înţelegem, politicienii aflaţi la guvernare nici nu au altă alternativă decât să pozeze în arhangheli gata să răpună balaurul tuturor crizelor.
Desigur, există, şi formatori de opinie cărora nu le place gunoiul de sub preş, aşa cum sunt cei care semnează materialul de mai jos, pe care îl supunem cititorilor. Din păcate, la noi, ravagiile unei dictaturi aşa-zis socialiste, sunt un alibi viclean cu care se cenzurează cu succes orice opinie care ar fi contrară religiei capitalismului restaurat. Imediat ai simţi pumnul în gură de la tot felul de simbriaşi de ocazie, dacă ai îndrăzni doar să te gândeşti că lumea nu ar trebui să curgă inevitabil şi exclusiv în două albii: cea socialistă (care acum s-a autoexclus) şi cea capitalistă a unor ionuţi popeşti sau dăieni reciclaţi. Nu cumva să rosteşti numele lui Marx că te-ai ars! OK, ne conformăm, dar nu de frică, ci pentru a da cuvântul şi altor protagonişti care, pentru că nu sunt conformişti, n-au parte de microfonul oficial.
Un nonconformist este şi politologul german Elmar Alvater, fost membru al Comisiei de anchetă a Bundestag-ului german “Globalizarea economiei mondiale – provocări şi răspunsuri” În cartea sa „Sfârşitul capitalismului pe care îl trăim“, apărută în 2005, acesta nu face doar o critică radicală la adresa capitalismului, ci contrar „sfârşitului istoriei“ al lui Fukuyama, avansează alternative. Dar, o adevărată schimbare nu este posibilă fără schimbarea actualelor structuri de putere. În capitalism acestea se bazează pe proprietatea privată care legitimează “formele de însuşire şi de deposedare, în sens economic, social-cultural şi ecologic”. Alvater propune drept alternativă “o societate optimistă şi solidară” ale cărei premise ar putea fi sesizate deja. Dimpotrivă, continuarea capitalismului pe care îl trăim ar însemna căderea în “imperiul barbariei”.
Cu foarte mult înainte de acesta, adică pe la jumătatea secolului trecut, un mare economist, este vorba de Karl Polanyi, punea punctual pe i. În cartea sa intitulată “Marea transformare” acesta demonstra cum s-a făcut trecerea de la societăţile “integrate”, unde activităţile economice ale indivizilor erau încadrate într-un context cultural general şi erau o funcţie a acestora, la societăţile “dezintegrate” de tipul economiei libere de piaţă, specifice capitalismului. Schimbarea majoră a constat în aceea că economia a devenit “autonomă” faţă de celelalte domenii ale societăţii, împrejurare care conduce treptat la însăşi distrugerea premiselor sociale ale societăţilor industriale. Nu este mesajul clar?
“Marxistul” Papa Benedict XVI punea şi el, în spiritual moralei creştine, un diagnostic limpede în mesajul de Crăciun 2008: “O economie al cărui scop nu este omul, care nu pune în centrul ei demnitatea omului, distruge, în ultmă instanţă, fundamentele convieţuirii umane“
Celor care au stilizat prăbuşirea dictaturilor socialiste drept victorie a Vestului o inscripţie scrisă pe Zidul Berlinului, chiar în săptămânile în care acesta cădea, ar trebui să-i îndemne la meditaţie şi luciditate : “Capitalismul nu a învins, el, pur şi simplu, a rămas” Dar, până când?Boală lungă, moarte sigură?


Se pare că marele crah bancar ar putea fi gestionat, în cele din urmă.
Făgăduinţa salvării prin capitalism este însă compromisă iremediabil.

De Jens Jessen, Evelyn Finger şi Thomas Assheuer

1. Iluzia autoreglării pieţei
Crahul Wall Street-ului a însemnat mai mult decât prăbuşirea unor imperii bancare. S-a prăbuşit o întreagă concepţie despre lume, a cărei teză principală sună astfel: piaţa se autoreglează, se vindecă de la sine. Ar fi fost, de pildă, interesant dacă, cu prilejul acestei crize, s-ar fi făcut şi testul de imunoreacţie al acestui organism pe a cărui îmbolnăvire se speculează. Însă, chiar cei mai înverşunaţi exponenţi ai liberalismului economic, inclusiv bancheri care scot profit şi din cursul descrescător al acţiunilor, nu au mai vrut să aştepte autoreglarea pieţei care, probabil, ar fi putut avea loc numai cu preţul pierderii propriei lor existenţe şi s-au grăbit să strige după ajutorul statului, ale cărui intervenţii tot ei le-au demonizat până mai ieri.
Şi, fireşte, dacă aceste legendare procese de autovindecare există cu adevărat, este o chestiune de definiţie precedată de întrebări pertinente: Cât timp ar trebui să-i acordăm pacientului pentru vindecare? Un an, doi ani, mai multe decenii? Ar putea fi simpla supravieţuire a principiului pieţei, pe care ni l-am putea închipui funcţionând chiar şi în condiţiile schimbului din epoca de piatră, un indiciu al “sănătăţii sale de fier”? În orice caz, o astfel de medicină economică nu ar trebui să-şi mai permită să vorbească despre grija ei pentru binele omenirii şi nici măcar despre conservarea civilizaţiei.

2. Iluzia că rolul statului ar trebui să fie tot mai limitat
Să nu fie de mirare că în toată această tevatură statul este din nou la mare preţ? Cu atât mai mult cu cât, până doar cu câteva săptămâni în urmă, statul nu se bucura de cine ştie ce credit social. Până mai ieri, blamarea statului devenise un exerciţiu obligatoriu. Era tratat ca o rudă săracă, bun doar să tot cerşească, ceea ce, evident, enervează. Să nu fi fost suficient că de la ospăţul burselor îi cădea şi lui cu regularitate o bucată de tort din impozite? Să fi vrut el, flămândul, să se amestece şi în afacerile de familie? O anumită infatuare se simte încă în felul cum cei care detestă statul îi prezintă acum spre decontare cecurile de miliarde făcute ferfeniţă de criză. Bineînţeles, el, statul, trebuie să plătească ospeţele! Ca o cenuşăreasă, el ar trebui să culeagă boabele de mei din cenuşă sau ca un spiriduş ar trebui să facă aur chiar şi din paie. Imposibilul este lăsat de către managerii fondurilor anonime, cu plăcere, pe seama statului, pe a cărui responsabilitate pentru binele public au şi speculat.
“Privatizarea profitului şi socializarea pierderilor” este o politică eşuată, spune, la scurtă vreme după crah, primarul New York-ului, Michael Bloomberg. De vreme ce capitalismul se bazează pe risc, n-ar trebui ca băncile falimentare să fie mereu salvate, pentru că, în acest fel, nu s-ar face decât să se stimuleze plăcerea lor de a risca, conchide edilul şef newyorkez.
În mod cert, această poftă de a merge la risc a depăşit orice închipuire. Dar şi statul îşi are partea lui de vină prin faptul că a acordat subvenţii, a intrat în joc prin participaţii şi pentru că s-a complăcut atât de mult în această situaţie. Statul nu este contrariul economiei financiare, nu este de cealaltă parte a baricadei, ci a ajutat-o în această escrocherie. Nu-i de mirare că atât băncile germane cât şi cele americane folosesc acum statul pe postul unui manager ieftin, numai bun de a gestiona criza. Şi, ce s-ar întâmpla dacă statul ar eşua? Nimic altceva decât că atunci se va da din nou vina pe stat. Şi atunci chiar că nu se va mai găsi nimeni să facă lobby pentru ideea unui control raţional al pieţei.
Anumite cereri stridente auzite în ultima vreme te fac să te gândeşti la alternativa: dereglementare totală sau totalitarism reglementat! (Evelyn Finger).

3. Iluzia că America este modelul perfect
A prefera modelul economic american capitalismului modelat de statul social a reprezentat o dogmă de fier a Şcolii din Chicago, constituită în jurul economistului Milton Friedman. Şi în Germania s-au găsit adepţi foarte influenţi care nu s-au îndoit o clipă că economia domesticită nu ar face altceva decât să împartă sărăcia iar statul social, sortit chipurile pieirii, nu ar face altceva decât să împiedice dezvoltarea de la sine a capitalului vital. Bunăstarea ar creşte numai în acele ţări în care s-a procedat la o dereglementare riguroasă, motiv pentru care modelul anglo-american s-ar fi dovedit superior. Pe scurt, ar fi trebuit ca visătorii statului social să coboare, în sfârşit, cu picioarele pe pământ şi că întrega lume ar fi trebuit să copieze capitalismul american pentru a deveni fericiţi - această convingere devenise o componentă puternică a sufetului americanilor şi a adulatorilor lor europeni.
Metaforic vorbind, căderea Wall Street-ului, comparabilă cu catastrofa produsă de topirea miezului unui reactor atomic, rupe vălul înşelătoriei. În modul cel mai drastic devine limpede cea ce de multă vreme s-a putut observa, sub diverse forme, anume urmările „contrareformei” fundamentaliştilor pieţii, fenomenele de destructurare socială. Se ştie prea bine că legendarul way of life american s-a construit pe îndatorare prin credite, că politica de reducere a impozitelor a favorizat în special pe cei cu averi mari, prăpastia dintre cei săraci şi cei bogaţi devenind ameţitoare. Cota efectivă a analfabetismului ajunge în SUA la 28%, circa 2,3 milioane de americani îşi duc viaţa în închisori. Mitul „societăţii fără clase” spune Richard Sennett, s-a dus pe apa Sâmbetei; pură înşelătorie s-a dovedit a fi şi aceea trickle-down, adică speranţa că nu ar trebui decât ca bogaţii să devină şi mai bogaţi pentru că atunci vor exista destul de mulţi bani care să curgă de la aceştia, de sus în jos, către cei năpăstuiţi.
Fapt este că SUA au fost ajunse din urmă de realitatea crudă, şi-au pierdut valoarea de model. În Irak s-a pulverizat aroganţa lor de mare putere, pe Wall Street s-a prăbuşit credinţa că modelul lor economic ar fi exportabil pe întregul mapamond. Căci, cine să-l mai vrea, după toate câte s-au întâmplat? (Thomas Assheuer)

4. Iluzia capitalismului virtual
Această prezumţie devenise o idee ce dorea să treacă drept principiu în anii ́80 şi ́90 şi realmente a marcat viaţa unei întregi generaţii. „Noi nu producem nimic, nu construim nimic, noi facem bani”, spune Richard Gere, speculantul care trăieşte pe o grămadă de milioane în filmul Pretty Woman, în care chiar la început apare un vrăjitor care face din mărunţiş bani cu nemiluita. Capitalism virtual înseamnă să înmulţeşti banii prin nesfârşite tranzacţii, fără să-i treci prin marfă, fără să faci investiţii directe. Desigur, există câmpul economiei reale cu oameni care trudesc acolo cu sudoare, există fabrici murdare cu benzi rulanate ameţitoare; dar, să fie clar, zic aceştia, banii cei mulţi se fac în sferele înalte ale economiei financiare, în universul rece al Wall Street-ului.
Şi, pentru că acest capitalism virtual nu produce nimic, pentru că ar fi vorba numai de un schimb simbolic, fără vreo atingere cu carnea realului, intelectualii l-au descris ca pe o „maşină de făcut fecioare neprihănite”. Jean Baudrillard constata fascinat şi cu veneraţie că ceea ce se cheamă capitalism financiar ar fi ceva atât de abstract precum arta şi atât de eteric precum îngerii.Visul dulce despre capitalismul fără gravitaţie, visul despre goana somnambulă a fluxurilor financiare digitale, care se înmulţesc miraculos fără a se întrupa vreodată şi cu totul en passant mai înmulţesc şi avuţia unei naţiuni, s-a spulberat. În fapt, ceea ce este virtual nu poate exista fără ceea ce este real.
Capitalismul financiar nu este un univers închis în sine. În realitate, el produce sărăcie în mijlocul unei abundenţe de produse şi mizerie într-o societate unde există bogăţie. După prăbuşirea lumii virtuale mulţi oameni au devenit şomeri reali sau trebuie să-şi vândă casele. Cei mai reali din întreaga realitate sunt tocmai aceşti oameni concreţi: cu ei începe şi se sfârşeşte circuitul banilor. Mulţi dintre ei mai sunt menţinuţi în viaţă cu un blid de supă caldă de bucătăriile săracilor, de acele Health Wagon ale milosteniei: o formă de ajutor ambulant organizată de medici americani cu care bat ţara în lung şi-n lat pentru a trata, sub cerul liber sau în corturi, oameni fără adăpost sau lăsaţi pradă sărăciei. De la colapsul Wall Street-ului numărul acestor năpăstuiţi ai soartei devine tot mai mare. (Thomas Assheuer)

5. Iluzia că piaţa liberă crează oameni liberi
Aceasta este marea minciună care ni s-a inoculat după căderea socialismului de stat. Unii militanţi pentru drepturile cetăţeneşti care, după căderea Zidului Berlinului, au pus la îndoială superioritatea morală a economiei de piaţă, au simţit pe pielea lor că nu poţi să critici capitalismul fără a fi defăimat drept duşman al democraţiei. Că nu poţi folosi cuvântul exploatare fără a fi degradat la statutul de prieten al dictaturii. Numai că dictatura nu este opusul capitalismului şi capitalismul nu este per se democraţie – aşa cum se poate vedea în China.
Libertatea pieţei este exclusiv libertatea de a face profit, fără de nici un fel de oprelişte sau considerente de ordin moral-umanitar. Întrebarea este, să ne mulţumim cu această mizeră noţiune a libertăţii întemeiată pe simple maxime negustoreşti? Benjamin Franklin obişnuia să spună: „Nu uita, timpul înseamnă bani! Fă totul ca să apari un om cinstit şi asta îţi va spori credibilitatea !” Să fie toate celelalte dimensiuni ale libertăţii (libertatea de expresie, libertatea de a lua decizii etc.) ceva cu totul secundar?
Or, libertatea cetăţeanului nu este o categorie economică, ci un ideal iluminist. Din punct de vedere istoric, ea se întemeiază mult mai puţin pe Franklin cât pe contemporanul acestuia, Kant. „Fiecare trebuie să-şi caute fericirea proprie pe calea care i se pare bună, dar numai dacă astfel nu se lezează libertatea celuilalt de a-şi urmări acelaşi scop” Kant leaga libertatea de raţiune, care abia ea ne dă capacitatea de a recunoaşte binele. Tocmai din această teorie a libertăţii a dedus Revoluţia franceză etica practică a dreptăţii. Formula Libertate-Egalitate-Fraternitate cerea o acţiune întemeiată de bună voie pe fraternitate. Ea făgăduia individului autodeterminare dar, în acelaşi timp, îl făcea răspunzător şi de binele general.
Cum se prezintă situaţia astăzi? Am uitat oare ce stă la baza constituţiei noastre democratice? Libertatea cetăţenească a avut şi are permanent în vedere cetăţeanul şi niciodată numai burghezul sau managerul fondurilor anonime! Libertatea pieţei, dimpotrivă, înseamnă permanent sporirea capitalului ca scop egoist absolut. (Evelyn Finger)

6. Iluzionarea că nu s-ar putea descifra cauza ultimă a crizelor
Să fie vorba de un rateu ce trebuie atribuit unor indivizi sau capitalismului ca sistem? Aceasta este o întrebare cât o dilemă pe care participanţii la criză refuză cu încăpăţânare să o clarifice, deşi de ea depinde acceptanţa capitalismului în viitor. Întreprinzătorii, patronii, în general cei care dirijează economia, atunci când este vorba de a explica disponibilizările masive; managerii de fonduri mutuale, atunci când procedează la dezmembrarea unor firme; specualnţii, atunci când mizează pe scăderea de cursuri ale acţiunilor, cu toţii iau în braţe justificarea că sistemul i-ar fi constrâns să procedeze astfel.
Nolens volens, aceştia au preluat însă teza marxistă potrivit căreia capitalismul, ca sistem, ne-ar face pe toţi, inclusiv pe profitorii lui, sclavi neputincioşi ai logicii sale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să nu se mai mire nimeni că ratingul de simpatie al capitalismului este în continuă scădere! Şi să nu mai mire faptul că, în aceste condiţii, caracterul sistemic al capitalismului poate fi lesne contestat. Pe de altă parte, se spune şi că nu am avea de a face cu un eşec de sistem ci cu slăbiciuni umane, dacă nu chiar cu ticăloşia unora. Administratorii capitalismului financiar se află, din această cauză, în faţa unei decizii incomode: fie să se acuze pe ei înşişi, fie să acuze sistemul. (Jens Jessen)

7. Iluzia capitalismului ca religie
Filozoful Benjamin Walter era convins de un fapt: capitalismul ar prezenta o structură comparabilă cu cea a religiei şi că ar servi satisfacerii aceloraşi griji, nelinişti şi speranţe. Totuşi, religia capitalistă, scria Benjamin în 1921, ar avea o slăbiciune fundamentală: nu salvează şi nu mântuie pe nimeni şi nici nu serveşte „reformei existenţei”, ci pur şi simplu îi transformă pe oamenii în datornici unii faţă de ceilalţi. Ideile lui Benjamin descriu şi astăzi corect doctrina radicalismului de piaţă. Pentru această doctrină, piaţa este atotputernicul care vede totul şi penalizează pe cei păcătoşi.
Capitalul se arată îndurător numai faţă de cei care îi aduc jertfe, reduc impozitele şi pun statul în lanţuri. Numai că însuşi Wall Street-ul, „criza sa seculară” (Alan Greenspan), a demitizat religia capitalistă. Mâna nevăzută a pieţei este nevăzută pentru că, de fapt, ea nu există. Nimeni altul decât diavolul însuşi, statul atât hulit de la Reagen şi Thatcher încoace, este cel care ocroteşte pe dumnezeul capitalului de propria-i prăbuşire – cu bani din impozite acesta îi cumpără hârtiile de valoare tocmai bune de aruncat la coş. (Thomas Assheuer)

8. Iluzoria făgăduinţă a salvării
Nu cu mult timp în urmă, criticilor la adresa monstruozităţilor capitalismului se răspundea, cu plăcere, prin întrebarea: vreţi să vă întoarceţi la socialism? Această întrebare ar presupune că cele două sisteme, capitalismul şi socialismul s-ar afla faţă în faţă ca două alternative care se exclud. În fapt, cele două sisteme sociale au mult mai mult în comun decât ar putea să le placă apărătorilor lor politici ce se duşmănesc reciproc. Anume, fiecare dintre cele două sisteme are o evanghelie a salvării. Este evident că, de mai bine de o jumătate de secol, socialismul nu a reuşit să şi-o respecte. Capitalismul, mai simpatic, s-a reţinut multă vreme să promită ceva care să depăşească simpla bunăstare (dar şi aceasta nu în mod necesar pentru fiecare). Abia mai recent capitalismul a afirmat că este în stare să genereze automat şi libertate şi dreptate şi democraţie. În consecinţă, deschiderea pieţelor şi retragerea statului ar trebui să aducă în lumea treia nu numai bunăstare economică ci şi celelalte presupuse binefaceri ale unei politici democratice.
Poate că un capitalism bine ajustat ar putea să-şi prezerve avantajele sale, dar de la el nu mai poate aştepta nici mântuirea şi nici salvarea omenirii! (Jens Jessen)

9. Iluzia virtuţiilor „distrugerii creatoare”
Dintre toate promisiunile pe care spirala miturilor capitalismului le-a lansat în lume aceasta a sunat cel mai atractiv. Potrivit acesteia, economiei i-ar fi intrinsecă o forţă magică secretă, conform căreia ceea ce piaţa distruge azi va reconstrui mâine, cu atât mai strălucitor. Dacă pleacă Nokia, nu face nimic, va veni o altă firmă şi, în acest fel, distrugerea vechiului ar constitui premisa implementării unui viitor mai bun.
Formularea „distrugere creatoare” a fost lansată de economistul austriac Joseph Schumpeter şi a fost investită cu un sens critic. Numai că această sintagmă şi-a pierdut scepticismul iniţial şi a avansat în poziţia de dogmă centrală a liberalismului de piaţă. Totuşi, pentru cine nu ştia, de acum înainte o va ştii: există o distrugere care nu are cum să fie creatoare ci doar distrugere! (potrivit lui Schumpeter, dezvoltarea economică se bazează pe procesul „distrugerii creatoare” prin care vechile structuri sunt înlăturate iar factorii de producţie se reordonează în scopul sporirii eficeinţei; dar, urmărirea de către întreprinzătorii a „imperativului categoric” al inovaţiei prin „distrugere creatoare” se transformă în „distrugerea creaţiei”, a capitalismul însuşi, care nu va putea supravieţui dispariţiei propriilor condiţii de producţie, n.trad)
Fireşte, această luciditate nu aduce nici o pagubă pieţei, ci numai mitului acesteia. Astfel încât, nu vă faceţi probleme. În aceste zile, în SUA, dealeri mereu bine dispuşi însoţesc grupuri de vânători de chilipiruri în autobuze care se opresc în cartierele de case nou construite cu credite ipotecare din care proprietarii insolvabili au fost daţi afară şi acum dorm în maşinile lor, sub cerul liber. Nici o grijă, casele acestora nu au dispărut, însă curând în ele vor locui alţi proprietari. (Thomas Asseheuer)

10. Iluzia că, în final, totul va fi bine
Numai că nu se poate aştepta atât de mult până la acel „în final”, pentru că deja în prezent toate poliţele asupra viitorului au devenit scadente. Nu mai putem amâna problemele incomode aşa cum ai amâna să faci curăţenie într-o pivniţă plină de vechituri. Speranţa noastră era că subsolul se va curăţi de la sine, că un capitalism puternic va fi în stare să rezolve toate problemele omenirii şi, în final, că salva chiar şi mediul ecologic. Or, capitalismul se dovedeşte a fi distructiv: economia şi ecologia ar putea să colabeze concomitent.
Ultima noastră speranţă s-a prăbuşit, sunt de părere unii comentatori. Dar, a existat ea cu adevărat? Am putea spune că această speranţă s-a aflat în circulaţie. Da, dar a fost o simplă propagandă, tocmai bună pentru uzul unor politicieni impotenţi. De fapt, această speranţă nu se mai potriveşte în epoca post-utopie. Faptul că ea trăieşte în continuare deosebit de liberă şi fără griji se datorează, de asemenea, unei credinţe greşite. Pentru că, „epuizarea energiilor utopice”, cum spune filozoful Jurgen Habermas, ne lasă în perplexitate. Filozoful ne avertiza încă din 1985 că orizontul viitorului se îngustează şi că viitorul va fi împovărat de viziuni negative, dacă statul bunăstării generale intră în criză, fără să se profileze vreo alternativă. Formula adesea folosită despre necesitatea ţinerii în frâu a capitalismului conţine deja în sine resemnare şi, în ultimă instanţă, constatarea că, de aceea, ar fi necesar ceva cu totul nou: „forţa social-integrativă a solidarităţii” care ar trebui să se impună, în acelaşi timp, împotriva puterii banului şi a puterii administrative a statului. Dar cum? Probabil, curăţirea subsolului ar trebui să înceapă prin a conştientiza amploarea acţiunii de debarasare; prin faptul de a nu minimaliza mizeria economică şi echivalentul ei - mizeria socială; prin recuplarea revendicării libertăţii personale cu revendicarea dreptăţii sociale. Şi, dacă tot ne debarasăm de ideologia pieţei, probabil că vom găsi chiar o alternativă, aflată acum undeva prin vreo casetă nedeschisă încă.(Evelyn Finger)

Scris de Ambasador Traian Pleşca

Statele est-europene, inclusiv Romania, s-ar putea confrunta cu miscari sociale

Sursa: Mediafax 20 Ianuarie 2009
Statele est-europene, in principal Romania, Bulgaria si tarile baltice, s-ar putea confrunta cu miscari de protest in primavara, pe fondul crizei economice globale si efectelor acesteia, scrie The Guardian.

"Afectate dur de criza economica, tari precum Bulgaria, Romania si statele baltice risca instabilitate politica si miscari sociale, chiar si o amplificare a tensiunilor rasiale. Potrivit estimarilor recente, economiile statelor est-europene, care au avut cresteri notabile in ultimii zece ani, se vor limita la cresteri de maxim 5 la suta anul acesta, in timp ce inflatia ar putea atinge 13 la suta. Multi experti se tem ca Romania, care a aderat la Uniunea Europeana in 2007, ar putea fi urmatoarea tara care s-ar confrunta cu miscari sociale", noteaza Guardian.

"Peste cateva luni vor iesi oameni in strada, aproape sigur", afirma Luca Niculescu, un analist politic de la Bucuresti. "In fiecare zi auzim ca o fabrica se inchide sau isi muta locatia in strainatate. Avem un nou guvern care nu s-a dovedit prea eficient. Ne-am obisnuit cu cresteri economice importante. Este un cocktail exploziv", explica Niculescu.

"Criza economica ar putea crea probleme serioase clasei de mijloc. Se va observa o diminuare a cuantumului
impozitelor platite statului, situatie care va crea probleme mari bugetului. Numarul angajatilor bugetari va scadea, iar salariile lor vor fi din ce in ce mai mici", confirma Marius Oprea, consilier al fostului Cabinet de la Bucuresti.

O alta problema este ca multi romani din clasa de mijloc au luat credite ipotecare in euro. In conditiile in care leul se depreciaza, ei isi vor plati ratele din ce in ce mai greu.

Motivele protestelor care au avut loc saptamana trecuta in Bulgaria sunt variate. Studentii au acuzat Guvernul socialist ca nu reuseste sa le garanteze securitatea, iar agricultorii sunt nemultumiti de preturile mici la produse si de accesul dificil la fonduri europene. Tensiunile au fost exacerbate de criza gazelor.

In Letonia, dupa cresterea economica inregistrata in ultimii ani, acum a aparut recesiunea, iar inflatia si somajul sunt in crestere. Increderea in liderii politici a scazut drastic, recunostea saptamana trecuta presedintele Valdis Zatlers, amenintand cu convocarea alegerilor anticipate.

De teama romanilor, sindicatele din Germania cer impunerea unui prag minim de salarizare.

Sindicalistii din Germania cer introducerea unui prag minim de salarizare, de teama ca, dupa intrarea pe piata muncii a romanilor, salariile vor scadea considerabil, anunta Deutsche Welle.

"Inainte de toate ne intereseaza ce se va intampla peste cativa ani, cand Germania va liberaliza piata muncii si vor putea veni si oameni din alte tari aici, sa spunem din Romania unde se castiga in medie 68 de eurocenti pe ora", a declarat un purtator de cuvant al sindicalistilor, Michael Wehran.

Partidul de stanga, candidat la alegerile pentru Bundestag a inaintat o propunere de stabilire a salariului minim, la 8,71 euro pe ora, asa cum este reglementat si in Franta.

Romanii jigniti si in presa engleza - se anticipeaza ca in Romania Tiganilor vor apare revolte de strada

Imaginea Romaniei
Dupa ce romanii au fost facuti praf in presa din Italia, Elvetia sau Spania, fara ca diplomatia romaneasca sa reactioneze, intrucat argumentul oficial a fost acela ca " este sub demnitatea noastra la MAE sa ne coboram la nivelul unor asemenea provocari" ei bine, zilele acestea in mass-media din Marea Britanie, la BBC continua seria unor materiale defaimatoare la adresa romanilor, invocandu-se - si aici.... - faptul ca suntem o natiune de tigani [ cititi aici un material publicat la 17 ianuarie. http://news.bbc.co.uk/2/hi/programmes/from_our_own_correspondent/7833138.stm ] .

Cu evidenta bataie de joc, BBC s-a hotarat sa faca audienta, sa culturalizeze natiunea britanica, aratandu-le ca Romania este in evul mediu, o tara plina de tigani, ca traim in carute.
Drumuri neasfaltate şi pline de noroi, copii ale căror plânsete se aud din stradă, câini lătrând întruna şi vecini care se strigă peste gard. Sunt doar câteva dintre detaliile prezentate în articolul publicat de ediţia online a BBC.
Reportajul prezintă viaţa ţiganilor din zonă şi dependenţa acestora de comerţul cu materiale feroase. Şi cum un kilogram de fier a ajuns să valoreze doar câţiva cenţi, rezultatul este în consecinţă .
Asa este prezentata Romania in ochii englezilor !

Presa internatională consacră astăzi spatii largi conflictului ruso-ucraineano-european, legat de livrările de gaz ale Gazprom, conflictului din Gaza

Cu privire la pozitia UE fată de conflictul dintre Rusia si Ucraina, care lasă în frig milioane de oameni, ziarul madrilen aBC comentează: „Rusia si Ucraina i-au transformat pe europeni în ostatici. Pozitia Moscovei si Kievului nu se pot justifica prin nimic. UE ar fi trebuit să reactioneze mai dur fiindcă este demult clar că Rusia îsi foloseste resursele energetice ca pe un mijloc de santaj politic. Ucraina încearcă să se apere avand speranta că europenii vor putea rezista presiunilor Moscovei, cu pretul încălcării unor întelegeri cu caracter obligatoriu. UE ar fi trebuit să depăsească deja de mult timp problema dependentei energetice, în plus are obligatia de a sesiza instantele cu privire la încălcarea acordurilor în vigoare.”
 
Cotidianul italian La Repubblica, analizează situatia din Gaza în următorii termeni: „ Încă nu este clar dacă ofensiva la scară largă, anuntată de responsabilii israelieni în fasia Gaza, va avea loc sau nu. În spatele actiunii se mai află un semn de întrebare – anume frica de urmările unei confruntări directe între militarii israelieni si palestinienii înarmati, de pierderile în randul armatei. aceasta înseamnă însă că populatia civilă continuă să trăiască într-un climat de profundă neliniste, pe fundalul amenintărilor  repetate din oră în oră si în asteptarea sangeroaselor lupte care se vor purta din casă în casă. Sosirea trupelor terestre israeliene se si anuntă la orizont; în mijlocul ruinelor se află în cursă un popor care caută protectie, în timp ce militiile sale continuă lupta.”
 
Ziarul francez La Voix du Nord, care apare la Lille, scoate în evidentă efectele benefice pe termen lung ale sporului demografic natural din Franta: „atunci cand cresterea economică este în recul, cresterea democrafică reprezintă un adevărat atu”, consideră publicatia. „acesta este si un factor important pentru crearea locurilor de muncă. La Berlin, marea coalitie a trebuit să decidă un plan amplu de relansare a cresterii economice. avand însă un spor demografic de numai 1, 2 copii la o femeie, Germania nu poate miza în perspectivă pe consumul intern. Spre deosebire de economia franceză, care este mentinută în stare de functiune cu ajutorul consumului din gospodăriile proprii, motorul economiei germane functionează în proportie covarsitoare pe bază de exporturi. Cand criza se va lăti la scară planetară, afectand si statele care comandă produsele germane, este mai bine să fii campion european la nasteri decat la export.”
 
Ziarul Le Monde comentează încerările premierului britanic Gordon Brown, de a aduce sub control criza din tara sa. „Realitatea l-a întrecut pe premier”, consideră cotidianul parizian. „Brown, care a apărut în toamnă pe scena internatională în postura de salvator al planetei, pare astăzi neputincios în fata brutalitătii si amplorii recesiunii cu care se confruntă tara sa. În fiecare zi se desfiintează 3000 de locuri de muncă; în fiecare zi, peste 200 de familii trebuie să asiste la scoaterea la mezat a casei în care locuiesc. Chiar dacă Brown a investit 20 de miliarde de lire sterline pentru relansarea economiei, după alte 37 alocate salvării sistemului bancar, toate acestea nu ajută cu nimic.”
 
În sfarsit, La Stampa scrie despre contestatul episcop care va deschide festivitătile prilejuite de învestitura noului presedinte al SUa, Barak Obama. „Cu o săptămană înaintea instalării noului presedinte la Casa albă, pe parcursul pregătirii festivitătii de învestitură iese în evidentă încă o persoană despre care se va vorbi cu sigurantă. Este vorba de episcopul anglican de New Hampshire, Gene Robinson, un homosexual declarat. El va rosti asadar, în deschiderea festivitătilor la Monumentul presedintelui Lincoln, o rugăciune. Robinson, în varstă de 61 de ani, este privit în continuare ca vinovat pentru scindarea Bisericii Episcopale din america. alegerea sa în scaunul de episcop, în 2003, a fost o grea încercare pentru numeroase comunităti din statul New Hampshire.”

DW- Ioachim Alexandru

Cehia la inceput de mandat al presedentiei UE

Ca preşedintă prin rotaţie a UE, Cehia este confruntată cu două probleme majore: conflictul armat din Orientul Apropiat şi conflictul livrărilor de gaze dintre Rusia şi Ucraina. Ambele probleme vor fi dezbătute la Praga

Vizita reprezentanţilor Comisiei Europene ar fi trebuit să fie simplă rutină. Însă rutina este tulburată atât de refuzul preşedintelui Cehiei Vaclav Klaus de a participa la dineul de primire organizat la Teatrul Naţional cât şi, mai ales, de turbulenţele internaţionale cu care este confruntată Cehia, care asigură în prezent preşedinţia Uniunii Europene.



Pe lângă criza din Orientul Apropiat, statele comunitare se luptă şi cu efectele negative ale conflictului dintre Rusia şi Ucraina privind livrările de gaze naturale. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso a solicitat din nou ambelor părţi să ajungă repede la un compromis şi să nu transforme consumatorii europeni în ostateci într-un conflict care afectează toate statele comunitare.



„Unui bulgar sau unui slovac sau mai bine spus oricărui cetăţean european îi este indiferent dacă responsabilitatea pentru conflict revine Rusiei sau Ucrainei. Problema este că gazul livrat de Gazprom nu ajunge la consumatorii europeni”, a declarat Barroso.



Pentru a rezolva urgent această problemă, reprezentanţii concernului rus Gazprom şi cei ai firmei ucrainiene Naftogaz se vor reuni astăzi la Bruxelles pentru negocieri, care se vor desfăşura în prezenţa mediatorilor Comisiei Europene şi reprezentanţilor Cehiei.



Premierul ceh, Mirek Topolànek explică: „La întâlnirea cu cei doi manageri vom încerca să găsim o soluţie tehnică. Un grup de control se poate deplasa la graniţa ruso-ucrainiană pentru a verifica volumul livrărilor şi tranzitul de gaze la faţa locului.”



Preşedintele Comisiei Europene a ţinut să atragă atenţia ambelor părţi implicate în conflict că: „Dacă problema nu va fi rezolvată urgent, vor începe să existe dubii puternice în ceea ce priveşte încrederea în Rusia ca furnizor dar şi în Ucraina ca ţară de tranzit.”

Darius Stan

Razboiul din Gaza. Toti avem doar de suferit din acest joc pentru ca intreaga omenire sa poate avea o noua carte a groazei pentru generatiile urmaroar

"Cu toti avem doar de suferit din acest joc si acest lucru doar pentru ca intreaga omenire sa poate avea o noua carte a groazei pentru generatiile urmaroare". Darius Stan.

Bilanţul provizoriu al victimelor de război a ajuns la peste 1070 de morţi si aproximativ 14.000 de răniţi. Pierderile Israelului de vieti omenesti ridicandu-se doar la 13 soldati.


1. Timp de 60 de ani, Israelul a persecutat poporul palestinian cu impunitate în ciuda interventiilor, rezolutiilor repetate ale Organizatiei Natiunilor Unite si a Consiliului de Securitate din cadru Organizatiei Natiunilor Unite. acest lucru a existat in ciuda rezolutiilor sau dispozitiilor date de Curtea Internationala de Justitie, de Drept International sau a sesizarilor facute de Drepturile Omului .
2. Pe parcursul anilor, Israelul a fost proclamat în sine o victima, o victima care a crescut din ce in ce mai bogata, mai puternica si mai violenta, în timp ce palestinienii au fost abuzatii, saracitii, imprastiati si ucisi.
O tactica a statului Israel a fost aplicata prin toate punctele de ani de zile si a fost menita si organizata pentru a impiedica crearea unui stat Palestinian, prin orice mijloace, de ai lasa sa se dezvolte prin promovarea intereselor lor.
Constatam astazi faptul ca, este extrem de eficienta aceasta tactica pentru a dobandi, acapara, beneficiile statului vecin. Prin politica dusa de acest stat din ultimii ani, Israelul a atacat himere ale terorismului international cu scopul de a subjuga, sugruma dezvoltarea statului Palestinian sau a veciniilor acestuia.
3. La inceput au atacat ducand razboiul impotriva fractiunilor Fatah. acum atacurile sunt asupra gruparii Hamas. Dar nu exista decat un singur popor Palestinian si acela acum sufera. Sufera pentru ca influenta Israelienilor sa poata exista. Un poporul palestinian ce nu poate exista aservit, lipsit de valorile sale proprii ce il poate coordona, un popor ce se doreste a fi format din un singur palestinian.
acesta a fost principiul calauzitor al politici statului Israel. Politica Israelului a fost întotdeauna de a distruge posibilitatea existentei statului Palestinian in care a vazut un potential inamic vecin ce poate creste la acelasi calibru si care poate dezvolta si discuta eventual de pe aceeasi pozitie.
4. "Israelul nu a existat niciodata intr-un acord cu forte externe, de stabilire a dreptului sau de a-si apara cetatenii sai", a declarat Olmert într-o declaratie emisa de catre Primul Ministru al Oficiului de Securitate de la Cabinetul de discutii UNSC, privind rezolutia de incetarea ostilitatilor in zona.
In replica putem raspunde in conformitate cu cele constatate de intreaga comunitate internationala.
Acest razboi de aparare prin utilizarea unilaterala a fortei nu face altceva decat sa ingrozeasca constiinta omenirii. Nimeni nu va avea decat de suferit din acest joc si intreaga omenire va avea o noua carte a groazei din care generatiile urmaroare vor invata. Si acest lucru este posibil doar pentru ca statele nu au sentimente si numai interese.

5. Trebuie avut in vedere faptul ca viata unui palestinian are aceeasi valoare ca viata unui israelian, iar calea dialogului poate decide daca exista o fractiune Fatah, Hamas sau Hezbolah care a gresit redeschizand conflictul cu Israel.
Totodata se poate afirma ca, reactia masiva a Israelului, este total disproportionata dar si mai greu de controlat. Dovada lipsei de control consta in actiunile bambardamentelor din data 15. ian. 2009 in care au fost lansate tiruri asupra Cartierului General al ONU din Gaza precum si asupra unor imobile civile, care adăposteau între altele redacţii ale agenţiilor de presa.
Trebuie amintit, ca aceste actiuni militare nu conduc la o pace durabila în regiune.
Omorarea si ranirea civililor la aceasta scara nu face decat sa consolideze actele agresiune si sa-i împinga pe oamenii din Gaza spre extremism si de a trai sub logica disperata a razbunarii . Deznodamantul acestei confruntarii este greu de anticipat in astfel de conditii, cand nimeni nu pare sa mai asculte vocea comunitatii internationale, fiind concentrati doar pentru distrugerea adversarului.

6.Atacurile SUA din 26 octombrie 2008 anuntau intentiile .
Fortele aeriene SUA au lansat un atac militar de pe teritoriul sirian, care a ucis opt persoane pe 26 octombrie 2008.
In conformitate cu declaratiile oficialilor sirieni si a martorilor, patru elicoptere americane patruns opt kilometri pe teritoriul sirian si orientate o cladire din satul al-Sukkariya în zona albu Kamal în apropierea frontierei cu Irakul. Cunoscuta fiind prezenta lor de la invazia americana din Irak, fortele aviatice americane, ocazional, au depasit spatiul aerian destinat si au trecut granita pentru a vana suspecti luptatori straini. aceasta expeditie este cunoscuta ca fiind prima operatiune neanuntata pe teritoriul sirian, soldata cu victime in randul populatiei.
În timp ce la Casa alba nu a publicat o declaratie oficiala în legatura cu presupusul raid, oficialii americani au confirmat atacul si au spus ca obiectivul a fost un lider al-Qaeda, care facilita intrarea de luptatori straini în Irak. Statele Unite motivand libera circulatie a luptatorilor straini din Irak ce tranziteaza Siria, ce a fost mult timp o baza de disputa între Statele Unite si în Siria, au acuzat Siria pentru faptul ca nu îsi exercita suficient controlul asupra zonei de frontiera si miojlocesc trecerea luptatorilor straini in si din Irak. Oficialii Sirieni, pe de alta parte, au raspuns acestor afirmatii prin a asigura comunitatea internationala afirmand faptul ca un sistem eficient de control nu poate fi intretinut doar de catre SUA, si doar asigurandu-se de asistenta tehnica si cooperare cu unitatile de securitate irakiene.
In încercarea SUA de a legitima actele sale agresive, prin introducerea in gandirea lumii, ce este binele mondial, si anume prin lupta împotriva terorismului, în realitate, multi oameni îsi pierd viata fara de sens .

7. O gresala a comunitatii internationale. Un precedent format al incalcarii dreptului international de catre cei puternici in defavoarea celorlalte natiuni.

In dreptul international, dreptul de a utiliza de forta este exprimat intr-un sens foarte clar si punctual, dar si acceptat doar in situatii extraordinare. Carta ONU, care a fost adoptata cu scopul de a stabili principiile de baza de drept international, dar si conventiile ce urmau sa vina in suportul reglementarii drepturilor si obligatiilor statelor adreseaza si constitue, pentru a mentine pacea si securitatea internationala, un model atat de orientare pentru statele membre si pentru statele nemembre. Obligatiile respectarii acestor principii decurg din statutul statului ca subiect de drept, cat si prin drepturile si obligatiile ce revin statelor prin Conventia de la Montevideo din anul 1933.
In conformitate cu Carta ONU, articolul 2 alineatul (4), "Toti membrii trebuie sa se abtina, în relatiile lor internationale de la amenintarea sau folosirea fortei împotriva integritatii teritoriale sau a independentei politice a oricarui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu scopul Unite Natiunilor. "astfel, articolul nu doar interzice utilizarea fortei împotriva unui alt membre" integritatea teritoriala, dar si interdictii de amenintare cu folosirea fortei. În acest context, existenta unei amenintari de utilizare a fortei este acceptat în cazul în care un membru declara ca nu va recurge la forta în cazul în care alt stat nu este în conformitate cu cerintele sale. Consiliul de Securitate al ONU este abilitata sa stabileasca daca un act care constituie o amenintare de forta.

Prima exceptie de la utilizarea fortei interdictie este prevazuta la articolele 39-51 din Carta ONU.
In conformitate cu articolul 39, "Consiliul de Securitate va determina existenta orice amenintare la adresa pacii, o încalcare a pacii, sau un act de agresiune si va face recomandari, sau a decide ce masuri vor fi luate în conformitate cu articolul 41 si 42 la mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. "In timp ce masurile avute în vedere la articolul 41 implica non-militare de sanctiuni, în conformitate cu articolul 42, Consiliul de Securitate pot lua militare sanctiuni" pentru a pastra sau restabili pacea si securitatea internationala. "aceste masuri pot duce la blocarea si alte operatiuni de aer, pe mare sau în teren forte de membri ai ONU. aceasta masura va permite statelor membre de a utiliza un colectiv armate vigoare. Cea de-a doua exceptie importanta de utilizare a fortei interdictie este "auto-aparare", care este reglementata în conformitate cu Carta ONU, articolul 51. aceasta masura prevede agresati de stat de a raspunde în mod proportional la apasarea amenintare imediata si daca nu exista o solutie alternativa. În cazul în care un stat de interes national, cum ar fi integritatea teritoriala este atacat, el poate folosi forta pentru a evita acest pericol.

In concluzie, un stat nu poate interveni într-un alt stat pe teritoriul sau, fara consimtamantul si sau fara o Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU. altfel, aceasta încalcare poate duce la o reactie de auto-aparare a atacat de stat. Inerent acest drept este o consecinta naturala a statelor "suveranitatea nationala de drepturi.
O astfel de interventie, indiferent de ratiune, este acceptata ca un act de agresiune. Nu conteaza cat de puternice sunt motivele SUA, in respectarea dreptului international, lupta este ilegala în cazul în care este condusa de incalcare a legii.

Darius Stan

09.01.2009

România – o ţară plină de surprize

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:  Emil Boc, noul premier desemnat al României
 
Luni, luată prin surprindere, presa internaţională nu a avut timp să reacţioneze la brusca decizie a lui Theodor Stolojan de a renunţa la mandatul de premier. Marţi, evenimentul îşi află un amplu ecou în ziarele germane.
Deşi Theodor Stolojan a renunţat la mandatul de premier sub motiv că ar dori să facă loc tinerei generaţii, speculaţiile în jurul realelor cauze pentru care liderul PDL s-a răzgîndit continuă.
„Demisie înaintea învestiturii” titrează FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG azi o remarcabilă analiză a dificultăţilor ce stau în calea constituirii noului guvern. Cotidianul conservator reţine însă şi obiceiul lui Theodor Stolojan de a lua în ultima clipă decizii personale imprevizibile atunci cînd este desemnat pentru o funcţie înaltă în stat, pomenit fiind episodul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 2004.
Actuala renunţare a lui Stolojan la funcţia pentru care fusese desemnat de preşedintele Băsescu ar fi putut fi influenţată, crede autorul analizei, şi de evoluţia negocierilor de coaliţie între PD-L şi PSD, cu ale căror rezultate nici preşedintele Băsescu nu pare a fi foarte mulţumit, dovada oferind-o distanţarea sa într-o formă destul de dură de PD-L, duminică, imediat după semnarea pactului de coaliţie, după ce anterior şeful statului reclamase transparenţă în negocieri. Pactul de coaliţie semnat duminică nu pare a-i fi oferit lui Theodor Stolojan suficiente garanţii şi în cazul adoptării unor măsuri impopulare necesare pentru a remedia gravele probleme economice cu care se confruntă România. Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:  Theodor Stolojan, fostul premier desemnat Subiectele fierbinţi ale negocierilor de coaliţie le-au constituit lupta împotriva corupţiei şi ocuparea mandatului justiţiei. Iniţial Monica Macovei ar fi trebuit să revină la conducerea ministerului justiţiei dar refuzul social-democraţilor a spulberat acest plan. Este semnalat şi faptul că în timpul cît Monica Macovei a deţinut mandatul justiţiei, procuratura de stat a luat în cercetare cazurile unor lideri PSD, între care şi cel al ex-premierul Adrian Năstase, acuzat de corupţie.
 
„A face politică în România înseamnă a face bani” titrează DIE PRESSE un interviu cu Monica Macovei, în cuprinsul căruia fostul ministru de justiţie , desemnată „ Femeia Europeană a anului” relevă dificultăţile campaniei anticorupţie în statele post-comuniste. După demiterea ei din funcţie în 2007, Monica Macovei consiliază guvernul Macedoniei în materie de luptă împotriva corupţiei. Monica Macovei explică cum şi de ce în ţările post-comuniste, spre deosebire de occident, corupţia nu trece totdeauna drept o încălcare a normelor, fiind adesea implementată în chiar deciziile politice. Fosta ministră a justiţei insistă asupra necesităţii unei presiuni externe în campania anticorupţie ca şi a adoptării şi aplicării legislaţiei corespunzătoare deja înainte de aderarea unei ţări la Uniunea Europeană. Monica Macovei relevă şi absenţa unei voinţe politice de a combate acest flagel. Întrebată dacă şi-ar fi putut imagina, mai ales în urma speculaţiilor de dinaintea scrutinului parlamentar, revenirea ei la conducerea ministerului justiţiei, Monica Macovei răspune că mai degrabă nu, nefăcînd parte din nici un partid şi neavînd ambiţii politice ceea ce nu o face însă să regrete nici  faptul de a fi văzut „din interior” cum funcţionează un guvern şi nici să renunţe la voinţa ei de a rămîne independentă.
 
„Stolojan nu vrea să guverneze” titrează SÜDDEUTSCE ZEITUNG o corespondenţă de la Bucureşti semnată de Katrin Lauer. Ziarista germană întrevede turbulenţe pe scena politică românească după ce Theodor Stolojan a renunţat brusc la mandatul pentru care fusese desemnat de Traian Băsescu. Dacă parlamentul va accepta desemnarea lui Emil Boc în fruntea guvernului de coaliţie, inoficial  Băsescu ar putea deveni premier crede autoarea corespondenţei, făcînd aluzie la  loialitatea necondiţionată şi perfectul mimetism cu care liderul PD-L preia pînă şi bruştele schimbări de opinie ale preşedintelui ţării.
 
Sub titlul „Farsă politică în România” şi DIE WELT reţine între altele loialitatea necondiţionată a lui Emil Boc faţă de Traian Băsescu .
Dar, ziarul care apare la Berlin, nu omite nici performanţa lui Emil Boc de a fi asigurat Clujului, al cărui primar este din 2004, o incontestabilă prosperitate economică.
 
Şi HANDELSBLATT reia în termeni aproape identici conţinutul relatării din DIE WELT menţionînd efectul surpriză al renunţării ante festum a lui Theodor Stolojan la mandatul de premier.
 
La scurtă vreme după ce a fost convenită coaliţia între PD-L şi PSD survine lovitura de teatru glosează WIENER ZEITUNG cele petrecute la Bucureşti sub titlul „Guvernul rămîne, premierul pleacă”. Cotidianul austriac reţine însă şi cîteva detalii ale acţiunii pe scena politică de la Bucureşti: Preşedintele Băsescu, care l-a desemnat pe Emil Boc în funcţia de premier după imprevizibila decizie a lui Theodor Stolojan, a anunţat că respectă în continuare termenul stabilit pentru confirmarea de către parlament a noului guvern. PSD şi-a semnalat disponibilitatea de a rămîne partener de coaliţie cu PD-L şi sub mandatul noului premier desemnat, Emil Boc.
 
Dar în pofida acordurilor, vechile adversităţi vor persista şi în sînul noii coaliţii crede NEUE ZÜRCHER ZEITUNG trecînd în revistă unele antecedente şi prefigurînd crizele ce ar putea surveni pornind de la intenţia celor doi parteneri de a  se prezenta la alegerile prezidenţiale din 2009 fiecare cu propriul său candidat.
În sfîrşit sub titlul „ Groapa comună din Carpaţi” acelaşi cotidian elveţian publică o amplă recenzie la romanul lui Filip Florian „Degete mici” care ar oferi o imagine apăsătoare a României.
 
  
 
DW- DE
Rodica Binder

UE luptă împotriva piraţilor

Pirateria marină poate fi combătută prin stabilizarea Somaliei
Securitate şi apărare - 15-12-2008 - 16:33 

Uniunea Europeană a lansat săptămâna trecută misiunea „Atalanta“, pentru oprirea pirateriei pe apele din largul Somaliei. Deputaţii europeni consideră că această misiune nu este suficientă şi că este necesar un efort susţinut în vederea stabilizării acestui stat.
Lunea trecută, Uniunea Europeană a lansat misiunea „Atalanta“, pentru protejarea vaselor care duc ajutor umanitar în Somalia. Şase fregate, trei aeronave şi 1.200 de persoane provenind din Regatul Unit, Franţa şi Grecia vor lua parte în misiune. Alte state vor contribui la „Atalanta“ în viitor.
 
Somalia
după moartea dictatorului Mohamed Siad Barre, în 1991, au urmat ani de anarhie
două misiuni de pace ONU şi-au încheiat mandatul fără succes în 1993 şi 1995
disputele civile, seceta şi inflaţia rapidă au aruncat Somalia în cea mai dificilă criză umanitară (conform ONU)
3,2 milioane de somalezi au nevoie de ajutor umanitar
guvernul de tranziţie, recunoscut de ONU, are puţină autoritate
în 2009, miliţia islamică a preluat controlul asupra Somaliei de Sud, mai târziu zona fiind invadată de armata etiopiană, care sprijină guvernul de tranziţie
în Somalia se află o misiune de întreţinere a păcii a Uniunii Africane
Peste 100 de acte de piraterie şi jaf armat au fost consemnate anul acesta în zonă. În momentul de faţă, piraţii controlează cel puţin 17 de vase, ultimul atac datând de vineri dimineaţă.

„Misiunea navală nu rezolvă toate problemele“

Darius Stan.