Secolul XXI -Pozitii şi optiuni diferite în interiorul aliantelor

Dupa cum definea Hans Morgentau relatiile de alianta din prisma intereselor definite in raporturile de putere dintre subiecti, diferitele în interiorul aliantelor dintre statele secolului XXI confirma neschimbata optica principiului enuntat.

1. Diferendele aparute, în ultimii ani, între SUA şi unii dintre aliatii sai europeni, sunt expresia unui conflict politic ce are la baza relatiile de putere dintre cei doi „parteneri transatlantici”. Manifestarea acestora evidentiaza deosebirile de viziune existente în ceea ce priveşte natura puterii în sistemul international şi rolul SUA în cadrul acestuia, în calitate de putere hegemonica (unilateralism vs. multilateralism şi rolul puterii militare în relatiile internationale).
Diferenta de putere dintre SUA şi membrii europeni ai NATO (evidenta în domeniul militar prin „capabilities gap”) a condus la aparitia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securitatii internationale şi de reactie fata de noile tipuri de riscuri şi amenintari; existenta acestor perspective diferite se reflecta în manifestarea unor interese de politica externa divergente între SUA şi unii membrii europeni din NATO.
2. Principalele domenii de manifestare a divergentelor dintre SUA şi aliatii sai europeni în ultimii ani vizeaza:
- diferente pe tema rolului puterii militare în relatiile internationale şi, implicit, a rolului SUA în cadrul sistemului international (acuzatii ale europenilor privind modul de manifestare a hegemoniei americane);
- perspective diferite privind legitimitatea interventiei din Irak şi procesul de reconstructie a tarii;
- deosebirile privind modalitatile de solutionare a conflictului israeliano-palestinian;
- abrogarea de catre SUA a Tratatului ABM;
- probleme de mediu (refuzul SUA de a semna Tratatul de la Kyoto);
- disputa privind rolul Curtii Penale Internationale.
3. În acest sens, cercetatorul olandez Marcel H. Van Herpen Marcel H.Van Herpen, Six Dimensions of the Growing Transatlantic Divide: Are the US and Europe Definitively Driving Themselves Apart, în Hall Gardner (Ed.), NATO and the European Union – New World, New Europe, New Threats, 2004, Aldershot, Ashgate identifica şi explica şase dimensiuni de creştere a disputei transatlantice, constând în:
- diferentierea semnificativa a perceptiei publice în cele doua entitati geostrategice, legate în primul rând de campania antiterorista;
- decalajul tot mai accentuat în domeniul capacitatilor militare;
- diferenta de atitudine în privinta modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice şi strategice;
- separarea în spatiul valorilor în primul rând, a modului de valorizare a ordinii şi institutiilor internationale;
- distantarea religioasa între o Europa secularizata şi o America pentru care creştinismul este tot mai important în spatiul politic;
- ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent în asigurarea ordinii internationale şi în interventiile în lumea araba, privite de europeni cu scepticism şi chiar cu ostilitate.
(Darius Stan “Intre libertate si dominatie” Revista de ştiinta şi analiza politica Lumea nr 6/2006)

4. Dintr-o perspectiva diferita, cercetatorul american Stanley Hoffman apreciaza ca principala cauza a crizei relatiilor transatlantice este generata de schimbarea dramatica a conceptiei americane privind relatiile internationale şi politica externa. Printre principalii indicatori ai acestei schimbari, analistul american identifica elaborarea şi adoptarea noii doctrine Bush privind razboiul de prevenire, unilateralismul ce caracterizeaza actiunile internationale ale actualei administratii de la Washington, precum şi modul în care s-a produs interventia militara din Irak.
Dincolo de natura actualelor diferende transatlantice, este important de investigat factorii care ar putea determina mentinerea sau accentuarea acestora, precum şi posibilele lor efecte pentru securitatea europeana şi internationala.
Din prima categorie se pot enumera:
a. Venirea la putere, pe ambele maluri ale Atlanticului, a unei generatii de oameni politici care nu mai împartaşeşte viziunile „atlanticiste” ale predecesorilor lor, formate în perioada Razboiului Rece;
b. Intensificarea competitiei comerciale şi economice dintre SUA şi Europa;
c. Accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbari de prioritati care a avut loc în perioada post-Razboi Rece: orientarea SUA, în calitate de unica superputere, spre o politica globala, în timp ce Europa este caracterizata, cu preponderenta, de o politica la nivel regional (centrata pe evolutiile din cadrul Uniunii Europene);
d. Diferentele de perceptie la nivelul opiniei publice, de pe cele doua maluri ale Atlanticului, reflectând deosebiri în ceea ce priveşte mijloacele şi metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securitatii internationale.
În chestiunea „decalajului de perceptie” dintre Europa şi Statele Unite, ultimul sondaj de opinie privind relatiile transatlantice, realizat pe un eşantion de 11.000 de americani şi europeni, scoate în evidenta accentuarea decalajului de perceptie în ultimul an. Astfel, mai mult de trei sferturi dintre europenii investigati dezaproba actuala politica externa americana, cifra fiind cu 12 procente mai mare decât cu un an în urma şi cu 20% peste cea din anul 2002.
„Daca aceasta tendinta continua – apreciaza Craig Kennedy, preşedintele German Marshall Fund – suntem martorii unei redefiniri a fundamentelor relatiei transatlantice şi ai transformarii acesteia dintr-un parteneriat principal, ca prima optiune, într-o alianta optionala, pentru situatii reciproc avantajoase”.
5. Separarea este şi mai evidenta în chestiunea orientarilor strategice – procentajul americanilor care apreciaza ca razboiul poate fi utilizat pentru realizarea unei cauze juste este dublu fata de cel al europenilor (82% fata de 41%), în timp ce doar 28% dintre europeni valorizeaza puterea militara şi o apreciaza drept calea cea mai potrivita de asigurare a pacii, fata de un procent semnificativ mai mare în cazul americanilor (45%).
Per ansamblu, cifrele rezultate din investigatia sociologica pe tema tendintelor transatlantice demonstreaza existenta şi accentuarea a ceea ce analiştii au definit drept diferente adânci şi de durata în „cultura strategica” împartaşita de cele doua parti şi în modul de percepere a puterii şi a logicii şi a fundamentelor echilibrului international. În timp ce europenii cred ca se îndreapta spre o lume ordonata de legi, reglementari, negocieri şi cooperare internationala, în care mecanismele clasice de putere cad pe un plan secundar, americanii continua sa fie fixati în plina istorie, exercitându-şi puterea într-un sistem international anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberala continua sa fie rezultatul posedarii şi utilizarii puterii militare. Din aceasta cauza, Robert Kagan este sceptic în privinta evolutiei relatiei transatlantice pe termen lung şi apreciaza ca „viitorul pare a apartine unei lumi cu tensiuni în creştere”.
(Robert Kagan „Despre paradis si putere -America si Europa in noua ordine mondiala” editura Antet 2005 )