Moralitate, libertate si indiferenta

Sursa originala a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertatii este sentimentul de libertate care acompaniaza orice act voluntar . Pusi in fata unor configuratii diferite de fapte ,a unor situatii ca putem decide ce vrem, ca nimic nu este gata facut, ca nimic nu este de reinceput la fel, ca reactiilor noastre le este strain automatismul lucrurilor lipsite de constiinta. Chiar daca ,plasat la nivelul deciziei si facand abstractie de rezultatele obiective ale ei, sentimentul libertatii este insotit adesea de iluzia ca putem face ce vrem ca a decide fara constrangere exterioara ar insemna si a decide sustragandu-ne necesitatii ,acest sentiment ,,care nu este altceva decat experienta unui act in sine”, ne conduce spre intuitia larg acceptata la nivelul „bunului simt”, ca „libertatea vointei s-ar cunoaste fara probe”(Descartes), si ca s-ar reduce la un „dat imediat al constiintei” (Bergson). Dar, analizand mai atent, constatam ca aceasta intuitie este, ca orice intuitie de altfel, neclara si ne aprobata . Este de ajuns sa ne intrebam „ce simtim atunci cand ne simtim liberi” pentru a ne da seama ca aceluiasi sentiment ii putem asocia un evantai larg si eterogen de semnificatii .Intuitia este deci neclara .Si ,intrucat ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, intrucat putem sa consideram alegerea noastra libera, chiar atunci cand ea a fost dictata constrangator de modelele culturale ,de criteriile sociale de valorizare , de prejudecati sau pasiuni , de fenomene de alienare ,ea nu este nici probanta. Intuitia libertatii pune problema, dar nu se rezolva .A trebuit sa se desfasoare un indelung efort de meditatie filozofica pentru ca insasi problema sa fie formulata pertinent si sa constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei . In dezbaterea teoretica a problemelor libertatii s-au propus in istoria gandirii filozofice mai multe tipuri de solutii .Vom prezenta cateva dintre ele , nu in ordinea lor cronologica, ci in ordinea in care trecerea de la o interpretare la alta ne permite sa surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertatii, strabatand itinerariul cuprins intre adeziunea pasiva la impulsuri si adeziunea activa la valori . O prima interpretare este cea in care apare LIBERTATEA – SPONTANEITATE .Ea este prezenta la ganditorii care identifica libertatea in actele unice, irepetabile, izvorate din impulsuri vitale sau emotionale, sustrase constrangerilor exterioare si inanolizabile rational. Este libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate- tasnitura) exaltata de Bergson in cap.III din „ Essai sur les donnees immediates de la concience “. Libertatea este considerata ca ,, un dat imediat al constiintei “, ca facultatea inerenta a omului de a se raporta sintetic si spontan la actele pe care le indeplineste, dand curs pulsatiilor si impulsurilor emotionale care ,, tasnesc “ din ,, strafundurile eului “ Pentru ca definirea este un act exercitat de inteligenta cunoscatoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrangerile inteligentei, o definire a libertatii devine principial imposibila pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eului concret cu actul “ . ,, Acest raport este de nedefinit pentru ca suntem liberi “ – scrie Bergson, constient ca ,, orice definitie a libertatii va da dreptate determinismului” Aceasta prima interpretare a libertatii este totalmente criticabila. Omul care s-ar considera inafara constrangerilor si-ar conferi atributul libertatii oricaror elanuri spointane care ar confunda dorinta cu vointa si ar da curs, fara cenzura rationala si fara triaj axiologic pulsatiilor vitale pornite din abisurile subconstientului, s-ar supune,in fond, unor constrangeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar deveni un simplu automat, cu singura deosebire ca, aderand tacit la principul CARPE DIEM, isi creeaza iluzia de a fi liber tocmai atunci cand este redus la un simplu ,, obiect” intrun angrenaj a carui functionare ii scapa cu desavarsire, iar egocentrismul si narcismul ar masca pierderea totala ,, a constiintei de sine”, a capacitatii de alegere si decizie, a intentiei de a intelege necesitatea. Putem spune ca aceasta conceptie, a unei libertati – spontaneitate , cauta libertatea exact la polul opus ei.Adeziunea pasiva cvasiautomata la impulsuri spontane ne plaseaza intr-o zona a nonlibertatii, in afara oricarui indiciu al manifestarii ei, cel mult in pragul dincolo de care incepe anevoiosul proces progresiv de eliberare. Trecand de acest prag, intalnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA - INDIFERENTA –. O intalnim anticipata de stoici, reluata an formula lui Duns Scott: ,, liberum arbitrum indifferentiae”, mai tarziu in ,, Tratatul asupra liberului arbitru “ al lui Bossuet intalnim relativ recent, unele incidente si la Albert Camus : ,, Le mithe de Sisyphe” , dar prin caracteristicile sale esentiale, conceptia lui Camusse incadreaza intr-o alta modalitate de tratare a libertatii ce v-a fi analizata la locul cuvenit.Libertatea este definita deci, din aceasta perspectiva, ca facultatea de a decide fara a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor si a pasiunilor, eliberarea de prejudecati si iluzii, de orice solicitari constrangatoare asupra eului, care putea sa privilegieze un mobil de actiune, fata de altul.Nu indiferenta involuntara sau patologica (schizofrenica), ci indiferenta deliberata, voluntara este indiciul unei asemenea libertati, care are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajarii, iar pentru M. Merteau Ponty disponibilitatea si angajarea permanenta, ca expresie a tendintei de autoafirmare a eului, care intelege lucid sa compenseze prin cantitatea experientelor, lipsa unor repere de ierarhizare calitativa. A fi liber ar insemna deci, pentru partizanii „indiferentei”, a actiona in afara oricarei ratiuni cu privire la continutul actului care urmeaza a fi realizat, a avea puterea de a dobandi independenta, in raport cu orice mobiluri si implicit, in raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu insuti. Este usor de sesizat ca si o asemenea interpretare este precara. Ea exalta ca o perfectiune a vointei ceea ce este , in fond, o deficienta a cunoasterii. Ea intretine iluzia ca a actiona ( sau a nu actiona ) fara motive, inseamna a sustrage actiunea ( sau refuzul ei ) unor determinari cauzale, confundand eliberarea de constrangeri ( posibila )cu o iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsidera faptul ca nu te poti domina pe tine daca nu domini, prin cunoastere si actiune eficace, ambianta guvernata de un determinism pe care ,, indiferenta „ nu-l opreste nici sa actioneze si nici sa refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor. Totodata, ea se sprijina pe ipoteza subiacenta, greu de sustinut, ca traim intr-o lume fara repere axiologice, in care toate alegerile sunt echivalente. Ori, daca ar fi asa, alegerea intre variantele de actiune nu are sens, decizia devine arbitrala, iar libertatea imaginara. Respingand aceasta interpretare, nu putem insa sa nu mentionam ca ea surprinde, totusi, un prim grad al libertatii: libertatea implica puterea vointei umane de ,, a pune intre paranteze „ automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv sa dea curs oricaror solicitari ale eului, de a le domina cel putin prin detasare si disponibilitate, cat timp ii este inaccesibila dominarea autentica, realizabila prin cunoastere si valorizare. ,,Aceasta indiferenta – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al libertatii” – ( Meditations touchant la philosophie premiere „ – in Ouvres choisies – Paris –pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR METAFIZICE comenteaza : ,, Caci, daca eu as cunoaste intotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevarat si ceea ce este bun, nu as mai fi niciodata in dificultate deliberand ce judecata si ce alegere ar trebui sa fac, si astfel as fi in intregime liber, fara sa fiu vreodata indiferent”. O a treia interpretare ne situeaza cu un pas mai departe in itinerariul pe care conceptul de libertate il strabate pentru a accede in orizontul axiologic. Intalnim, de aceasta data, identificarea libertatii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea inceteaza a mai fi doar autostapanire si devine o forta propulsatoare .Ea inceteaza sa mai reziste printr-o indiferenta olimpiana, oricaror optiuni axiologice. Acum , valorile cu polaritatea si ierarhia inerenta lor, solicita eul, si alegerea intre alternative. Astazi, cu un suris condescendent pot intimpina filozofii actualele divagatii din paginile presei in jurul conceptului de libertate, devenit stringent prin forta imprejurarilor. In plina criza a datoriilor, asistind la tragedia elena fara a mai exclude, cu toate nefastele ei urmari si pentru restul tarilor, excluderea Greciei din zona euro, consternata de resuscitarea extremismelor de tot felul, de setea de schimbare a francezilor, care au optat pentru un presedinte socialist desi sansele ca promisiunile facute de acesta sa se implineasca trec drept nule, presa face un demers surprinzator, neobisnuit chiar. Practic, ofera cititorilor ocazia sau mai degraba sansa de a se ridica nitel deasupra empiriei cotidiene si publica articole despre conceptul de libertate. Actul este insa lipsit de acea gratuitate specifica textelor literare sau filozofice, fiind legat de realitatea imediata, cea de toate zilele, incepind cu libertatea pietelor financiare de a se autoregla, cu libertatile garantate de constitutie, dar si cu cele excesive, revendicate de Partidul Piratilor, spre a termina cu libertatea fiecaruia de a spune tot ce-i trece prin cap, sub masca anonimatului, de a-si tamiia prietenii ori insulta adversarii in spatiul digital, fara a avea de suportat vreo consecinta. Limitele morale ale libertatii intitulat „Despre libertatea lupilor”, inspirat de o sentinta a filozofului Isaiah Berlin „Libertatea lupilor inseamna moartea oilor”, eseul publicat in unul din ultimele numere ale revistei DER SPIEGEL debuteaza cu o scandaloasa marturisire a semnatarului textului: Sunt acum pentru control si cenzura. Cum a ajuns un autor sa pledeze pentru exact opusul idealurilor la care a aderat pina mai ieri cu trup si suflet? Raspunsul nu intirzie: insolenta cu care asa-zisii noi militanti pentru drepturile civile, alias „piratii”, revendica libertatea, totala libertate de a face, spune sau consuma orice, pe Internet, perverteste insasi pretioasa notiune de libertate, pentru care unii semeni au militat, platindu-si curajul cu pretul pierderii libertatii insesi sau chiar a vietii. Numai ca, aceasta noua comunitate a „userilor” din spatiul internautic nu pare nici dispusa si nici capabila sa inteleaga subtilitatile complexei problematici a libertatii. Din care motiv publicistul enumera citeva din celebrele definitii ale libertatii, date de-a lungul istoriei de capetele luminate. Poate cea care ar trebui sa se intipareasca in mintea principalilor destinatari ai pledoariei pentru libertatea bine temperata, (admitind ca „piratilor” le vor cadea sub ochi paginile revistei DER SPIEGEL, macar in varianta online) este definitia-avertisment data de Karl Popper libertatii: ”(…) fara pavaza legii, libertatea se transforma in tirania celor puternici impotriva celor slabi”. Excese in mediul digital Doua saptamini dupa publicarea eseului lui Dirk Kurbjuweit in DER SPIEGEL, in care autorul se ingrijora si de eventualitatea ca Internetul sa se transforme intr-o scoala a barbariei, FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG tipareste pe prima pagina un articol de fond intitulat Libertate – un mesaj necesar. Autorul, Rheinhard Müller, se simte provocat de revendicarile piratilor, mai cu seama de cele care nu tin cont de drepturile de autor si nici de proprietatea intelectuala in mediul digital. Asa cum este ea conceputa de acest partid care cucereste o buna doza de simpatie in detrimentul partidelor traditionale, libertatea devine o notiune imponderabila, cei care se prevaleaza de ea nu-si asuma nici o raspundere, ba mai mult, se slujesc de ea pe spesele celorlalti. Daca, in campanii electorale, invocarea libertatii nu este la fel de „rentabila” precum este promisiunea de a garata securitatea membrilor unei comunitati (data fiind si complexa relatie libertate versus securitate), in economia de piata recursul la notiunea de libertate este valuta forte. Publicistul german aminteste insa cititorilor ca modul in care pietele financiare, speculantii, au inteles sa se slujeasca de libertate aminteste de cel revendicat de pirati: fara oprelisti, fara scrupule, fara remuscari. Libertate si responsabilitate Nu mai putin adevarat este ca libertatea este limitata si de conditia materiala si fizica a individului uman: un om bolnav, fara resurse, fara adapost, inceteaza sa mai fie liber. Aici intervine rolul asistential al societatii si statului. Dar nu trebuie uitat ca, inainte de toate, fiecare este raspunzator pentru propria sa persoana, atrage atentia autorul textului. Din obiectivul acestuia nu scapa nici actuala criza a datoriilor, in care mecanisme de „salvare” supranationale stranguleaza prin deciziile lor spatiul de manevra al statului de drept liberal. Faptul ca asa numitul Mecanism European de Stabilitate se sustrage controlului direct, avind o activitate „strict confidentiala”, faptul ca functionarii sai sunt imuni ar trebui sa-i incite pe liberali sa treaca la actiune. Ambele interventii publicistice pe marginea conceptului de libertate pot fi insa citite si ca pledoarii intelectuale impotriva extremismelor si extravagantelor politice care prolifereaza in vremuri nesigure, de criza. Autor: Dr. Darius Stan

Ce sarbatorim la data de ziua de 1 MAI ?

Dupa cum se stie in anul 1889, Congresul Internationalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internationala a Muncii, in memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorata prin manifestatii muncitoresti. Cu timpul, 1 mai a devenit sarbatoarea muncii in majoritatea tarilor lumii, diversele manifestari capatand amploare pe măsura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi să fie libera. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscuta pe intreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc in Piata Heymarket din Chicago. Numarul grevistilor se ridicase la peste 65.000. In timpul unei demonstratii, o coloana de muncitori a plecat să se alature unui protest al angajaților de la intreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Politia a intervenit, 4 protestatari au fost impuscati si multi altii au fost rantii. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Sapte ani mai tarziu, o nouă investigație i-a gasit nevinovati pe acei lideri ai miscarii de la 1 Mai. Asadar, ziua de 1 MAI este un fel de parastas dansant! In Romania Fatalismul vechilor societăţi, în care sărăcia şi averile par să se reproducă în cadrul aceloraşi comunităţi impermeabile, a fost anulat în chip mai radical aici în Răsăritul post-comunist. Nimeni nu mai ştie prea bine ce sărbăroreşte la 1 mai. E o simplă aniversare a manifestaţiilor muncitorilor de la Chicago pentru ora de muncă de opt ore? Sau e o celebrare a clasei proletare în opoziţia ei permanentă şi ireductibilă cu capitalul? Sau poate va fi devenit deja în epoca noastră post-totalitară o celebrare, care nu exclude de astă dată pe nimeni, a muncii în sine ca activitate creatoare? În orice caz, echivocurile se păstrează. În ţările Europei occidentale, cu excepţia Ţărilor de jos şi Elveţiei, sindicatele găsesc prilejul de a organiza, după model istoric, manifestaţii revendicatoare, cu toate că tocmai americanii nu le urmează exemplul, ei căutând să ia distanţă faţă de subtextul marxist al sărbătorii europene. Agitaţia flamurilor roşii de pe străzile europene continuă să transmită, subliminal, mesajul arhaic al soteriologiei marxiste. Chiar dacă în prim-plan se găsesc revendicări particulare adresate fie muncipalităţii, care restrânge posturi în diferite domenii, fie întreprinderilor industriale, care îşi delocalizează producţia, marile adunări populare comunică emoţia revoluţiei. În ţările ieşite din comunism scepticismul este însă dominant. Nimic nu ar mai putea readuce oamenii pe stradă cu steaguri roşii, căci, aici în est, revoluţia proletară nu este un mit, ci o realitate istorică recentă şi dureroasă. Problemele sociale au devenit aceleaşi în est şi în vest, dar modul în care sunt ele trăite rămâne profund diferit. Ceea ce nu mai există în Răsărit este tocmai conştiinţa de clasă. Muncitori manuali sau intelectuali, salariaţii cu venituri modeste din Vest au sentimentul că împart un destin social comun, aflat mereu la dispoziţia unor decizii economice incomprehensibile. În Răsăritul post-comunist, ierarhiile sociale sunt însă prea noi că să inducă un sentiment de apartenenţă, sunt prea recente ca să instituie o tradiţie şi de aceea totul pare încă reformulabil. În ciuda eforturilor unui grup restrâns de a clarifica ideile stângii, nesiguranţa socială şi şomajul sunt puse mereu pe seama incompetenţei administrative şi nu a sistemului social însuşi. Doctrinarii stângii ar fi tentaţi probabil să numească această realitate „analfabetism ideologic”, dar e ceva mai mult decât o simplă ignoranţă. Este refuzul însuşi al încadrării sociale. După căderea comunismului, mulţi oameni au încetat să se mai identifice precis cu ceea ce erau sub raportul relaţiilor de muncă, ceea ce a favorizat o mare mobilitate socială. Fatalismul vechilor societăţi, în care sărăcia şi averile par să se reproducă în cadrul aceloraşi comunităţi puţin permeabile, a fost anulat în chip mai radical aici în Răsăritul post-comunist, care a reluat întrucâtva startul de la zero. Dar pentru că startul a fost furat şi pentru că marile trişerii sunt încă sub ochii tuturor, ca un reproş enorm, nici perdanţii şi nici câştigătorii nu s-au repliat încă pe poziţii mai ferme de clasă. Perdanţii încă nu s-au consolat şi speră, în chip nebulos, într-o amplă reformulare, iar câştigătorii se tem încă să-şi afişeze prea elocvent izbânda. E suficient să vedem aventura extraordinară a poşetelor sau pantofilor Elenei Udrea în discursul public, amestecul de recriminări, de ironii şi de pledoarii stângace, ca să înţelegem că noua bogăţie e departe de a fi dobândit o minimă legitimitate. Lexicul nou al vorbirii cotidiene este el însuşi simptomul acestei stări neclare, „entre chien et loup” a societăţii româneşti, în care protagoniştii sociali au chipuri echivoce. „Luxul” odinioară universal dezirabil este astăzi o manifestare „de fiţe”, adică un capriciu nemotivat, dacă nu chiar o insolenţă, în cel mai bun caz o frivolitate dispensabilă. Luxul echivoc ca funcţie socială, „fiţele” aşadar, sunt indicatorul cel mai bun al stadiului intermediar, în care diferenţierea socială pare încă ceva vinovat. În aceste condiţii nu mai are cine să defileze de 1 Mai cu steaguri roşii revoluţionare, împotriva bogăţiei cinice, a opresiunii şamd, căci deocamdată, în stadiul acesta incert, nici măcar limba cotidiană nu recunoaşte că „fiţele” ar fi ceva serios, un fapt de distincţie socială categorică şi o nouă „filosofie” de viaţă. Probabil că abia în momentul în care „fiţele” îşi vor fi pierdut conotaţia ironică, dobândind un sens pur denotativ, tranziţia în România se va fi încheiat. In Romania Aproximativ 500 de pensionari militari protesteaza ACUM in Piata Victoriei. Mitingul este este organizat de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate si Consiliul National al Societatii Civile. Oamenii scadeaza "Jos Basescu!" si spun ca ii asteapta la protest pe toti cei nemultumiti de masurile luate de guvernanti in cazul bugetarilor, a pensionarilor, revolutionarilor, elevilor, studentilor si persoanelor cu dizabilitati Altii au ales sa sarbatoresasca asa .... http://www.youtube.com/watch?v=q849YmeBT5U Daius Stan

Rasul izvor de sanatate. Mentalități ale celor ajunși din diferite motive și situații în fața judecătorului.

Aproape in fiecare zi salile din judecatorie sint pline de lume. Vin aici oameni care spera sa afle rezolvarea problemelor lor. Printre fete chinuite si crispate mai pot fi vazute si chipuri pe care nu se poate citi decit batjocura si dezinteres. Daca unele persoane participante la proces sunt patrunse de seriozitatea momentului, altele, in special inculpatii, frapeaza audienta prin dezinvoltura si teribilismul cu care privesc acuzatiile ce li se aduc. Este nevoie de mult calm si tact din partea magistratilor pentru a putea discuta cu astfel de persoane. Intr-un dosar, inculpatul, desi s-a declarat nevinovat in fata acuzatiilor aduse, accepta sa plateasca despagubirile solicitate de partea vatamata. Incercind sa se transforme in "bunul samaritean", el si-a recunoscut, de fapt, vina. Unele persoane care apar pentru prima data in fata instantei sunt atit de emotionate incit gesturile lor pot cauza amuzamentul celor din sala. O astfel de clipa de amuzament a oferit-o o domnisoara citata in instanta ca martor. Dupa ce a semnat declaratia, vrind sa scape cit mai repede din sala de judecata, s-a impiedicat de cablurile microfoanelor, stricind, pentru citeva secunde, instalatia de inregistrare. Alti martori, desi nu au nimic important de povestit, se lungesc in declaratii, gesticulind si explicind cu atita patos cum s-au desfasurat evenimentele, incit este imposibil sa nu-ti smulga fie si un zimbet retinut. Din familie ….. „Este adevărat că atunci, în ziua de 10 ianuarie, după ce soția reclamantului I-a lovit în cap cu toporul, și eu și soția i-am mai aplicat acestuia câteva lovituri – care cu ce am putut; socot însă că atât pedeapsa aplicată mie, cât și pedeapsa aplicată soției mele — câte 3 500 lei amendă penală, n.n. – sunt prea mari, cu atât mai mult cu cât noi nu suntem niște străini, ci facem parte din familie, fiindu-i socri”. „Eu am fost beat, venind de la o cumetrie și nu știu nimic din ce s-a întâmplat. Am fost singur la botezul copilului unui unchi de al meu, dar nu mai țin minte bine nici numele unchiului, nici al străzii.” „Motivul a pornit de la un dovleac. Să tot fie un an și jumătate de când fiica mea a făcut plăcintă cu dovleac și pentru că nu a servit-o pe tavă, cum ar fi dorit ginerele meu, acesta s-a supărat și de atunci nu și-au mai vorbit și s-au despărțit…” „Nu înțeleg de ce fiul meu face scandal pentru grajdul în cauză; și nici de ce s-a adresat tribunalului. Ce dacă i l-am luat fără să-i dau, în schimb, nici un ban; în caz că, Doamne ferește, mor, cui îi rămâne grajdul, nu lui?!” „De asemenea, ca să ne ajute să facem economii, tatăl meu ne aduce în fiecare an unele alimente: cartofi și ceapă, vin și păsări; inclusiv câte o jumătate de porc viu”. „Mențin declarația anterioară și afirmația că am îndemnat-o pe soția mea să ia din gestiune cel puțin 30.000 de lei. Mă gândisem că în modul acesta își va crea o lipsă pentru care să fie dată afară, întrucât nu-și luase concediu de mai mulți ani …” *** Declarație la polițist „Invitat să se prezinte la firmă, dat fiind că magazia unde era gestionar fusese spartă, numitul a ripostat, afirmând că ora este întârziată și nu avem dreptul să-l deranjăm, amenințându-ne cu „Codul penal” ce-l posedă la domiciliu…” „Dacă el a insistat, eu unul nu puteam să las să-mi scape ocazia. Ținea morțiș să-i promit un casetofon. I l-am promis. I-am luat banii – 3 000 lei, n.n. – i-am promis casetofonul, și cu asta am considerat afacerea încheiată. M-am și mirat de unde atâta încredere în mine, din partea unui necunoscut. Pentru că, sincer să fiu, eu, unul, nu mi-aș fi dat pe mână 3 000 Iei”. „Nu contest că în seara zilei de 27 septembrie am fost surprins în cotețul de găini al unui cetățean din București. Fiind însă în stare de ebrietate, am avut toată convingerea că sunt în curte, la mama…” „Greșit s-a reținut că eu ca paznic aș fi fost complicele inculpaților… Ei doar au profitat de starea de ebrietate în care ajunsesem bând cu ei la poartă, deci de furat au furat fără consimțământul meu …” „In seara zilei de 7 februarie, după ce am adormit am avut un vis că eram prin cotețe după găini. Drept urmare, m-am sculat și am pus visul în aplicare…” „În timp ce plecam spre casă am fost strigat de șeful stației de betoane care m-a întrebat ce fac acolo, iar eu i-am răspuns că nimic, am furat și eu un sac de ciment …” *** Din familie ….. „Este adevărat că atunci, în ziua de 10 ianuarie, după ce soția reclamantului I-a lovit în cap cu toporul, și eu și soția i-am mai aplicat acestuia câteva lovituri – care cu ce am putut; socot însă că atât pedeapsa aplicată mie, cât și pedeapsa aplicată soției mele, câte 3 500 lei amendă penală, n.n. – sunt prea mari, cu atât mai mult cu cât noi nu suntem niște străini, ci facem parte din familie, fiindu-i socri”. „Eu am fost beat, venind de la o cumetrie și nu știu nimic din ce s-a întâmplat. Am fost singur la botezul copilului unui unchi de al meu, dar nu mai țin minte bine nici numele unchiului, nici al străzii.” „Motivul a pornit de la un dovleac. Să tot fie un an și jumătate de când fiica mea a făcut plăcintă cu dovleac și pentru că nu a servit-o pe tavă, cum ar fi dorit ginerele meu, acesta s-a supărat și de atunci nu și-au mai vorbit și s-au despărțit…” „Nu înțeleg de ce fiul meu face scandal pentru grajdul în cauză; și nici de ce s-a adresat tribunalului. Ce dacă i l-am luat fără să-i dau, în schimb, nici un ban; în caz că, Doamne ferește, mor, cui îi rămâne grajdul, nu lui?!” „De asemenea, ca să ne ajute să facem economii, tatăl meu ne aduce în fiecare an unele alimente: cartofi și ceapă, vin și păsări; inclusiv câte o jumătate de porc viu”. „Mențin declarația anterioară și afirmația că am îndemnat-o pe soția mea să ia din gestiune cel puțin 30.000 de lei. Mă gândisem că în modul acesta își va crea o lipsă pentru care să fie dată afară, întrucât nu-și luase concediu de mai mulți ani …” ***

Comemorari . 20 de ani de la razboiul de pe Nistru

Fortele separatiste transnistrene au recurs vineri la noi provocari in localitatea Corjova, aflata sub jurisdictia constitutionala a Republicii Moldova.
Un grup de acoliti ai regimului secesionist i-au împiedicat pe localnici sa desfasoare Marsul Pacii cu ocazia îmlinirii a 20 de ani de la izbucnirea conflictului armat de la Nistru din 1992. In momentul în care urma sa înceapa manifestatia de comemorare a victimelor razboiului, mai multi militieni transnistreni si autospeciale cu steaguri ale autoproclamatei republici transnistrene au blocat drumurile, iar pe parcursul întregii zile cazacii au facut de garda la crucea comemorativa unde urmau sa fie depuse flori.
Sevciuk, la fel ca Smirnov
Asta dupa ce la ultima reuniune în formatul 5+2 (Chisinau si Tiraspol, mediatorii OSCE, Rusia si Ucraina si observatorii UE si SUA) care a avut loc saptamâna aceasta la Dublin, delegatia moldoveneasca a rugat participantii la negocieri sa asigure „caracterul pasnic si conciliator al evenimentelor de comemorare pe data de 2 martie”. Mai mult, partea moldoveneasca a insistat asupra desfasurarii în comun a actiunilor de comemorare a victimelor razboiului.
Noul sef al administratiei separatiste de la Tiraspol, Evghenii Sevciuk, a declarat însa, ca Tiraspolul si Chisinaul nu vor organiza evenimente comune, deoarece, în opinia lui, „aceasta ar însemna provocarea unui nou conflict”. (...) „Chisinaul si Tiraspolul au viziuni diferite în ceea ce priveste razboiul din 1992. Pentru noi ,conflictul a fost o aparare de agresiunea moldoveneasca, iar pentru Moldova a fost apararea integritatii teritoriului. Noi ne opunem comemorarii comune”, a mentionat Sevciuk. „Ideea de a forma statul transnistrean, separat de Republica Moldova, a venit exclusiv din initiativa cetatenilor nostri, care si-au aparat dreptul de a se dezvolta liber si independent. Este dorinta poporului si eu, în calitate de presedinte al republicii moldovenesti nistrene, sunt obligat s-o realizez”, a conchis noul lider transnistrean.
Greseala Chisinaului: si-a abandonat cetatenii
Pe de alta parte, directorul de programe la Institutul de Politici Publice de la Chisinau, Oazu Nantoi, sustine ca „relatiile dintre cele doua maluri ale Nistrului degradeaza nu pentru ca s-ar fi adaugat dusmanie, dar pentru ca oamenii s-au înstrainat”. „Pentru cei care locuiesc în asa-zisa Transnistrie regimul din stânga Nistrului este o realitate de peste 20 de ani, în situatia când Chisinaul oficial si-a ignorat cetatenii din stânga Nistrului”, sustine expertul.
În ceea ce priveste limba vorbita, Oazu Nantoi, considera ca moldovenii din stânga Nistrului sunt supusi unui genocid etno-cultural si unei politici de asimilare mai dure decât în perioada sovietica. „În situatia când aici, în Basarabia, pas cu pas, poate firesc, poate stihinic, are loc înradacinarea limbii române, acolo, peste Nistru, domina totalmente limba rusa. Oamenii s-au conformat si este inutil sa credem ca iata se va încalzi si ei vor iesi la Nistru cu flori si îi vor cere lui Sevciuk, Lupu sau Filat sa se faca podul de flori peste Nistru”, a declarat Oazu Nantoi.
Potrivit lui, viitorul raioanelor de est ale Republicii Moldova depinde exclusiv de calitatea guvernarii de pe malul drept al Nistrului, de viabilitatea proiectului de statalitate a Republicii Moldova, de functionalitatea statului de drept Republica Moldova si de eficacitatea democratiei moldovenesti.
Istoric
Razboiul din 1992 mai este numit „razboi moldo-rus” din cauza sprijinului militar acordat fortelor separatiste de fosta armata a XIV rusa care era dislocata în regiune. În plus, Acordul de încetare a focului a fost semnat de presedintii Republicii Moldova si Federatiei Ruse.
Pe data de 2 martie 1992, presedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat o interventie militara împotriva fortelor rebele care atacasera posturi de politie loiale Chisinaului de pe malul estic al Nistrului. Astfel, prin decizia Guvernului Republicii Moldova, ziua de 2 martie a fost declarata de catre Parlament - Ziua Memoriei.
Initial, pe data de 2 septembrie 1990, Tiraspolul a proclamat independenta regiunii, iar doi ani mai târziu a început razboiul. Efective ale garzii transnistrene si unitati de cazaci au atacat postul de politie din Dubasari. În acea perioada, Republica Moldova nu avea armata. Astfel, autoritatile de la Chisinau au ripostat cu trupe de politisti.
In conflict au fost implicati si militari rusi, asa-numita Armata a XIV-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldati. La 21 iulie 1992, a fost semnat acordul de încetare a focului între ex-presedintele Moldovei, Mircea Snegur, si presdintele de atunci al Rusiei, Boris Eltin.
În timpul conflictului armat, cele mai grele lupte sau dat în localitatile Dubasari, Corjova, Cosnita, Cocieri, Roghi, Tighina si Varnita. Potrivit datelor Ministerului Apararii, în timpul conflictului au murit 286 de oameni, iar alti 284 au ramas invalizi.
Desi au trecut 20 de ani de la acele evenimente sângeroase, problema transnistreana nu a fost solutionata nici pâna astazi. Din 1991 pâna în 2011 lider al autoproclamatei republici transnistrene a fost Igor Smirnov, cetatean al Federatiei Ruse. Dupa ce a pierdut sprijinul Moscovei din motive mafioto-economice, la scrutinul nerecunoscut de nimeni din 25 decembrie anul trecut, el a pierdut fotoliul în favoarea contracandidatului Evghenii Sevciuk.
În memoria celor cazuti în acel razboi, astazi, în municipiul Chisinau, dar si în alte localitati din tara, sunt organizate mai multe manifestații.

Formarea Uniunii Vamale Euro-Asiatice
Astazi autoritatile de la Chisinau au ramas reci la avertismentul presedintelui rus Dmitri Medvedev, care a prevestit probleme pentru Moldova, daca nu va adera la Uniunea vamala Rusia, Kazahstan, Belarus.
La finalul reuniunii Consiliului interstatal al Comunitatii Economice Euro-Asiatice, Medvedev a avertizat ca Moldova s-ar putea confrunta cu dificultati în comertul cu tarile Uniunii vamale. „Este important ca pozitia noastra sa ajunga la urechile unor state care au statut de observator în aceasta organizatie”, a accentuat presedintele Rusiei. În prezent, Moldova are în cadrul Comunitatii Economice Euro-Asiatice doar statut de observator.
Iurie Leanca: „Noi mergem spre UE”
Aflat la Washington, într-o vizita de lucru, seful diplomatiei moldovene Iurie Leanca a declarat ca „Moldova nu examineaza posibilitatea aderarii la Uniunea vamala Rusia, Kazahstan, Belarus – mai ales ca nici nu a fost invitata în aceasta structura”. (...) „Deocamdata ne aranjeaza integrarea în zona de liber schimb din cadrul Comunitatii Statelor Independente si a Uniunii Europene”, a precizat ministrul Leanca.
Anterior, ambasadorul Rusiei în Republica Moldova, Valeri Kuzmin, a declarat ca Republica Moldova poate obtine o reducere de 30 la suta a tarifelor la gaze, daca va adera la Uniunea Vamala Euro-Asiatica. În plus, „în cadrul Uniunii exista o imensa piata de desfacere, comparabila cu cea a Uniunii Europene, care duce lipsa de produse moldovenesti”, a mentionat Kuzmin.
Avertismentul lansat marti de Medvedev este valabil si pentru Armenia si Ucraina care, de asemenea, au statut de observator în cadrul Comunitatii Economice Euro-Asiatice, dar care deocamdata nu au reactionat. Potrivit lui Medvedev, un acord privind formarea Uniunii Vamale Euro-Asiatice ar putea fi semnat pâna la 1 ianuarie 2015.
Seful Delegatiei UE în Moldova, Dirk Shuebel, a declarat anterior ca, in cazul aderarii la Uniunea Vamala Euro-Asiatica, Moldova va pierde facilitatile comerciale pe care le are în raport cu Uniunea Europeana.
Moldova se rupe de spatiul estic
Referindu-se la declaratia presedintelui rus, Victor Chirila, consilierul premierului moldovean a mentionat ca „Republica Moldova a ales deja calea de integrare economica cu Uniunea Europeana si a început negocierile cu privire la crearea zonei de comert liber comprehensiv si aprofundat. Acest lucru va presupune crearea unei zone economice si comerciale comune cu UE. Odata ce acest acord va fi semnat Republica Moldova va fi obligata sa absoarba o treime din dreptul comunitar, fapt ce va creste decalajul dintre Republica Moldova si restul spatiului post-sovietic, care nu va face parte din aceasta zona de comert liber cu UE. Deocamdata, spatiul CSI nu ne ofera un model comprehensiv si cuprinzator de dezvoltare economica, sociala, institutionala si democratica”, a spus Chirila. In opinia lui, “Republica Moldova va trebui sa-si clarifice in curând politica sa fata de spatiul estic si in primul rand relatia cu Federatia Rusa”.

Razboaiele libertatilor -One Parent or Five: A Global Look at Today’s New Intentional Families

Feminismul anilor 60 spunea ca tatii nu au nici un rost. Nu sunt nici relevanti nici necesari in viata sau cresterea copiilor. Femeile, afirma feminismul, pot sa-si creasca copiii singure iar barbatii nu trebuie implicati. Ei nu au nici un rol specific nici aparte in cresterea lor.
Tinerele femei au fost educate sa-si creasca copiii singure fara a se casatori si fara barbati in viata lor sau a copiilor lor. Au fost incurajate sa devina carieriste iar daca ceasul biologic mai ingaduia, sa aibe cite un copil pe care sa-l creasca fara sot sau barbat in casa. Si asa a fost.
Vreme de citeva decenii. Filmele si revistele de avantgarda, showurile de televiziune, revistele de moda si mass media au promovat ca ceva cool, pozitiv, de dorit si de imitat imaginea aceasta a femeii tinere, atasata mai mult de cariera decit de sot, copii, sau familie. Dar si consecintele au fost timpurii, drastice si profunde. S-au intensificat de-al lungul anilor iar statisticile care apar tot mai des le dezvaluie dimensiunile tragice. La ora actuala mai mult de jumatate din toti copiii nascuti in SUA femeilor sub 30 de ani se nasc in familii unde tinerele mame fie ca sunt singure, fie necasatorite.
Dupa cum se vede, radicalismul anilor 60 inca are consecinte. Tragica cum aceasta situatie fara indoiala e, sociologii contemporani o numesc “the new normal,” adica “noua normalitate”, sau “noul normal.”

Din fericire, doua generatii mai tirziu opiniile s-au schimbat. Ideologia feminista e in declin, in mare parte datorita faptului ca femeile care a fondat-o s-au razgindit.
Acum 10 sau 20 de ani fostele feministe, acuma ele insele bunici sau cu fice in anii 20 ai vietii care cauta si ele la rindul lor sa-si intemeieze o familie, au inceput sa vocifereze tocmai contrariul: am facut o gafa. Am gindit gresit si ne-am razgindit - sotul, barbatul ocupa un loc esential in cresterea copiilor.
E greu pentru o femeie singura sa creasca un singur copil, dar mai multi.

In ultimii ani articolele despre abandonarea acestei perspective au aparut si inca apar des. E destul sa citesti, la intimplare, editorialele, comentariile si studiile publicate periodic pe aceasta tema in New York Times, Los Angeles Times, Dallas Morning News, The Telegraph ori in jurnalele de specialitate sa intelegi ca ceva se schimba. Un lucru bun, zicem noi, dar o experienta din care, se pare, generatia curenta de partinti nu a invatat de fel si refuza sa invete. Caci istoria se repeta. De data asta insa nu privind tatii sau barbatii ci mamele. Tot mai des apar materiale in aceste si alte publicatii care intreaba, retoric, mai conteaza mamele? Mai au mamele un rost?

Initial ne-am gindit sa atacam subiectul acesta acum o saptamina, pe 8 martie cind se celebra ziua internationala a femeii si a mamelor. Ne-am razgindit, insa, gasind ca poate nu ar fi tocmai potrivit sa discutam acest subiect controversat intr-o saptamina in care celebram mamele, sotiile, si ficele noastre si rolul lor binecuvintat in familie si societate. Subiectul insa trebuie discutat, dezbatut si facut cunoscut si noua, celor din Romania.

Familia “moderna” se afla la o incrucisare de drumuri, prinsa ca intr-o menghina intre o multime de factori destructivi care pun la indoiala chiar si cele mai fundamentale adevaruri si aspecte ale familiei, printre ele rostul mamelor in familia si societatea moderna. Printre alti factori, tehnologia devine, se pare, un inamic formidabil al familiei si fertiliatii umane si submineaza drastic rolul traditional pe care mamele l-au avut de-a lungul miilor de ani in perpetuarea speciei umane. In combinatie cu revolutia sexuala, tehnologia moderna le ameninta nu numai rolul dar si demnitatea. Consecintele acestor modificari asupra copiilor deja se simt si nu sunt bune: confuzie, amaraciune, depresie, instabilitate emotiva.
Din multele materiale care se publica pe aceasta tema, am ales unul, intitulat Do Mothers Matter? (“Mai conteaza mamele”?) publicat recent in The Atlantic Monthly: http://www.theatlantic.com/health/archive/2012/02/do-mothers-matter/252676/ L-am adaptat in romaneste pentru dtra. Autoarea, Elizabeth Marquardt, este un sociolog proeminent la institutul, tot atit de proeminent, din New York, Institute for American Values.

Mai conteaza mamele? Lipsa de mama a fost, cel putin pina recent, vazuta de majoritatea societatii ca o tragedie. Studiile in psihiatrie, filmele Disney, cit si cunoscutele cintari religioase “Sometimes I feel Like a Motherless Child” (“Uneori ma simt ca un copil fara mama”) (Nota AFR: un slagar bine cunoscut al anilor 70 al formatiei Bonnie M], au dovedit importanta mamelor si au punctat durererea pierderii lor. Dar aceste exemple nu dovedesc ca vremurile in care acesti orfani au trait au afirmat importanta mamei in viata copilului si a legaturilor maternale. De-a lungul istoriei copiii au fost deprivati de mame din diferite motive si prejudecati: saracie; prejudecati etnice sau rasiale (triburile native); conflicte armate (razboiul murdar din Argentina anilor 70); abuzuri ale drepturilor omului (sclavie); ori pentru ca mamele lor au fost vazute, spre bine sau spre rau, ca fiind nepotrivite sa-i creasca (asta ajungind la adoptii).


Si totusi, cu toate ca istoria asta lunga cind unii oameni au luat copiii altor parinti si i-au crescut ca pe copiii proprii continua sa fie condamnata (cu exceptia adoptiilor, in care caz majoritatea dintre noi considera ca adoptiile sunt necesare pentru a da adapost copiilor fara mame sau parinti), o noua, dar intentionata, forma de deprivare a copiilor de mamele lor s-a ivit in zilele noastre, una care inca nu e bine cunoscuta si nu primeste atentia cuvenita in dezbaterile publice, dar una care, atunci cind este discutata, e privita ca buna, pozitiva, si nu se spune nimic rau despre ea. Ma refer, natural, la practica surogatului si a recoltarii fortate de ovule pentru a fi donate.

Cind surogatul si donatia ovulelor au intrat in atentia publicului in anii 80, copiii conceputi prin aceste mjloace inca aveau o mama, o femeie, dar o mama infertila, casatorita cu un barbat si care cauta sa devina insarcinata sau sa devina mama prin intermediul trupului altei femei. Spre deosebire, insa, astazi suntem martori al unui fenomen nou – surogatul si donatia de ovule cu scopul de a crea copii fara mama. Barbatii, si ei, fie singuri fie in perechi cu alti barbati, pot cumpara ovule si inchiria pintece. Unui copil i se poate nega dreptul de a-si cunoaste sau de a avea o relatie cu mama lui doar pe simplul motiv ca alti adulti, adica parintii prospecti ai copilului, doresc sa fie asa, si au bunavointa si banii pentru a asigura ca asa va fi. Aceste tranzactii se fac cu ajutorul medicilor, al avocatilor, al clinicilor licentiate de autoritatile publice, si deci, indirect, cu aprobarea tacita a statului.
Am mai scris despre acest subiect al tatilor care doresc sa aibe copiii dar nu sotii, in studiul meu “One Parent or Five: A Global Look at Today’s New Intentional Families.” Il luam ca exemplu pe Ian Mucklejohn, tata a trei copii. In 2001, la 54 de ani, cetateanul acesta britanic a devenit, dintr-o data, tatal a trei copii (tripleti) conceputi din ovule cumparate si gestate in pintecele unei mame surogat, ambele, donatoarea de ovule si mama surogat, locuind in Statele Unite. Nu mult dupa aceea Mucklejohn a devenit un eror al miscarii tatilor-fara-sotii cind a obtinut, instantaneu, cetatenia britanica pentru toti cei trei copii, iar in certificatul de nastere al copiilor rubrica “mama” a ramas goala.
Sau luati ca un alt exemplu India, unde, in 2005, un contabil in varsta pe la jumatatea vietii, Amit Banerjee, a devenit primul tata din India prin metode de surogat si donatie de ovule. Medicul lui a declarat, cu mult entuziasm, ca Amit a fost candidatul perfect pentru implementarea noii tehnologii reproductive. “Ca medic, zicea el, nu puteam sa-i refuz lui Amit tehnologia disponibila astazi cuplurilor infertile care doresc sa-si intemeieze o familie.” Cind un reporter l-a intrebat ce parere are despre faptul ca copilul nu-si va cunoaste nici o data mama, medicul a raspuns tot cu o intrebare,” dar copilul al carui mama moare in timpul nasterii?” Asta denota, in alte cuvinte, ca unii copii deja sunt deprivati de mame in momentul nasterii lor. Problema insa este ca tehnologia in mod intentionat depriveaza copiii de mame, impreuna cu doctorii, cei care isi vind ovulele si isi inchiriaza trupurile pentru gestarea viitorilor copii. Diferenta e mare, cum sunt si implicatiile etice.


Soti si Vedetele
Tati singuri fara sotii exista cu duiumul si in Statele Unite. Asa au ales ei sa fie. De exemplu, Andy Abowitz, un homosexual bine pus la punct care locuieste in Philadelphia, de doua ori a platit-o pe o candidata la studii de doctorat de 25 de ani sa-si doneze ovulele, si pe o femeie sa-si inchirieze trupul sa le gesteze si sa duca sarcina pina la capat, rezultind mai intii intr-o fata, si dupa 20 de luni si in doi baieti gemeni. Tinara care a donat ovulele iradia de bucurie: “E chiar fantastic cind copiii se nasc intr-un camin unde sunt doriti atit de mult!” Si, in timp ce e clar ca Abowitz pare sa-si doreasca acesti copii tare mult, intrebarea este cum se vor simti acesti copii cind vor afla modul in care au venit in lume si ca donatoarea de ovule si mama surogat nu i-au dorit?

Cum vor intelege ei notiunea de “mama” avind in vedere ca nu isi vor cunoaste mama biologica, nici mama surogat, si ca nu vor beneficia de prezenta unei femei in viata lor pe vremea cind cresc si se transforma din copii in adolescenti si apoi in adulti?

Uneoi lucrurile sunt si mai complicate, atunci cind doi barbati, in loc de unul, au copii in acest fel. Uitati-va la “faimoasele” cupluri homsexuale, Elton John cu David Furnish, si Neil Patrick cu David Burtka. In general armati cu o droaie de bani, o echipa de ingrijitoare si bone, ajutoare domestice, acesti barbati probabil ca fac o treaba buna cind e vorba de a crea o atmosfera materiala prospera si buna pentru copiii lor. Dar copiii? Mamele lor care le-au dat viata nu conteaza nimic pentru ei?


Consecinte
In ultimii ani incepem sa invatam tot mai multe despre acesti copii, experientele si simtamintele lor, copii care in mod intentionat au fost deprivati de tatal biologic si tot in mod intentionat au fost deprivati de prezenta unui tata in viata lor de-a lungul anilor. In studii cum ar fi “My Daddy’s Name is Donor: A New Study of Young Adults Conceived Through Sperm Donation,” pe care l-am facut cu profesorul de sociologie Norval Glenn de la University of Texas si Karen Clark; sau in istorisiri postate pe situl AnonymousUs.org; ori aflate in documentarul tocmai emis Anonymous Father’s Day,” invatam ca a fi deprivat de un tata poate fi o mare durere si o mare nedumerire, mai ales in societatea noastra contemporana care pune accent pe compasiune.


In studiul “My Daddy’s Name Is Donor” am raportat ca majoritatea copiilor procreati prin donarea de sperma obiecteaza la faptul ca donatia este anonima. Aproape jumatate dintre ei sunt deranjati de faptul ca banii si interesul financiar au avut un rol in aducerea lor pe lume. Cei mai multi dintre ei doresc sa stie cite ceva despre familia tatalui, si se intreaba daca familiile tatalui lor ar dori sa-i cunoasca. In comparatie cu copiii de virsta lor crescuti si conceputi prin procesul biologic natural, copiii conceputi prin donatie de sperma sunt mult mai inclinati sa duca o viata de delincventa, adictie, si depresiune.


Concluzia este clara - acesti copii nu o duc bine. Studiile despre care am scris indica ca copiii fara tati biologici au nevoie de tati in viata lor. Tatii conteaza. A venit oare vremea, in lumina acestei experiente, sa demaram studii similare sa dovenidm ca si mamele conteaza?


AFR Recomanda: Privind fenomenul “the new normal” (“noua normalitate”) va recomandam http://www.childtrends.org/Files/Child_Trends-2011_11_01_RB_NonmaritalCB.pdf


Va recomandam deasemenea si un articol recent din New Yorker Magazine despre inseminarea artificiala a femeilor

O pagina de istorie cu o lectie de patriotism

Reprezentantul României vorbeşte

Este o nouă confirmare (dacă mai era cazul!) a modului în care o parte importantă din clasă politică de după 1989 a înţeles să conducă poporul român spre sărăcie, spoliere economică şi dependenţă ruşinoasă faţă de capitalul străin. În fond ţara a fost coborîtă la rangul de colonie.

Cum a semnat România acordul din 1972 cu FMI-BIRD

Dincolo de tenta nostalgic-naţionalistă pe care o are articolul respectiv, în urma unei analize serioase şi a altor documente oficiale ale epocii, rezultă că autorul spune adevărul. Deşi mari comunişti, oficialii de atunci au reuşit să bareze tendinţa capitalului mondial ocult de a încăleca economic România, înţelegînd că datoria faţă de ţară şi popor este mai presus de interesul personal sau cel de gaşcă. Cu o iresponsabilitate crasă oficialii actualei guvernări ne-au îndatorat pentru următorii 50 ani, fără ca să se cunoască nimic concret în urma cheltuirii acestor sume uriaşe. După ei...potopul!

Lectie de istorie si de ce nu, de patriotism

Cum a semnat România acordul din 1972 cu FMI (Romania este membru fondator al FMI!)
Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului 1972.

În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând.

Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului - 15 decembrie 1972 - ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989).
Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.
"În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti, din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU. Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.
Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială. În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice. Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome - director pentru Europa - şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu - ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu - adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu - monetarist, Gh. Crăiniceanu - directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu - specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu - adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti.

Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi - guvernator - şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe - vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer - prim-ministru. În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională. Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate - SUA, Franţa, Germania federală - se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desfiinţării aurului ca "barometru" al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi altele. Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare.

Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.

În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile. Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise vremea în care urma să informăm partenerii noştri din CAER despre acţiunile României.

La şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care avea loc la Moscova, erau prevăzute pe ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au criticat sever politicile acestor instituţii capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce demersuri am întreprins pe linia aderării României la aceste organisme. S-a declanşat o adevărată discuţie furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în final, că hotărârea autorităţilor române este luată, că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm suveranitatea şi să promovăm interesele ţării.

Am subliniat că această acţiune se încadrează în politica externă a României, de a dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de orânduirea socială, şi cu organismele financiare internaţionale care pot contribui la dezvoltarea cooperării economice între ţări. După şedinţă, miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat prieteneşte să le împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi că ţările lor nu-şi permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am spus cu amănunte cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi BIRD. Menţionez că, înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii Adunări Naţionale. După ce am făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, am fost interpelat de un deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un Congres al PCR - n.r.), dacă am examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării?

Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii. La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei României, Mircea Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest moment, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca istoricul eveniment. În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au marcat începutul colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu - ministrul Finanţelor, Corneliu Bogdan - ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc - preşedintele BRCE, Mircea Răceanu - consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck - director executiv la FMI, care a reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România) din care a făcut parte şi România, Wittome - director FMI pentru Europa, care a participat la negocierile de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI. Înainte de semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o amplă activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se fac pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor de aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului membru. Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul ţărilor dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de votare pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o anumită particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care solicitase să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la înfiinţarea celor două instituţii internaţionale financiare).

Un sprijin substanţial l-a primit România atunci din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări membre. Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi încurajatoare. În întâlnirile pe care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de guvernatori sau viceguvernatori ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund impresionat de atitudinea lor plină de amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce ne-a stimulat în demersurile întreprinse în perioada următoare.

După ce România a devenit membru oficial la FMI, în cadrul unei întâlniri cu McNamara, preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: "Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari".
În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să impresioneze autorităţile române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură România ca membru la aceste organisme internaţionale. În discuţii am mulţumit conducerii băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am întrebat pe McNamara pentru ce putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce obiective. Mi-a precizat: "În domeniul infrastructurii". L-am întrebat în continuare dacă aceşti bani trebuie să-i restituim Băncii. El mi-a răspuns că "da, este normal sunt credite rambursabile, cu un anumit termen de graţie". I-am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură.

Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat. McNamara mi-a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat că, dacă am putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum, utilaje, maşini, atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de credite decât un miliard de dolari.

Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care ne-a întins o mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum putem să contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă. M-am despărţit de McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment de insatisfacţie, dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România. Am reuşit să îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în beneficiul României şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de producţie de la această instituţie. Întors în ţară , l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată conducerii Băncii, care mi-a spus că am procedat bine.

După câteva săptămâni, McNamara informa autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările. Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit atunci, dar o fac şi azi. "FELICITĂRI domnule McNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu numai un mare strateg militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic, financiar şi bancar!" Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu băncile (Banca de Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective concrete. În întreaga mea activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul luat în perioada de pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru promovarea interesului naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu credite de la Banca Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai Diamandopol, de la Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de înaltă clasă şi colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a dobânzilor aferente. În perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI şi Banca Mondială de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii. Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială, în special pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea veniturilor populaţiei.

Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile cuprinse în cartea: "Confesiunile unui asasin economic". Autorul volumului, John Perkins, arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de la Banca Mondială să realizeze aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să producă electricitate etc., deci a contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la constatarea că sărăcia şi mizeria sunt mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se consideră vinovat, se consideră asasin economic. John Perkins a avut curajul să descrie asasinii economici astfel: "Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă." Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia autorităţilor române că au o mare răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca Mondială, mai ales acum, când s-a pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro, pentru a nu lăsa generaţiilor viitoare un cadou amar - care le poate otrăvi viaţa. Revenind la relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi şi altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea proiecte, concomitent cu creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de investiţii în economia naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970, la circa 10 miliarde de dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17 erau finanţate prin Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu echipamente şi materiale din ţară , ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei, dar a avut şi un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a obiectivelor respective. Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială, Banca de Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului - Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei fonduri fixe, export etc.).

În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100 de întreprinderi şi centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de produse electronice şi electrice "Electroargeş" cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea, Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). În perioada 1972-1989, România, în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să construiască cu credite de la Banca Mondială obiective de mare importanţă pentru economia românească: Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi economice care au creat zeci de mii de locuri de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării. În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu al ţării a fost determinant. Rata acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă de timp.

În intervalul 1970-1989, ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a fost între 29,5-36,0%. În structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o dinamică puternică. Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de investiţii peste puterile economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen, ducând la imobilizarea unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest context este de menţionat că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii României, abordau asemenea aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o manieră insuportabilă. Contau în mare măsură pe răspunderea autorităţilor române. După 1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus. Aceste acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile mele am caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi anticonstituţionale. Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează atâtea combinate industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: "Iniţierea privatizării a 50 de întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială" (deci nu contează părerea României??) prin aşa-numita metodă <în pachet> aceste întreprinderi reprezintă 10,7% din capitalul social al FPS". Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute una câte una, chiar cu bani de la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române care s-au abătut grav de la angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit căruia colaborarea cu FMI şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de la prevederile Constituţiei României.

Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun Parlamentului României şi preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au participat la ruinarea economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească sancţiuni pe măsura faptelor.

Acad. Dr. ec. FLOREA DUMITRESCU

Cel mai mare targ de turism din lume, Internationale Tourismusbörse (ITB)

In capitala Germaniei, Berlin, incepe in aceasta saptamana a 46-a editie a celui mai mare targ de turism, la nivel mondial. Oferte de travel din 180 de tari vor sta la dispozitia publicului in perioada 7- 11 martie.
Douazeci de sculpturi Ankh vor fi amplasate pe strazile Berlinului, in zilele urmatoare: simbolul faraonic al vietii vesnice va fi si emblema Egiptului, tara partenera la editia 2012 a celui mai mare targ de turism din lume, Internationale Tourismusbörse (ITB).

Targul de la Berlin se deschide din nou, ca un urias catalog de calatorie, care cuprinde toate segmentele de profil, de la turoperatori, regiuni din 180 de tari, companii de transport, hoteluri si peste 200 de firme cu profil tehnologic; in total 11.000 de expozanti.



Dunarea face valuri, la ITB

Sub brand-ul „Explore the Carpathian Garden“ se va pune accentul in acest an pe regiunile Banat, Transilvania, Maramures, Moldova si Bucovina, coastele Marii Negre, Delta Dunarii si Muntenia. In hala Romaniei participa 45 de expozanti, pe o suprafata de 407 metri patrati.

„Triunghiul Transilvanean“ va fi un alt highlight la ITB, un parteneriat intre Brasov, Sibiu si Sighisoara, initiat de Asociatia pentru Promovarea si Dezvoltarea Turismului (APDT) din judetul Brasov.
Unite prin al doilea fluviu ca lungime al Europei, cinci tari prin care trece Dunarea, Germania, Slovacia, Serbia, Bulgaria si Romania se vor prezenta ca destinatie turistica. Proiectul a fost realizat de Danube Competence Center (DCC), o retea de oganizatii private si de stat, care au in vedere dezvoltarea de produse turistice pe traseul Dunarii. Regiunea e prezentata ca o oferta de vacanta perfecta, in care varietatea culturala combinata cu peisajele fascinante pot fi admirate dintr-un vas de croaziera - sau chiar de pe bicicleta.

Excursiile in China cu ocazia venirii primaverii

In luna martie a fiecarui an, cand majoritatea teritoriilor din Regiunea Autonoma Tibet, din sud-vestul Chinei, sunt inca sunt acoperite de zapezi si gheata, in comitatul Nyingchi, din Sud-estul regiunii, in muntii, vai si podisuri, pot fi vazute flori de piersic, de culoare trandafirie, ca fetele fetelor tibetane.
Perioada ideala pentru admirarea florilor este cuprinsa in intervalul 15 martie - 30 aprilie.
Incepand din anul 2002, Festivalul turistic al florilor de piersic din Nyingchi este prima si cea mai importanta activitate turistica din Tibet. In prima zi a lunii aprilie din acest an, pe malul raului Niyang din satul Ghala, care este supranumit "tinutul florilor de piersic", vor fi organizate activitati sabatoresti grandioase, dedicate celor 10 ani ai festivalului.
Satul Ghala, aflat la 13 km de resedinta judetului, este situat in valea raului Niyang. Satul este inconjurat de munti inzapeziti si este strabatut de ape curate, conditii geografice favorabile cresterii piersicilor. In perioada martie - aprilie, intreaga vale Niyang este dominata de florile de piersic. Pentru acest motiv, satul este considerat cea mai buna localitate pentru admirarea acestora.
Alaturi de regiunea Nyinchi, in China exista multe alte locuri unde puteti sa admirati, in primele zile ale primaverii, imaginile fascinante ale florilor.
Orasul Suzhou din provincia Jiangsu, judetul Wuyuan din provincia Jiangxi, parcul terenurilor umede Xixi din provincia Zhejiang, atrag anual numerosi turisti. Aceasta este o alta optiune ideala pentru admirarea florilor.
Autoritatile provinciei Shanxi s-au pregatit printr-un program aparte pentru venirea turistilor, alocand sume considerabile pentru ocrotirea si renovarea templelor budiste si imbunatatirea mediului de pe Muntele Wutai.
Muntele Wutai este situat in partea Nord-estica a provinciei Shanxi si este un loc sacru pentru ritualul budist al Bodhisattva Samantabbadra. Spatiul face parte dintre "Cei Patru Munti Budisti Sfinti din China", alaturi de Muntele Emei din provincia Sichuan, Muntele Jiuhua din provincia Anhui si Muntele Putuo din provincia Zhejiang. Este un loc de maxima importanta pentru religia budista, faimos in China si in strainatate. Incepand din timpul dinastiei Han de Rasarit, templele au fost construite in munte, in timpul diverselor dinastii. Ca urmare, aici s-au adunat diferitele stiluri arhitectonice din istoria Chinei. Dintre cele peste 50 de manastiri din Wutai, Templul Foguang este cea mai mare constructie din lemn, ridicata in timpul dinastiei Tang. In templu exista sculpturi, gravuri in piatra, picturi murale, caligrafii, toate relevand o mare valoare artistica.
Pe langa templele budiste, in Muntele Wutai se gasesc numeroase manastiri lamaiste, construite in stilul arhitectonic tibetan din dinastia Qing, lamaismul fiind atunci religia imperiala. Coexistenta armonioasa intre diferite scoli budiste si culturi etnice constituie un caracter local. In anul 2009, Muntele Wutai a fost inclus pe lista Patrimoniului Cultural Mondial de UNESCO.
In luna martie, in orasul Weishan din provincia Yunnan, intemeiat cu peste 600 de ani in urma, va fi organizat festivalul turistic cu tema mancarurilor locale. Cu ocazia evenimentului, vizitatorii pot descoperi istoria si cultura locala, caracterizata prin bucataria cu specific local.
Odata cu savurarea diverselor feluri de mancaruri, turistii vor putea admira spectacolele splendide cu dansuri traditionale ale etniei Yi, si pot participa la expozitia obiectelor de artizanat a locuitorilor etniilro Yi si Hui.
Orasul Weishan, populat de multe minoritati nationale, intre care Yi, Hui, Bai, Miao si Lisu, reprezinta capitala statului antic Nanshao, care a existat in vestul Chinei in urma cu sase veacuri. Intregul oras pastreaza pana in zilele noastre infatisarea initiala, cu forma unei table de sah, fiind unul dintre cele mai bine conservate orase antice din China.
Primavara alunga frigul cumplit si aduce vitalitate. Iata un bun motiv pentru a va invita sa faceti o excursie in China, la inceput de primavara.

Dr. Darius Stan