Presedentia Europei asediata sub mandatul Cehiei - Actualul guvern ceh, forţat să demisioneze

Victorie pentru opozitia de la Praga. Dupa votul de neincredere acordat premierului Mirek Topolanek, acesta trebuie sa se retraga din functia de prim-ministru. 
Pe marginea rezultatului procesului de votare inceput de cu seara la Praga, nimeni nu putea face speculatii. A fost o lupta crâncena pentru fiecare vot. Fiecare parlamentar in parte a fost chemat sa se pronunte pentru sau impotriva votului de neincredere acordat premierului Topolanek.
 
Rezultatul, pe muchie de cutit, a fost unul negativ pentru guvern, impotriva caruia s-au pronuntat 101 de parlamentari. in acest fel a fost intrunita majoritatea absoluta necesara votului de neincredere acordat guvernului condus de Mirek Topolanek.
 
In vreme ce opozitia jubila, membrii cabinetului guvernamental pareau de-a dreptul consternati de deznodamântul votului. Premierul insusi a fost atât de socat de cele intâmplate incât parea ca nu are nici o reactie.
 
„Sunt pe deplin constient de ceea ce inseamna acest vot. Din acest moment voi actiona conform constitutiei.”, a declarat Topolanek.
 
Atacat constant de opozitie, guvernul de centru-dreapta de la Praga trebuie asadar sa demisioneze. Luptele de pe scena politica din Cehia s-au acutizat constant, odata cu acuzele reciproce pe care Guvernul si opozitia si le-au adresat. Şi unii si ceilalti, sustin ca tara merge intr-o directie gresita, insa considera ca vina pentru acest lucru apartine celeilalte parti.
 
Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:  Nicolas Sarkozy nu a vazut de la bun inceput cu ochi buni presedintia ceha a UEPrins in corzi, premierul Topolanek a solicitat parlamentarilor sa tina cont de presedintia Uniunii Europene atunci când vor isi vor exprima votul. Un demers neconvingator pentru oponentii sai, care, prin vocea social-democratului Jiri Paroubek, au declarat ca guvernul a primit exact ceea ce merita.
 
„Guvernul nu a dezvoltat nici un concept viabil de combatere a efectelor crizei financiare. in afara de acest lucru, ultimul scandal in care a fost implicat premierul a atins dimensiuni uriase. Topolanek doreste sa manipuleze informatiile din mass-media care nu-i sunt favorabile”, spune Paroubek.
 
Fara indoiala, rezonanta infrângerii guvernului de la Praga se face simtita si la Bruxelles. De altfel, multi au sperat ca parlamentarii vor cruta tara de o astfel de rusine cât timp Cehia detine presedintia Uniunii Europene.
 
In opinia analistilor, cartonasul rosu aratat guvernului condus de Topolanek scoate in evidenta doi castigatori. Este vorba de presedintele Vaclav Klaus si de Nicolas Sarkozy. Cel din urma a dat de la bun inceput semne ca Cehia nu este cea mai potrivita alegere pentru presedintia Uniunii.
 
Janssen Christina / Vlad Draghicescu

Eleganta iti cere sa stai linistit pe loc si sa iti pastrezi curajul!

In ultima vreme, m-am indemnat personal sa gandesc pozitiv, considerand ca in toate turbulentele existentei actuale nu fac altceva decat sa aduca o suparare inutila, asupra careia nu poti reactiona. Si apoi zambetul si jovialitatea nu costa nimic.
Cu o mina de apasare si regret , imi spun unii, cum ca ar trebui sa fi realist la tot ce te inconjoara si sa simti apasarea vremurilor in care balacim fiind serios si vizibil marcat de suferinta celorlalti. Aceasta arata preocuparea si compasiunea la caznele depasirii momentelor actuale imbracand "haina" unui Atlass din scrierea homeriana. Probabil, in viziunea unora, te poti arata incrancenat intr-o situatie in care nu poti reactiona. Este exact cazul acela in care cineva s-ar supara ca bate vantul, iar tu trecator fiind in preajma lui, sa-i arati compasiunea lacrimand asemenea lui.
De asemenea nu pot sa ma comport sfidator la ceea ce ma inconjoara si sa merg pe strada sarind intr-un picior , cand traim într-o lume in care mai nimic nu pare sa mai fie pozitiv, dar nici nu pot sa spun ca daca ma zvarcolesc de dureri inchipuite voi fi mai putin afectat .
Cu totii ne transformam in aceste situatii. Numai ca unii cu simtul echilibrului, stiu a pierde cu aceeasi eleganta pe care au afisat-o cand au castigat.
Acum, utilizand cunoasterea diplomatico-istorica, sa ne indreptam atentia la alte situatii similare din trecut si sa incercam sa raportam in comportamentul nostru viitor.
In anul 1571, in batalia de la Lepanto, flota otomana a suferit o mare infrangere in fata celei venetiano-spaniole. Otomanii si-au pierdut atunci aproape intreaga flota militara. Marele amiral otoman Kili Ali Pasa era foarte ingrijorat. El insista mereu pe langa marele vizir Sokollu Mehmed Pasa pentru construirea rapida a unei noi flote. Marele vizir cauta mereu sa il linisteasca, promitandu-i ca acest lucru se va rezolva in doar cateva luni. Intr-o zi, Kilic Ali Pasa i-a spus marelui vizir:
- Poate ca vom reusi sa construim corpurile corabiilor. Dar va fi imposibil sa gasim suficiente ancore, franghii si panze pentru atatea corabii.
Marele vizir a raspuns:
- Pasa, se vede ca nu cunosti puterea si bogatia acestui stat. Acest stat are asemenea resurse incat, daca se doreste, toate ancorele pentru corabiile flotei pot fi fabricate din argint, iar franghiile si panzele pot fi facute din matase!

Dupa batalia navala de la Lepanto, ambasadorul venetian Barbaro l-a vizitat pe marele vizir Sokollu Mehmed Pasa spre a afla care este starea de spirit a acestuia. Marele vizir a inteles imediat scopul vizitei si, fara a-l lasa pe ambasador sa vorbeasca, i-a spus:
- Dupa cum vedeti, dupa batalia de la Lepanto curajul nostru a ramas neclintit. Si voi si noi am suferit de curand pierderi. Numai ca intre aceste pierderi exista o mare diferenta. Noi am cucerit Ciprul (1571) si astfel v-am taiat voua venetienilor o mana. Voi ne-ati distrus flota si astfel ne-ati ras barba. Mana retezata nu mai creste la loc. Insa barba rasa creste si mai deasa si mai mare decat inainte.

In primavara anului 1596, ienicerii cereau tot mai insistent ca proaspatul sultan Mehmed al III-lea (1595-1603) sa conduca personal armata otomana in expeditia din acel an, ce avea ca scop cucerirea unor puncte strategice de pe teritoriul Ungariei de astazi. Seyh lislam-ul Hoca Saadeddin Efendi a fost de aceeasi parere si l-a convins pe sultan sa accepte cererea ienicerilor.
Prin eforturile si insistentele lui Hoca Saadeddin Efendi, armata otomana a obtinut la Keresztes (26 octombrie 1596) o mare victorie asupra armatei austriaco-transilvanene. In momentul cel mai important al luptei, vazand ca ostasii otomani dau inapoi, sultanul vroia sa fuga spre Istanbul si sa lase armata sub comanda marelui vizir. Hoca Saadeddin Efendi s-a opus acestei intentii a sultanului spunand:
- Maria Ta, situatia de pe campul de lupta este cea pe care o vezi. M-ai intrebat ce trebuie sa faci acum. E foarte simplu. Trebuie sa stai linistit pe loc si sa iti pastrezi curajul!

Probabil acum, spun eu, eleganta ne cere echilibrul pentru ca "natura" sa fie cea care isi savarseste ciclitatea asigurandu-ne de reusita unei regenerari viitoare. Iar aceasta urmatoare generatie a naturii sa faca parte dintr-un nou ciclu de sperante si revolutii.

Scris de Darius Stan

Intre dragostea tradititionala si dragostea de import a modernitatii

Cu fiecare ocazie, ar trebui sa realizam cat de apropiati suntem sentimental fata de taramul provenientei, de locurile si obiceiurile existentei noastre. Este un punct de legatura sfanta in spiritul oricaruia dintre cei ce au apucat sa vada lumina zilei pe pamant romanesc. Aici, fiecare dintre noi isi regaseste alinarea si pacea pentru sufletul sau, caldura si speranta zilei de maine. Aici regaseste fiecare dulcele “acasa”.
Si daca acest “acasa” inseamna amintirile ce ne leaga de loc, inseamna ca suntem capabili sa avem sentimente fata de traditia si cultura locala existenta.
Vorbind de traditia comunitatii de provenienta, ne dam seama acum, ca de cativa ani, in luna februarie, dragostea devine un motiv de cearta. O cearta iscata pe faptul ca nu se stie cui sa acordam intaietate.
Si avem de ales intre sarbatoarea dragostei traditional mostenita prin celebrarea zilei de Dragobete sau o sarbatoare a dragostei adusa din import numita Valentine’s Day.
Unii sustin ca sarbatoarea americana e mult mai aproape de modernismul contemporan, iar altii, mai cu placerea petrecerilor, afirma ca orice ocazie de celebrare e binevenita, indiferent de originea sarbatorii. In schimb traditionalistii sustin ca ar trebui sa ne respectam si sa ne valorificam propriile traditii ce reflecta identitatea noastra ca popor.
Dar, ca sa poti importa o valoare a unei alte culturi, ar trebui sa simti si sa intelegi pe deplin insemnatatea mitului local.
Apoi observam ca aici pe taramul romanilor, in mare masura nu se cunoaste insemnatatea sarbatorilor traditionale si deci nu se poate pune in balanta notiunea valorilor in acest schimb.
Trebuie inteles aici, ca Dragobetele traditional nu poate intra la schimb cu Valentine’s Day. Si de ce anume!?
Ar trebui mai intai sa acceptam ideea unei stratificari istorice a culturii si a traditilor romanesti. O acceptare a unicitatii ca parte integranta a identitatii noastre in imensul areal zonal existent. De asemenea, trebuie sa consideram existenta culturii si a traditiei ca un complex de practici a caror nivel teoretic are un caracter de reprezentare accentuat simbolic.
Si daca acceptam aceste izvoare, ale traditiilor culturale, ar trebui sa stim ca Dragobetele nostru traditional are o insemnatate deosebita pentru viata romanilor. Sarbatoarea Dragobetelui este izvorata dintr-un mit dacic, prin care se spune, ca s-ar chema frumoasa primavara si ar incepe trezirea la viata a tuturor vietuitoarelor din lungul anotimp al iernii. Deasemenea, Dragobetele este un petitor si, totodata, „nas” al tuturor vietatilor.
Pentru ca, in credinta dacica, Dragobetele era zeul ce oficia, inceputul primaverii si bucuria tuturor celor ce au trecut peste iarna, traditia s-a modificat in timp, primind o semnificatie esentiala pentru ca Dragobetele nostru sau „Cap de Primavara” ori “Logodnicul Pasarilor” este un mesager al divinitatii, un mesager ce aduce mesajul bucuriei unui nou inceput.
Cum vesnicia s-a nascut la tara, oamenii si-au croit propria randuiala de Dragobete. In unele locuri, se crede ca orice gospodar, care ia parte la Dragobete, are belsug si sanatate tot anul. Si apoi ca sa fie realizata legatura omului cu divinitatile totul incepe in fata bisericii din sat, de unde fetele si flacaii pleaca pe campuri, sa caute flori de primavara, care sa fie folosite, apoi, in descantece de dragoste.
In unele zone, cand fata se intorcea in sat alergand, urmarita de un flacau si se lasa sarutata in vazul tuturor, era prilejul bucuriei destainuirii dragostei intre cei doi. O prevestire a inchegarii unei noi familii in comunitate. Astfel, Dragobetele devenea un prilej de a sti cate nunti se pregatesc peste an.
In alte zone ale tarii, de Dragobete, femeile atingeau cate un barbat, pentru a fi dragastoase tot anul. Sau cu zapada stransa in diminetata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere, se spalau, crezand ca se vor face placute admiratorilor.
Ziua de 24 februarie, ziua dragobetelui, o zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii, a fost in buna parte uitata, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Din frumusetea traditiei Dragobetelui n-a ramas decat o zi aproape obisnuita, in care oamenii trebaluiesc pe acasa. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii.
Dar, in final, se spune ca o singura fapta a dragostei adevarate poate salva viata, iar valoarea acesteia este mai mare decat osteneala cuiva in a aduce jertfe religioase zeilor… oricare ar fi acestia.
Si daca in Italia in aceste zile, dragostea a fost inlocuita cu ura si antisemitismul, in Romania romanilor suntem daruiti sa impartasim intelegerea si iubirea traditionala tuturor semenilor nostri.

Scris de Darius Stan.
21.09.2009

Romania romanilor vazuta de cei din afara

De fiecare data cand aud vorbindu-se despre Romania , imi aduc aminte de taramul drag unde am vazut pentru prima data lumina zilei. Acolo sunt amintirile copilariei mele, bunatatea bunicilor, rudele si prietenii pe care ii port vesnic in suflet, dar si constiinta faptului ca Romania reala este cu totul altfel acum decat asa cum as fi dorit eu.
Dupa douazeci de ani de la revolutia anticomunista, gandesc eu, ca ar fi trebuit sa se fi dezvoltat intr-un altfel de mod si macar sa fie dispusa ca importanta acolo unde este locul. Dar Romania este o tara indepartata si obscura pentru toti cei ce nu poarta legatura sentimentelor iar povestirile despre acest stat se reflecta in constiinta celor multii la fel cum este pentru noi romanii descrierile privind state cum ar fi Republica Gibbon, Republica Guineea- Bissau.
In ultima vreme in desertul cliseelor cu care cei din Vest definesc tarile din Est, intalnim Romania, tara noastra "daruita" cu hoarde de copii abandonati, haite de caini vagabonzi si bizareria unei permanente revolutii in direct.
Aceste imaginii generate de reporteri in cautare de senzational, uitand de faptul ca prejudecatile au rezistenta de otel, creaza si formeaza o imagine de repulsie in randul cetatenilor statelor din spatiul vechiului Occident.
Nu neg aceasta realitate a existentei al cersetoriei ambulante, al coexistentelor comunitatilor umane cu tot felul de animale comunitare sau al pericolului existent la tot pasul de a fi spulberat de “smecherii” de la oras, dar cred ca poate fi creata o bresa ce poate readuce in atentie valorile existente ale acestui popor.
Astfel putem conduce prin povestirile noastre pe cei ce ne urmaresc in locurile reprezentative ale Romaniei sau Bucurestiului.
Putem aminti un traseu in acesta calatorie imaginara in care sa includem Piata Revolutiei, loc cu incarcatura istorica, Palatul Cotroceni, Muzeul National de Arta, Parcul Cismigiu, Casa Poporului, Gara de Nord, Ateneul Roman, Muzeul Satului, Carul cu bere, Hanul lui Manuc, s.a.
Putem recomanda oricui sa vada originalitatea si unicitatea vietii la tara si sa ajungem pe rand in Oltenia , zona Banatului, in Muntii Maramuresului, in tara Motilor, sau sa descriem cetatile si manastirile Moldovei. Si apoi putem recomanda sa se coboare pe bratele Dunarii pentru a se intalnii cu marea.
Putem reaminti aici si despre personalitatile semnificative pentru cultura si istoria noastra, dar si figurile celebre ale sportului romanesc.
Desigur, nu vom putea sa ocolim existenta subiectelor delicate, ca problema manifestarii crizei mondiale financiare pe teritoriul Romaniei, avand in vedere ca aceasta situatie se propaga intr-un mod diferit de la o tara la alta.
Atunci ne putem intreba care este specificul manifestarii acestei crize in tara noastra ?
Acum cand criza pe care o traverseaza piata financiara din intreaga lume ar trebui sa ne puna pe ganduri, pe noi romani, si sa realizam cat de important este existenta unui factor de productie proprie in care sa te poti refugia in vremurile de rastriste. O productie primara care sa-ti asigure traiul cetatenilor. O industrializare proprie pentru a asigura o ameliorare a declinurilor retrageri investitionale. Pentru ca nu cred ca poate cineva accepta si proba ca: infrastructura nu este in criza, piata de resurse umane nu este in criza, sanatatea nu este in criza, invatamantul nu este in criza, agricultura nu este in criza. Deci totul ne poate descrie ca pe o imensa criza.
Insa exista o criza mult mai periculoasa, in pofida unei pojghite de mai mult de aparenta ce descrie Romania intr-o dezvoltare. Romania a ajuns sa importe trei sferuri din oferta alimentara din galantare si nu mai are controlul nici macar simbolic asupra propriilor resurse - inclusiv a celor fundamentale: energie, capital, inovatie stiintifica - iar clasa ei antreprenoriala se imparte intre "smecheri" cu relatii politice (in tara sau in afara acesteia) si firme care traiesc de pe o zi pe alta ciugulind de sub masa primilor si impiedicati de un mediu complet ostil sa se dezvolte si sa devina competitive in plan local sau regional. Romania la ora actuala nu mai este un brand nici macar la nasturi, creioane sau tricouri. Prea putini investitori de categoria supergrea au luat drumul Bucurestilor, procopsindu-ne in schimb cu o serie de plescari care nu fac decat sa stoarca lamiile oferite cu o generozitate suspecta de guvernele care s-au perindat la guvernarea acestui stat. O asemenea economie este una demna de lumea a treia si nu una care se doreste o prezenta semnificativa in complexul unei piete europene sau unionale.
Apoi nu in ultimul rind, si poate chiar cauza cea mai importanta a tuturor celorlalte elemente, este o grava criza morala. Vorba lui Caragiale, o societate fara principii, fara repere morale limpezi si de nezdruncinat, este o societate fara tinta si sortita disolutiei sau existentei periferice.
Este o societate a puterii celor fara de cultura, a celor iuti de mina, a oportunistilor care asemenea unor pesti pirania sunt gata sa rontaie totul pina la os. Privind defilarea "modelelor de succes” prezentate ca retete demne de urmat si care se perinda zilnic pe toate caile de comunicare si informare ce au devenit tot mai decazute intr-un monden care adesea atinge limita patologicului, se reflecta o reusita tot mai evidenta a dezumanizarii si distrugerii culturale.
Astfel ca, tara lui Cioran, tara lui Enescu si a lui Brincusi sau tara lui Nicolae Iorga s-a transformat, parca pe nesimtite, intr-o tara a barbariei si a maimutarelilor ieftine. Si cum raul este mai usor de asimilat, milioane de oameni urmeaza cu toata increderea aceste “retete de succes” de-a gata asemenea povesti flautistului ce indreapta lumea hpnotizata spre dezastru. Iar masa de oameni supusi se lasa anesteziati si uitindu-si trecutul valorile si se manifesta in viata de zi cu zi asemenea cu modelele mediatizate.
Despre un sistem de valori nu se mai poate vorbi astazi in Romania, pentru că doar sistemul ramane stabil, în timp ce valorile sunt angrenate într-o permanenta lupta pentru supravietuire. Nu mai există ierarhie, sus şi jos nu mai exista , nu mai exista cer, nu mai exista culori imbinate intr-o armonie, ci doar noroi, mizerie si intuneric. Un intuneric ce patrunde in tot si in toate neiertator, un intuneric a toate stapanitor. Astfel se poate spune ca in Romania nici Zeitatile nu mai sunt recunoscute.

Darius Stan.
09.02.2009

Cine a câştigat la Haga?

Dupa euforia de ieri, astazi, privit la rece, rezultatul disputei dintre România si Ucraina pe marginea Insulei Serpilor nu mai pare o victorie absoluta.
 
Profesor de drept international la Academia Militara din Muenchen, Daniel Kahn a declarat pentru Deutsche Welle ca, în final "exista doi invingatori".
"Personal cred ca avem de-a face cu doi invingatori. Trebuie spus ca Tribunalul a impartit teritoriul într-un mod foarte exact, care corespunde si respecta într-un totul Conventia Dreptului Marin. Nimeni nu a obtinut un maximum, dar cred ca ambele parti pot fi multumite".
Profesor Daniel Kahn nu este insa multumit de modul în care s-a interpretat decizia Curtii de la Haga:
"Va exista o linie de demarcare teritoriala în mare: în cazul unor tari vecine conteaza lungimea si configuratia coastei. În final, România a primit doar putin mai mult decât Ucraina. Dar nu poti spune ca România a primit 80 la suta, ar fi o mare exagerare."
Un indemn la cumpatare, nu exagerare
Specialistul german în drept international îndeamna la cumpatare.
"Nu se stie cât de valoroase sunt cu adevarat teritoriile obtinute de fiecare din cele doua state. Avem exemplul Germaniei, careia Curtea Internationala de Justitie i-a acordat drepturi asupra unor teritorii din Marea Nordului. Am sperat atunci ca ar exista rezerve de gaz si petrol, care nu au fost niciodata descoperite.Important pentru valoarea economica este ceea ce se afla cu adevarat în subsolul marin asupra caruia s-a primit dreptul de exploatare.Nu pot recomanda Ucrainei decât sa fie foarte multumita cu acest rezultat. Trebuie spus ca România a recunoscut de mult ca Insula Şerpilor este parte din Ucraina."
În acest moment, profesorul Daniel Kahn nu mai are alte recomandari pentru Ucraina si nici pentru România, la finalul celor peste patru ani în care soarta si statutul Insulei Şerpilor au fost supuse atentiei judecatorilor de la Haga.
DW

Cât costă datele tale personale?

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:
În urmă cu două luni, Parlamentul României a aprobat legea care îi obligă pe operatorii de telefonie şi internet să stocheze timp de şase luni, date privind apelurile telefonice, mesajele şi activitatea pe internet.
Nu este deloc surprinzător că adoptarea legii 298/2008 nu a stârnit în România nimic mai mult decât o bombăneală generalizată. În urmă cu două luni, Parlamentul României a aprobat legea care îi obligă pe operatorii de telefonie şi internet să stocheze timp de şase luni, date privind apelurile telefonice, mesajele şi activitatea pe internet a utilizatorilor. Autorităţile primesc astfel acces la o mulţime de date personale: numerele de telefon pe care le apelăm, adresele de e-mail către care trimitem mesaje sau site-urile de Internet pe care le vizităm. Ascultarea telefoanelor este o obsesie naţională pentru un popor obişnuit încă din perioada comunistă cu un regim de atentă supraveghere. Tocmai de aceea, legea 298/2008 este percepută într-un registru fatalist, ca o expresie a atotputerniciei statului.

O lege cu arome ilegale...
Interdicţia de a înregistra sau intercepta conţinutul convorbirilor şi cel al mesajelor transmise este însă limpede precizat în lege. Mai mult, accesul la datele stocate poate fi obţinut doar ca urmare a unei autorizaţii judecătoreşti. Cu toate acestea, conţinutul legii poate fi considerat o violare a articolului 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, care protejează dreptul la viaţă privată al oricărei persoane.

Comisia pentru Drepturile Omului din Camera Deputaţilor a avizat negativ legea, însă această Comisie are doar un rol consultativ, legea fiind aprobată în Parlament fără dezbateri consistente, ca fiind o directivă europeană. De altfe, legea privind reţinerea datelor este prezentă sub diferite forme în toate ţările Uniunii Europene. În Marea Britanie, operatorii sunt obligaţi să stocheze datele convorbirilor telefonice pe o perioadă de un an. Situaţia din Germania este similară cu cea din România doar în privinţa duratei de păstrare a datelor (şase luni), protestele din partea societăţii civile fiind însă numeroase. La începutul anului trecut, 30.000 de cetăţeni germani au acţionat în judecată statul, invocând încălcarea dreptului la viaţă privată. Atunci, Curtea Constituţională Federală a înăsprit condiţiile de acces la datele private, legea rămânând însă în vigoare.

Defecte din fabricaţie
În România, legea 298 permite stocarea acestor date private fără consimţământul persoanei vizate, iar cererea neînregistrării acestor date este inutilă. Totuşi există o alternativă: aceea de a solicita o verificare a respectării legii către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Cum poate bănui un cetăţean că ar fi subiectul unui abuz? Este greu de răspuns. Pe de altă parte, articolul 20 al legii este călcâiul lui Ahile. Se precizează că autorităţile cu atribuţii în prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale pot avea acces la bazele de date în condiţiile legislaţiei în domeniu. Însă această legislaţie este neactualizată din 1992, pachetul legilor siguranţei naţionale fiind deocamdată uitat în Parlament.

Cât costă datele personale?

Ideea stocării datelor comunicărilor private a fost generată cu intenţia de a preveni actele de terorism de pe teritoriul Uniunii Europene. Se pare însă că legiuitorului nu i-a trecut prin minte că orice adolescent poate arunca în ridicol această lege prin simpla folosire a unei cartele telefonice pre-pay sau a unui computer dintr-un Internet Cafe. Principalul scop al legii, cel de prevenire, este astfel ratat, însă expunerea cetăţeanului obişnuit la un potenţial abuz creşte enorm. Istoria comunicărilor private ale oricărei persoane sunt de astăzi la doar un click distanţă. În cazul unor abuzuri, legea obligă la plata unei sume cuprinse între 600 şi 125.000 de euro. Practic, acesta este preţul datelor noastre personale.

DW- Vlad Mixich

UNDE AU “DISPĂRUT” BANII?

Se va vorbi încă mult timp despre criza în care a plonjat întreaga lume. Cum despre cauzele ei se discută destul de superficial, am făcut apel, pentru cititorii noştri, la o sursă care prezintă criza pe înţelesul tuturor. Este vorba de ziarul german Die Zeit, în care a apărut, recent, o analiză relevantă pe tema enunţată în titlu şi al cărui text îl redăm în formă prescurtată.

Criza financiară a distrus uriaşe avuţii. Totuşi, miliardele nu au dispărut ci tocmai se redistribuie. Le putem da de urmă la firmele americane de construcţii, la managerii unor bănci din Germania şi la investitori din China.
De Kerstin Kohlenberg şi Wolfgang Uchatius

La 31 octombrie 2008, faxul Fondului special pentru stabilizarea pieţelor financiare, creat anume pentru acest scop de statul german, intra un fax cu antetul Commerzbank prin care aceasta solicita nici mai mult nici mai puţin decât 8,2 miliarde Euro ca sprijin pentru ieşirea din criză. La puţine zile după aceea, Hypo Real Estate anunţa numai pentru trimestrul trei o pierdere de 3,05 miliarde. Tot în acele zile, preşedintele Consiliului de Administraţie al Deutsche Bank recunoştea: „Aceasta este prima criză globală adevărată şi ne aflăm încă în faza desluşirii mijloacelor de a o combate“ .
Banca Angliei aprecia la acea vreme că pierderile instituţiilor financiare se cifrează la 2, 8 bilioane dolari. Se spunea adesea că banii s-au făcut scrum, că au fost pulverizaţi, că au dispărut. Că distrugerea lor continuă. Cât de mare va fi pierderea în final? Nimeni nu ştie câte bănci şi concerne vor trebui salvate de guverne. Dar cea mai interesantă întrebare este: unde se află banii?

În deşertul Nevada milioanele s-au transformat în vile luxoase
La această întrebare vom afla un răspuns complet după ce vom întreprinde o lungă călătorie ce ne va duce în deşertul american Nevada şi în zonele preorăşeneşti ale marilor metropole americane, în centrul financiar din Frankfurt şi în China, la managerul financiar al unui fond de stat. Vom vedea ce face premierul italian Silvio Berlusconi dar şi o pensionară din Germania care a avut intuiţia de a nu-şi risca banii în această criză, bani care ajută acum la gestionarea crizei, deşi ea n-are nici o idée de cele ce se întâmplă.
Pe parcursul acestei călătorii, vom vedea că banii rar dispar pe o perioadă mai lungă şi încă mai rar că se transformă în scrum. Cel mai adesea ei îşi schimbă doar stăpânii.
Totuşi unde sunt cele 2, 8 bilioane dolari? Cel mai în măsură să răspundă la această întrebare este un economist german, Max Otte, care a chiar înţeles ce s-a întâmplat în anii trecuţi în economia mondială. Cu doi ani în urmă, acesta era un necunoscut profesor de economie la Institutul superior de economie din Worms. Spre deosebire de alţii, el nu a crezut o clipă că acţiunile vor creşte la infinit, fiind convins că lumea se îndreaptă spre catastrofă. A scris o carte pe care a intitulat-o. “Crahul se apropie” şi a publicat-o în 2006. Iniţial nu s-a bucurat de vreo atenţie dar acum a ajuns bestseller.
M. Otte ne propune mai întâi o călătorie în zonele amintite din America, unde se afă gata construite sau în faze avansate mii şi mii de case, întregi aşezări. Boom-ul imobiliar durează de 10 ani şi a fost posibil pentru că cine a vrut şi n-a vrut a primit credite. La marginea oraşului Las Vegas s-a construit de 550 milioane dolari pe 790 hectare. În întreaga Americă s-au construit 4, 67 milioane case şi locuinţe proprietate privată luxoase, adică 990 miliarde dolari băgaţi în pereţi, duşumele, scări, ferestre etc. În toţi aceşti ani, americanii au cumpărat tot ce avea patru pereţi. Acum foarte, foarte multe dintre acestea stau goale şi nimeni nu le mai cumpără.

Suspecta generozitate a băncilor
Un lucru este foarte clar ştiut: a da împrumut şi a lua împrumut constituie baza oricărui sistem financiar. Creditul este cea mai veche idee a capitalismului. Persoana A se împrumută la o bancă B cu o sumă pe care A o înapoiază cu un plus reprezentând dobânda. O afacere bună pentru amândouă părţile. Banca primeşte dobânda şi face o afacere bună. Persoana A poate să-şi cumpere cu suma împrumutată ceva pe care altfel nu şi-ar fi putut permite. Desigur, cu condiţia ca A să-şi poată permite un astfel de credit. Cum se poate întâmpla ca o întregă lume să fie afectată de criza americană?
În anii trecuţi aproape fiecare american a putut să-şi permită un credit. Cererea de case a crescut şi odată cu ea şi preţul. Şi pentru că preţurile crescuseră atât de mult, s-a ajuns la situaţia ca dealerii să contacteze telefonic până şi femei de serviciu sau lucrători sezonieri la strângerea recoltei care nu câştigau mai mult de 5 dolari pe oră pentru a-i convinge să ia credite. Acestora, dealerii le prezentau lucrurile astfel: dacă veţi cumpăra o casă de 200.000 dolari şi nu veţi putea înapoia creditul, nu face nimic, pentru că preţurile vor creşte şi, în cinci ani, casa va valora 300.000 dolari. Aşa că veţi putea lua un nou credit pe casă şi veţi putea plăti creditul luat iniţial. Nu se poate să nu funcţioneze!
Aşa că femeia de serviciu şi zilierul s-au dus la bancă şi banca le-a acordat creditul solicitat. Dar băncile ştiau că, dacă nu vor primi înapoi creditele acordate, nu se poate întâmpla nimic rău pentru că atunci casele respective le-ar fi revenit şi, peste cinci ani, conform credinţei lor, vor valora 300.000 dolari, deci nu numai că nu ar fi pierdut ci ar fi avut de câştigat diferenţa.
Practic, era vorba de o afacere în care ar fi fost numai câştigători. Evident, atâta vreme cât preţurile ar fi tot crescut. Şi cum aproape nimeni nu se îndoia de acest lucru, firmele au construit tot mai multe case, 1, 2 milioane an de an. Şi tot mai mulţi oameni s-au împrumutat ca să le cumpere.

Viaţa scurtă a paradigmei preţurilor veşnic mari
A mers aşa până când s-a întâmplat ceea ce descria simplu economistul american Robert Schiller: “Uriaşa ofertă de case noi a început să suprasatureze piaţa, iar preţurile caselor au început să cadă”
Deodată, milioane de americani nu au mai primit credite noi pentru a-şi finanţa vechile ipoteci, pentru că băncile ipotecare americane au realizat că banii cei mulţi pe care ele i-au împrumutat n-o să-i mai primească înapoi. Aceşti bani tocmai au fost băgaţi în imobilele nevandabile şi se află în buzunarele dealerilor imobiliari şi ale proprietarilor iniţiali care au reuşi să-şi vândă la timp şi cu câştig casele lor. Banii respectivi se mai aflau şi în buzunarele producătorilor de ciment, ale zidarilor şi celorlalţi lucrători de pe şantier care probabil că şi-au cumpărat cu ei maşini japoneze sau frigidere germane sau jucării chinezeşti pentru copii lor.
S-a întâmplat că acum băncile ipotecare americane au fost acelea care au rămas fără aceşti bani şi nu vreunui concern financiar german, englez sau elveţian. Şi atunci apare firească întrebarea, cum de s-a întâmplat că băncile americane au făcut afaceri speculative, dar pierderile de 2, 8 bilioane dolari au fost înregistrate de instituţiile financiare de pe tot globul? Cum a fost posibil ca, din cauza imobilelor din deşertul Nevada, devenite acum nevandabil, Commerzbank din Gemania să aibă nevoie de o infuzie de 8, 2 miliarde Euro?
Max Otte spune că dacă vrei să înţelegi cum de s-a putut răspândi criza la nivel mondial ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra industriei financiare. De săptămâni bune el conferenţiază despre pieţe de capital şi burse mondiale. Industria financiară înseamnă spune el, în primul rând băncile de investiţii precum Goldman Sachs, JP Morgan, Morgan Stanley sau Lehman Brother, ale căror afaceri s-au derulat în principal cu acţiuni, împrumuturi, opţiuni şi contracte la termen. În realitate, acestea nu au făcut nimic altceva decât ceea ce au făcut producătorii de handy care caută să producă telefoane mobile tot mai perfecţionate.Tot aşa, băncile de investiţii caută permanent să producă noi şi tot mai bune hârtii de valore. Şi unii şi alţii nu vor decât un singur lucru: să-şi vândă produsele lor.

Mortagage backed securities şi “miraculoasele” derivate
Produsul datorită căruia criza s-a putut răspândi în toată lumea se numeşte mortagage backed securities, adică hârtii de valoare asigurate cu ipoteci. În stil mare acesta a fost vândut pentru prima dată de un bancher specializat în investiţii din Brooklyn, un cartier al New York-ului, pe numele lui Lewis Ranieri, de origine italiană. Acesta este invitat acum la Harward pentru a explica cum a scăpat de sub control acest nou produs pe care l-a născocit cu mulţi ani în urmă. Ranieri nu are studii uiversitare, dar este mai versat decât bancherii cu studii la universităţile de elită.
Acum 30 de ani creditele deveniseră obiect de speculaţii pentru cei bogaţi. Prin 1978, explică el, când piaţa ipotecară depăşise valoric pe cea bazată pe acţiuni, a observat că, în vreme ce de piaţa acţiunilor profitau milioane de oameni, creditele ipotecare funcţionau ca o afacere doar între doi parteneri. Bani curgeau de la Banca B către persoana A şi înapoi. Ranieri a schimbat această situaţie, făcând din piaţa ipotecii o bursă uriaşă la care fiecare putea achiziţiona oricând părţi din ipotecile listate. El a transformat creditul pe care A l-a luat de la banca B într-o hârtie de valoare care putea fi vândută la banca germană C, la banca engleză D şi la banca elveţină E.
Ranieri a strâns diferitele ipoteci într-un mare pachet din care a putut să taie felii pe care le-a putut apoi vinde – aceste felii sunt tocmai acele mortgage backed securities, pe scurt MBS. De acum înainte, cumpărătorii de case mai plăteau băncilor ipotecare dobânda la ipotecile lor doar pro forma. De facto, banii ajungeau în buzunarele celor care cumpăraseră hârtiile de valoare asigurate cu ipoteci: bănci din toată lumea, societăţi de asigurare, fonduri investiţionale şi clienţii acestora.Toţi aceşti cumpărători au mizat pe faptul că marea majoritate a persoanelor A îşi vor plăti creditele lor scadente. În teorie, acesta părea a fi o afacere bună pentru toţi. Cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci putea încasa dobânzile iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Şi, avându-i din nou la dispoziţie, ea putea acum să acorde un nou credit.
Şi, în practică, totul a decurs la început de minune: hârtiile de valoare (MBS) ale lui Ranieri au devenit un produs foarte bine vândut. În joc s-au prins şi alte bănci de investiţii. Banci şi investitori financiari, toţi doreau să intre în posesia acestor hârtii de valoare. Deutsche Bank, UBS din Elveţia, Credit Agricole din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho. La un moment dat, cererea de hârtii MBS a depăşit cantitatea de ipoteci existente în SUA. Aşa că a trebuit să fie produse mai multe ipoteci. În consecinţă, băncile ipotecare au relaxat criteriile de acordare a ipotecilor. Acestea nu mai întrebau cum stă clientul cu capitalul propriu, ce venit are ci doreau să găsească cât mai mulţi clienţi, indiferent dacă erau zilieri sau femei de serviciu sau chiar şomeri. Curând, acest gen de credite acordate unor clienţi cu bonitate precară au fost numite subprime - un fel de credite de clasa a doua. În perioada 2000 -2005, volumul lor a crescut cu 495 miliarde dolari, ajungând la 625 miliarde. Puse la pachet împreună cu credite de primă clasă, adică acordate unor clienţi solvabili precum medici, avocaţi, şi aceste ipoteci-subprime au putut fi transformate în hârtii de valoare atractive.

10 miliarde dolari, premii pentru angajaţii de la Goldman Sachs !
Ca un fel de scuză, Ranierii precizează: “Atunci când noi am născocit sistemul, a cumpăra o casă reprezenta o decizie cu consecinţe pentru întreaga viaţă. Mai târziu, nu s-a mai pus decât problema de a paria pe creşterea în continuare a preţului imobilelor“ Dar preţurile pot să şi scadă, chiar dacă multă vreme nu vrem să credem acest lucru”. Ceea ce a fost valabil şi pentru el!
În timp ce femeile de serviciu şi zilierii speculau asupra viitorului, băncile de investiţii au născocit noi produse financiare care nu au făcut altceva decât să ascundă riscurile gigantice ale acestor ipoteci. Ceea ce în condiţii normale ar trebui să se numească înşelătorie, acum apărea sub nume complicate: Collateral Debt Obligations sau Credit Default Swaps. Este vorba aici de hârtii de valoare pentru care nu există nici o altă fundamentare economică decât aceea că ele aduceau băncilor de investitii emitente taxe considerabile, aşa cum explică Wolfgang Münchau în cartea sa: “Înainte de cutremur. Ce înseamnă pentru noi criza financiară”. Aceste taxe au sporit câştigul băncilor de investiţii şi au ajuns sub formă de bonus-uri la salariaţii acestora. Goldman Sachs, una din cele mai vechi bănci de investiţii din New York, a acordat în 2005, în momentul culminant al afacerii, 10 miliarde dolari ca bonus pentru angajaţii ei. Adică, ar fi trebuit să revină 500. 000 dolari de angajat. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Şeful de atunci al acesteia, Henry Paulson, a luat 38,3 milioane. Între timp, acesta a ajuns ministru de finanţe al SUA. Aşadar, şi către el s-au dus banii pe care îi caută atât de disperat în aceste săptămâni.
Aşadar, atunci banii s-au scurs de la bănci din întreaga lume către băncile americane ipotecare, dar în acelaşi timp, un curent puternic colateral s-a dus către băncile de investiţi şi managerii lor. De la băncile ipotecare bani au ajuns mai departe la cumpărătorii caselor. Şi de acolo mai departe ar fi curs din nou către bănci răspândite în întreaga lume, către deţinătorii de credite în forma de hârtii de valoare, dacă zilierii şi femeile de serviciu şi-ar fi putut achita creditele luate – desigur, în cazul că preţurile imobilelor ar fi crescut în continuare.

Commerzbank cercetează starea de incertitudine a creanţelor
În centrul financiar al Frankfurt-ului, într-un zgârâie nori de 259 m – a doua cea mai înalltă clădire din Europa - în turnul aparţinând Commerzbank, 300 de experţi caută de zor unde se află activele de odinioară ale băncii. Etajele 39 până la 42 sunt ocupate de Departamentul Bilanţ. Aici se stabileşte cu precizie câţi bani are banca sau câţi lipsesc. Mai exact: cât mai valorează activele băncii, hârtiile de valoare, activele imobiliare, creanţele creditoare. Experţii respectivi numesc acestă operaţiune corecturi valorice/constatări ale stării de incertitudine a creanţelor. În aceste luni au trebuit să efectueze această operaţiune asupra multor creanţe. Commerzbank a investit în hârtiile de valoare denumite subprime 1, 2 miliarde Euro. Cea mai mare parte a acestora se află încă în posesia băncii. Numai că nu mai există nimeni dispus să le cumpere. Nu mai există nici o piaţă pentru aceste hârtii. Dar în bilanţul băncii ele trebuie să fie evidenţiate exact cu această valoare de piaţă. Hârtiile de valoare şi ipotecile există la bancă, dar piaţa a dispărut. Le fel cum nu mai există nici banii.
O parte din aceşti bani vor dispărea definitiv în imobilele rămase goale şi expuse încet, încet degradării, dar o parte vor reapărea, probabil. Pentru că nu se poate ca chiar toţi debitorii să nu-şi mai poată plăti datoriile. Mulţi americani vor reuşi. Vor muncii mai mult vor cumpăra mai puţin şi îşi vor achita datoriile. Deci, posesorii de creanţe în hârti de valoare vor încasa din nou bani, se vor găsi din nou clienţi interesaţi de hârtii de valoare, acestea vor avea din nou o valoare de piaţă. Aşa că trebuie doar să ai răbdare până ce haosul se va linişti, cum ar proceda, de altfel, un mic acţionar ale cărui acţiuni pe piaţa auto au atins punctul cel mai de jos al valorii. Dacă este înţelept şi îşi poate permite, va aştepta până când conjunctura se va revigora. Atunci cursul va creşte şi banii îi vor veni înapoi.
Problema este că băncile nu pot aştepta. Tot la trei luni trebuie să prezinte un raport trimestrial, iar la 12 luni unul anual. Este drept, în timpul crizei, guvernul a schimbat reglementările bilanţării, însă bancile trebuie oricum să-şi evalueze hârtiile de valoare la preţul pieţii. Dacă la data stabilită pentru efectuarea acestei operaţiuni preţul de piaţă este mic, pierderea va fi mare. Dacă pierderea va fi prea mare banca va da faliment.
Numai în America, 304 bănci ipotecare au trebuit să-şi anunţe în lunile trecute intrarea în incapacitate de plată. Cea mai mare şi cea mai cunoscută a fost Lehman Brothers. La puţin timp după, trei dintre cele mai mari bănci islandeze se aflau în faţa falimentului şi cu ele Islanda ca stat. Şi, dacă Islanda este aproape de faliment, Italia cum stă, nu este şi Grecia în pericol, cât de stabilă mai este Croaţia? Aceste întrebări şi le pun în prezent mulţi investitori financiari peste tot în lume. Deoadată, şi hârtiiile de valoare care nu au nici o legătură cu ipotecile americane pierd din valoare, cum ar fi împrumuturile de stat islandeze, italiene sau greceşti.
Urmarea este că bilanţiştii de la Commerzbank sunt nevoiţi să evalueze mereu activele băncii şi valoarea acestora devine tot mai mică. Corecturile aduse ca urmare a crizei provocate de hârtiile de valoare Suprime începând din august 2008 au redus-o cu 144 milioane Euro: falimentul băncii Lehman Brothers cu 371 mil, Euro iar ca urmare a dificultăţilor din Islanda cu 260 mil. Euro.

Cine are bani investeşte şi, după criză, va fi mai bogat.
Consecinţa este că băncile din întrega lume au nevoie urgent de bani pentru a acopri pierderile, e vorba de mulţi bani, mult mai mulţi decât sumele investite în creditele subprime, nu câteva sute de miliarde ci de mai multe bilioane. Urmarea este însă şi faptul că, deodată, la bursele din lume se pot câştiga mulţi bani. Dar, nu pierd de luni bune acţiunile aproape tuturor întreprinderilor? Nu se vorbeşte de 23 bilioane dolari care ar fi pierduţi la burse? E adevărat că banii s-au dus, dar nu au dispărut. S-au vaporizat, ceea ce la burse înseamnă altceva. Pentru că ceea ce se evaporă poate fi transformat din nou în apă, prin răcire. Atunci banii vor curge din nou. Şi vor fi din nou disponibili. Numai că aceştia vor aparţine, cel mai adesea, altor actori. Intraţi pe 2iq, spune Max Otte, şi vedeţi ce face Silvio Berlusconi. Nu departe de turnurile bancilor din Frankfurt, doi fraţi, Patrik şi Robert Huble evaluează datele pieţei de capital. Este vorba de informaţii speciale despre aşa-numitele afaceri intrafirmă. La o apăsare de tastă pe monitor, cei doi pot vedea câţi manageri au cumpărat acţiuni ale firmelor proprii pentru le introduce în depozitele lor private. Sunt foarte mulţi astfel de manageri care se folosesc de cursurile joase din perioada crizei pentru a cumpăra acţiuni la preţ redus.
Va dura mult până ce cursul acţiunilor va creşte durabil. Dar atunci când va interveni un astfel de trend crescător, o mare parte a bilioanelor care dispăruseră la burse vor reapărea. Şi vor aparţine acelor a care au cumpărat în timpul crizei, adică managerilor de top, investitorilor bogaţi, aşadar celor cărora şi în anii trecuţi le-au intrat bani. Unul dintre aceştia este Silvio Brelusconi. La mijlocul lunii octombrie 2008, acesta a cumpărat pentru 16 miioane Euro acţiuni ale unui concern de medicamente Mediaset, în momentul când acestea erau foarte ieftine la bursă. Sau Warren Buffet, cel mai bogat om din lume, a cumpărat cu 2,1 miliarde Euro pachete de acţiuni ieftine de la General Electric. Sau prinţul Alwaleed bin Talal. Acesta a făcut cunoscut că a cumpărat cu 350 milioane dolari acţiuni de la Citibank din SUA, bancă ce tocmai a primit de la guvernul American 20 miliarde dolari pentru recapitalizare.
China foloseşte criza pentru a cumpăra ieftin participaţii la firmele din Vest. Se spune că Gao Xiqing, şeful recent înfiinţatei China Investment Corporation (CIC), unul dintre cele mai mari fonduri de stat din lume, urmează să investească în concerne străine, în următoarele luni, 80 miliarde dolari. Guvernul chinez a dotat CIC cu 200 mliarde dolari prin care Gao Xiqing urmează să sporească avuţia statului. Deja cu un an în urmă, acesta a cumpărat cu 5 miliarde dolari o parte din Morgan Stanley, a doua bancă de investiţii din SUA, în aprilie 2004 a reuşit să cumpere acţiuni în valoare de 4, 4 miliarde de la JC Flowers, fondul unui fost manager de la Goldman Sachs, care are drept scop să cumpere ieftin unităţi financiare în dificultate. În toamna 2008, Gao era cât pe ce să-şi mărească participaţiile deja cumpărate la Morgen Stanley până la 49% însă a pierdut în favoarea unui concurent din Japonia, dar nu pentru că nu ar fi fost competitiv, ci din raţiuni politice; americanii se tem de mai multă vreme că CIC urmăreşte să cumpere tot ce se poate din America în scopuri politice. Răspunsul chinezului este invariabil: nu vrem influenţă politică, vrem doar să facem profit.

J.K. Galbraith: Bogaţii deveniseră prea bogaţi!
În încheierea discuţiei, Max Otte face trimitere la cartea lui John Kenneth Galbraith, unul din cei mai mari economişti ai secolului al XX-lea; “1929, marele crach”. În carte se arată cum s-a ajuns la marea criză din anii “30. Şi atunci, la începutul anilor “30, băncile au dat faliment, au căzut cursurile acţiuniilor etc. Galbraith are o explicaţie interesantă pentru ceea ce s-a întâmplat atunci: bogaţii deveniseră prea bogaţi! Cei mai bogaţi 0,1% dintre americanii de atunci deţineau atunci 40% din întreaga avuţie a naţiunii şi concluzia lui Galbraith este că mulţi dintre aceştia nu mai ştiau ce să facă cu banii, s-au lansat în afaceri speculative, au început să căute noi produse investiţionale. Niciodată până atunci bunăstarea nu fusese atât de inegal distribuită. Numai că, de câţiva ani, situaţia de atunci, aşa-numita “epocă de aur a anilor ́20”, s-a reinstalat în SUA şi s-a ajuns din nou la criză. Au devenit bogaţii iarăşi prea bogaţi? Am putea întoarce puţin perspectiva spunând că probabil, săracii din America au devenit prea săraci şi nu numai aceştia - zilieri şi femei de serviciu - ci şi pătura mijlocie. 40% din populaţia dezvantajată deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Cine voia să mai conteze în plan social nu mai avea în anii trecuţi decât o singură alternativă: trebuia să ia credite. Pentru studiul copiilor săi, pentru asigurarea de sănătate, pentru casă. În final, mulţi nu şi-au mai putut plăti datoriile. De aceea statul, aproape peste tot în lume, le-a preluat. Practic în toată lumea, guvernele au iniţiat mari programe de salvare prin care se pompează bani în bănci pentru a le acoperi, fie şi parţial, pierderile. Aşa se întâmplă că, în ultimă instanţă, statele lumii sunt cele care finanţează acum casele construite în America şi, astfel, şi comisioanele dealerilor imobiliari, bonus-urile băncilor de investiţii, salariile muncitorilor constructori.
O chestiune rămâne deschisă: de unde iau guvernele, statele banii de care au nevoie acum? Pentru a sprijini economia, statele trebuie să ia credite. Iar răspunsul este foarte potrivit pentru a înţelege cum a început totul. Germania, Marea Britanie, SUA - toate se comportă precum cumpărătorii de case din America. Iau credite, fac datorii. În Germania acest lucru se realizează printr-o agenţie de stat care a luat deja credite de 220 milioane Euro, din care cea mai mare parte a fost destinată achitării creditelor neperformante din trecut. Numai 14 miliarde reprezintă sume disponibile pentru credite noi. Agenţia respectivă face rost de aceste sume emiţând hârtii de valoare, aşa numitele împrumuturi de stat, care nu sunt altceva decât obligaţii prin care statul se obligă să plătească suma respectivă după 5, 7 sau 10 ani, cu dobânda de rigoare. Cumpărător poate fi un fond mare de investiţii din Japonia, SUA, Singapur sau Europa de Est. Şi, de pildă, o pensionară din Germania care avea 10.000 Euro la CEC, înainte de crach. În perioada boom-ului imobiliar, consultantul ei bancar a vrut s-o convingă să cumpere certificate de la o bancă americană, Lehman Brotheres - o investiţie sigură, i-a spus acesta, şi aducătoare de dobânzi mai mari, faţă de CEC.

O pensionară ajută prin bonuri de tezaur la salvarea băncilor
Pensionara respectivă nu s-a lăsat convinsă pentru că nu avea încredere în ceeea ce poate fi la un moment dat o modă şi a cumpărat în schimb bonuri de tezaur de la Banca Federală, contribuind la finanţarea statului german şi astfel la finanţarea băncilor aflate în criză. Chair dacă ea nu are habar de acest lucru. Ea si-a plasat astfel banii pentru că are încredere în stat şi pentru că va primi o bobândă în final. Peste 7 ani statul german îi va returna suma plus 2341 dobânda.
Banii respectivi vrea să-i dea nepotului, pe care acum puţin îl interesează criza. Peste 7 ani, probabil, că îl va interesa, la o vârstă deci când va câştiga şi el bani şi când, foarte probabil, guvernul va ajunge din nou să crească impozitele din nevoia de a-şi plăti datoria pe care statul o contractează acum. Şi tot atunci, probabil, că nepotul va înţelege că impozitul mai mare pe care îl va plăti reprezintă captătul unui lung flux al unor bani cheltuiţi cu mult timp în urmă. Anume, de partea cealaltă a Atlanticului, în America, pentru că atunci unor americani le păruse o afacere bună să-şi construiască vile în deşertul Nevada.

Scris de Ambasador Traian Pleşca