Economia Romaniei de odinioara

Citind carti, reviste, ziare si chiar comentarii pe bloguri, se intalnesc uneori aprecieri nostalgice cu privire la „paradisul pierdut“ pe care l-ar fi reprezentat viata imbelsugata pe care o ducea populatia in Romania antebelica si saltul facut in modernitate de economia capitalista a tarii . Astfel H.-R.Patapievici, in cartea sa „Discernamantul modernizarii“(2004), scrie ca „in Romania, modernizarea echivala cu transformarea civilizatiei taranesti traditionale intr-o societate civila moderna. Intre 1920 si 1940, principalul efort al statului liberal a constat din modernizarea straturilor cele mai profunde ale societatii“ (pag.15). In „Dilema veche“ No.155 din 26 ianuarie 2007, Ad. Cioroianu, recunoaste ca sistemul aplicat in economia romanesca dupa 1948 a fost o varianta de modernizare, una din multe posibile, dar contesta – intr-un text confuz - posibilitatea unei comparatii intre nivelul atins de tara in 1989 cu cel din 1938 : „Sunt comparate doua realitati ce nu aveau nimic in comun: de o parte (in 1938), o economie libera, concurentiala, in care cererea si oferta faceau legea pietei necontrolate de stat, iar de cealalta parte, o economie ale carei principii de existenta erau nationalizarea, centralizarea si planificarea. A compara cele doua Romanii in functie de un criteriu unic nu este o analiza stiintifica“. Care era acest unic criteriu si cum ar trebui sa arate o analiza stiintifica, este pastrat secret de dl. Cioroianu. S-ar mai putea cita si alte surse mai vechi, folosind aceiasi argumentare. De fiecare data insa, aceste afirmatii nu sunt insotite de vreo cifra care ar permite sa se faca o comparatie intre starea in care se gasea tara in 1938, anul culminant in care fusese adusa economia sub guvernele taraniste si liberale, si cea a altor tari europene la acea data sau cea in care se gasea Romania in 1989, la prabusirea comunismului. Iar aceste date existau : intre 1938 si 1943 au aparut cele patru volume din „Enciclopedia Romaniei“, in care sunt prezentate totusi unele cifre ce ilustreaza nivelul jalnic al economiei, deci si al societatii romanesti antebelice.
Mai mult decat atat : in 1996 a aparut, sub egida Academiei Romane si a Fundatiei stiintifice „Memoria Economica“, o carte coordonata de prof. dr. Gheorghe Dobre si intitulata : „Economia Romaniei in context european – 1938“. In ea sunt prezentate, cu cifre si tabele, nivelul industriei, agriculturii, transporturilor, comertului exterior, educatiei, culturii, ca si consumul de produse industriale si agricole, productivitatea muncii, venitul national total si pe locuitor si durata medie de viata. In carte se face comparatia datelor statistice cu alte 18-23 tari europene din acel an (numarul tarilor e variabil in functie de cifrele pe tari avute la dispozitie). Iar in cartea „Tranzitii in modernitate“ (1997) istoricul Damian Hurezeanu publica un amplu studiu intitulat „Romania dintre cele doua razboaie mondiale“, cu date ce exemplifica situatia reala a economiei romanesti din perioada ce a precedat cel de al doilea razboi mondial. Desi stiu cat de mult plictisesc cifrele si ca pe multi ii fascineaza rasucirea indemanata a frazelor, imi permit sa extrag numai cateva cifre din aceste volume :
In anul 1938 Romania avea un venit national pe locuitor de 76 dolari, situandu-se pe locul 18 intre 20 de tari europene (dupa noi urmau doar Iugoslavia si Bulgaria). Valoarea neta pe locuitor a productiei industriale si agricole era de 46 dolari, ceeace ne plasa pe locul 17 din 18 tari ale continentului. Ponderea populatiei active era de 58,4 % din total, pe locul 1 din 20 de tari, deci o tara ce era un rezervor de forta de munca. In timp ce in 1938 in Germania 35,4% din populatia activa era ocupata in industrie, iar in Franta – 27,1%, in Romania aceasta pondere era de 7,2 % (Enciclopedia Romaniei, vol.III). In schimb, in acelasi an, 72 % din populatia tarii era ocupata in agricultura, Romania fiind pe locul 2 din 18 tari europene. Ponderea industriei in venitul national era de 16,9 %, plasand Romania pe locul penultim intre 18 tari europene, iar nivelul productivitatii muncii industriale pe persoana ocupata era de 290 dolari (ultimul loc in Europa), fata de media de 710 dolari a celor 18 tari. Tot ultimul loc il ocupa Romania si in productivitatea muncii in agricultura. In aceasta ramura, Romania avea cea mai mare suprafata arabila pe locuitor (0,678 ha.), dar o extrem de slaba dotare tehnica moderna : 5700 de tractoare adica 2436 ha. pe un tractor (locul 14 din 16 tari), fata de 62 ha./tractor in Elvetia, 106 ha.in Marea Britanie, 210 ha./tractor in Olanda etc. Numarul tractoarelor din Romania asigura lucrari mecanizate doar pe 5-6 % dinsuprafata arabila a tarii. Randamentele pe hectar la grau, orz, ovaz, cartofi, ne situau si ele pe locuri codase in Europa anului 1938. Datorita prabusirii preturilor, valoarea productiei agricole care in 1929 era de 109 miliarde lei, scazuse in 1933 la 48,6 miliarde lei, pentru ca in 1938 sa se ridice la 76,5 miliarde lei, desi volumul productiei crescuse cu peste 100.000 vagoane.
Productia metalurgica era modesta in 1937 : 121.714 tone fonta, 241.940 tone otel, 260.159 tone laminate. Consumul de produse din fier pe locuitor se ridica la 23-25 kg. si la 4,0-4,5 kg. tabla, ceeace reprezenta cca. 10 % din consumul tarilor industrial desvoltate. La consumul de electricitate pe locuitor Romania ocupa locul 19 (58 kwh.pe loc., fata de media pe 22 tari de 441 kwh./loc). In 1939 din totalul localitatilor Romaniei (171 orase si 8704 sate), doar 565 erau alimentate cu energie electrica, acoperind cca. 25 % din populatie. Intre 1930 si 1940, reteaua posturilor telefonice in intreaga tara a crescut de la 5.000 la 10.000. Numarul stiutorilor de carte era, la recensamantul din 1930, de 57 % (doar 25% in Basarabia), cel mai scazut procent din intreaga Europa.
La consumurile de textile si bumbac pe locuitor, disputam cu Spania ultimul loc intre 23 tari. La porumb, grau si alte cereale, consumul de 202 kg./loc. al locuitorului Romaniei situa tara pe locul 3 dintre 22 tari, insa la cel de carne (18 kg./an) se imparteau cu Turcia ultimele doua locuri din Europa. Ultimul loc din Europa pentru Romania si in privinta consumului de ciment (27,4 kg./loc.). In privinta comertului exterior, raportul valoric al unei tone import-export era de la 1 la 9 in 1929 (pentru o tona importata se exportau 9 tone), iar in 1932 raportul ajunsese la 1/14 ! Valoarea totala a productiei industriei romanesti era in 1938 de 253 milioane dolari (1 % din cea europeana), comparativ cu 9096 milioane dolari in Germania, 3155 milioane dol. in Franta, 875 milioane in Cehoslovacia, 241 milioane in Ungaria, 144 milioane in Grecia, 65 milioane in Bulgaria. Romania ocupa locul intai din Europa la mortalitatea infantila (182,5 la mie) , dar la rata mortalitatii generale (19,2 la mia de locuitori) Romania disputa locurile 1 si 2 cu Spania.
Ma opresc aici, desi ar fi interesant de cercetat critic si traseele modernizarii Romaniei in perioada regimului comunist, cu partile ei bune si rele. Se pot totusi trage niste concluzii din datele de mai sus. Cursa pentru intrare in modernitate, inceputa indata dupa primul razboi mondial, nu a reusit sa scoata tara din zona de jos a clasificarii economiilor tarilor europene. Deosebit de acuta era situatia in agricultura, unde se ridicau nenumarate obstacole in calea procesului de modernizare : o pondere excesiva al populatiei agricole, o structura inadecvata a proprietatii funciare, absenta mecanizarii etc. Industria prelucra materia prima din tara cu tehnologii mediocre, industrii de varf erau lipsa si nu aveam mari centre industriale, debuseele interne ale productiei erau inguste, etc. Retelele de comunicatii si transport erau reduse, iar cele existente – nesatisfacatoare si slab intretinute. Cuprinderea intregii populatii in sistemul de invatamant si al asistentei medicale avea mari lacune.
Problemele pe care, cu mari eforturi, Romania incerca sa le rezolve, desi incomplect, intre 1920 si 1940, erau cele ce se pusesera altor tari din occident cu un secol inainte. Ele trebuie luate in considerare atunci cand se doreste a se evalua, nepartinitor si sincer, drumul parcurs de Romania in secolul 20 spre a deveni o tara moderna.
Scris de Radu Negru

Intalnirea statelor puternice ale lumii - Heiligendamm, Germania 2007

Anuala intalnire G8 a celor mai dezvoltate tari din lume a scos din nou la iveala dezacordurile dintre SUA si Rusia.
Cele doua tari au puncte diferite de vedere în ceea ce priveste independenta provinciei sarbe Kosovo si asupra intentiei americanilor de a extinde scutul de apararea anti-racheta în Europa de Est.

Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov a lansat ideea in mod public ca Statele Unite ca ar intentiona sa relanseze cursa înarmarilor prin intentia de construire a unui sistemul de aparare anti-aeriana în Europa de Est.

Rusia a respins asigurarile date de Statele Unite ca sistemul de aparare anti-racheta nu ar ameninta spatiul Rusesc.
Secretarul de stat american, Condoleezza Rice pe de alta parte a declarat ca sistemul de aparare al Rusiei este atat de amplu încat Moscova nu ar trebui sa-si faca griji în legatura cu scutul anit-racheta american.
Doamna Rice a adaugat: "As aminti ca presedintele Putin a spus ieri ca rachetele balistice ale Rusiei pot coplesi, patrunde si distruge orice scut ridicat de Statele Unite." "Iar noi - a subliniat Condoleeza Rice - suntem de acord cu aceasta afirmatie."
Pareri contradictorii au aparut si în ce priveste viitorul statut al provinciei sarbe Kosovo.
Doamna Rice sustine ca aceasta nu va mai putea face parte din Serbia în vreme ce Serghei lavrov a declarat ca viitorul ei trebuie decis în urma unor convorbiri cu guvernul Serbiei.
Mediatorul ONU asupra viitorului provinciei Kosovo - Marti Ahtisaari - spera ca propunerea sa privind independenta provinciei va fi aprobata de Consiliul de Securitate pana la sfarsitul lunii mai.
Un vot favorabil este greu de previzionat atata vreme cat Rusia isi mentine ferm, cel putin deocamdata, pozitia.
Pe de alta parte Guvernul Serbiei respinge orice idee de secesiune a provinciei Kosovo.

In agenda de lucru a acestei intalniri marile puteri ale lumii trebuiau sa decida asupra termenilor globalizarii, democratizarii lumilor.
Astfel si-au asumat cuvantul hotarator trecand in agenda problemele politice, economice, militare ale lumii vizand locul si rolul de principali decidenti pe arena mondiala.
Exista oare o natiune atat de dezvoltata incat sa poata coordona dintr-o pozitie superioara celalti semeni ?

Descoperim in aceasta intalnire o preocupare asupra definirii lumilor nedemocratice. Participantii la summit,sefii de stat sau de guvern ai tarilor membre G8 adica Franta, Marea Britanie, Germania, Italia, Japonia, SUA, Canada si Rusia sunt invitati sa decida..

Toleranta celorlalte natiuni sa vina din demonstratiile de forta lipsite de justete din trecutul apropiat ?

Membrii grupului G8 probabil s-au grabit sa formeze un club al decidentilor, al democratilor, al celor ce participa in mod activ la facerea lumii in secolul XXI. Si prin acest lucru ar putea recurge “la toate mijloacele” pentru determinarea progresului democratic in lume fiind in masura sa decida inclusiv asupra constrangerilor astfel incat “democratia sa fie instaurata “.

Cine, si mai ales de ce isi propasesc aceste state propria forma politica impunand prin forta un standard a carui perfectionare se afla inca in derulare ?
Recesiunea economica mondiala vine sa amplifice asemenea sentimente de natura de a face iarasi din “strain” un interes de a expune propriile convingeri.

Un alt plan al intalnirii G8 scoate in evidenta efectele secundare ale esecului privind acordul de la Kyoto la care printe statele ce nu au ratificat acest protocol se afla unul dintre membrii marcanti ai acestor discutii. Statele Unite ale Americii se faceau responsabile in 2004 pentru 36,1% din totalul emisiilor de gaze de sera. In acelasi timp Rusia, se facea responsabila pentru 17,4% din emisiile de gaze de sera.
Rusia a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului.

Problema incalzirii globare si nerespectarea acordurilor internationale sunt puse pe seama altor state ce au depasit cortina supunerii, a "boom-ului" de piata, a cartelurior energetice deja contolate si au performat in eficientizarea resurselor avute la dispozitie.
Sa ne indreptam atentia catre Brazilia care a gasit calea consumului altor resurse decat cele conventionale (petrol) rupand astfel dependenta de cartelul controlat in 80% de SUA.
Mai mult , evenimentul insufla o ignoranta printre milioanele de oameni ce asteapta cu disperare ca aceste intalniri sa aduca intelegere asupra cauzelor saraciei globale si eradicarea acestui fenomen prin eliminarea disputelor celor mari ce se rasfrang intotdeuna asupra celor mici.
Poate ca mai trebuia inca o data facuta precizarea ca statele nu au simtiri si sentimente ci au doar interese ce le conduc.

Darius Stan,
12.06.2007

Schimbare la Elysee -Franţa are un nou preşedinte.

De îndată ce s-a instalat la Elyzee, Nicolas Sarkozy a făcut o promă vizită oficială la Berlin. Europa apre o prioritate pentru noul preşedinte mai preocupantă decât a lăsat să se înţeleagă în timpul campaniei electorale. Este important! Schimbările din Franţa intervin într-un moment important pentru continent. Vechea întrebare cine are nevoie de o Europă puternică devine şi mai obsedantă acum.
Ascensiunea lui Sarkozy este analizată cu un interes legitim. Pentru că Franţa, sub toţi preşedinţii, este unul dintre pilonii pe care se sprijină Europa. Vor fi multe de aflat. Dar, deocamdată să spunem că această ascensiune îşi are punctul de plecare în ambiţiile lui politice precoce, are ca rampă de susţinere partidul neo-gaullist şi pe Chirac însuşi, şi a fost favorizată de căderea stângii franceze de după Mitterrand. Mai greu de explicat, dar această ascensiune a fost favorizată şi de şocul re-politizării masive a francezilor în această campanie electorală. În mod normal, această re-politizare ar fi trebuit să-l ajute mai mult pe Bayrou, la centru. Nu se poate spune că cel care intenţiona să lovească bipolarismul politic tradiţional nu şi-a tras partea lui de avantaje prin atragerea nehotărâţilor, ceea ce explică excepţionala participare la vot, peste 84%, în ambele tururi. Dar Bazrou nu a reuşit pe deplin nici în strategia electorală, nici în atingerea obiectivului.
În Franţa, prin preşedintele Chirac, dreapta a fost la putere timp de 12 ani. O perioadă în care s-a înregistrat o redresare moderată economică dar nu şi suficientă pentru prosperitatea generală şi sincronizarea cu marile puteri europene, Germania şi Marea Britanie. Răzmeriţele cartierelor sărace, inflamarea chestiunii imigraţiei au provocat nemulţumirea multor francezi. Ei au văzut în acestea o slăbire a autorităţii statului într-un moment în care politica de delocalizare şi valurile de imigranţi îşi arătau sever consecinţele sociale. În plus, Parisul a înregistrat în ultimii doi ani un regres în rolul Franţei pe plan european din cauza respingerii Tratatului Constituţional, la referendumul din mai 2004. Acestea nu puteau fi ignorate tocmai în alegeri. Sarkozy le-a folosit şi a declanşat reacţia de re-politizare a francezilor în momentul cel mai potrivit, pe temele cele mai arzătoare, cu o determinare la care nu s-au ridicat ceilalţi contracandidaţi. Pe această cale a atras, poate nu atât cât Bayrou, dar mai mult decât Roayal, pe nehotărâţi şi pe indiferenţi.
Un sondaj venit la timp înainte de alegeri a aruncat în dezbaterile electorale şi tema sensibilă a funcţionării instituţiilor şi sănătăţii democraţiei: peste 53% dintre francezi considerau că democraţia nu funcţionează bine în Franţa. Acest păcat nu scutea pe guvernanţii de dreapta, inclusiv pe ministrul de Interne Sarkozy. Numai că el a întors cursul nemulţumirilor de guvernare din care ieşea (cu numai o lună inainte de alegeri) şi utilizarea sloganului ,,vreau să rupem cu trecutul”. Slogan care a prins - proporţional, la vot s-a văzut - mai bine decât în cazul lui Royal care şi ea, la rândul ei, cerea ruptura cu trecutul, mai ales cel al socialiştilor atât de mult şifonat de eşecul lui L. Jospin din 21 aprilie 2004.
Democraţia în Franţa este la ea acasă. Nimeni nu rămâne insensibil, mai ales în campanie electorală, la soarta ei. Candidata stângii s-a desprins pe cont propriu de ,,elefanţii” vinovaţi de ,,21 aprilie” şi de urmările acestuia. În ,,Pactul prezidenţial” Royal a avansat cea mai seducătoare idee politică, cea a anulării imperfecţiunile de funcţionare a instituţiilor statului prin stabilirea unor proporţii în alegerile pentru Camera Deputaţilor şi modificarea modului de alegeri pentru Senat. La prima vedere nu pare o inovaţie surprinzătoare. Numai că, pus sub lupă, se observă că obiectivul era unul fundamental. El urmărea, în fond, să creeze bazele încheierii etapei celei de a V-a Republici, marcată de gândirea lui Charles de Gaulle, adică de opţiunile de dreapta ale Franţei puternice de atunci. Ar fi putut să devină esenţial în victoria lui Segolene Royal dacă nu ar fi fost formulat vag şi, în plus, timid. A cui este vina? Să se fi speriat garda veche prea tare de forţarea electoratului? Sarkozy a preluat numai jumătate din acest obiectiv, a cerut reforma instituţională dar nu a mers până la acceptarea încheierii celei de a V-a Republici. Ar fi fost un sinucigaş şi, în plus, groparul dreptei.
Bayrou a pledat şi el pentru o nouă lege electorală, care să permită alegerea a 50% dintre deputaţi prin scrutin majoritar şi a 50% prin vot proporţional. Sarkozy a avut răspuns şi la această direcţie, a omorât-o din start acceptând ,,o doză de proporţionalitate” în Senat şi, populist, i-a ademenit pe cei mici cu grija lui că un procent prea mare de proporţionalitate nu le-ar da şanse să intre în Parlament!
Să recunoaştem, fie şi teoretic, această dezbatere este necesară nu numai în Franţa!
La mai puţin de o lună de primul tur de scrutin sondajele arătau că Royal şi Sarkozy aveau procentaje aproximativ egale în intenţiile de vot - cca. 27% - iar Bayrou 20%. Ascensiunea ultimului a fost remarcabilă, el adunând simpatii atât de la dreapta, cât şi de la stânga din rândul celor nehotărâţi. Se mai spunea că dacă Sarkozy şi Royal rămâneau în al doilea tur de scrutin, candidatul dreptei câştiga cu 51%. Se credea că şansele la un moment dat sunt egale înaintea primului tur de scrutin. Diferenţa s-a mărit apoi considerabil. Faţă de scorul înregistrat cu 5 ani în urmă de Jospin, deşi a acumulat cu 10 puncte, acestea nu i-au fost de-ajuns lui Royal. Greşeala stângii - ce păcat va fi avut Segolene însăşi, cel rol să fi avut ,,elefanţii”?- a fost că nu a limpezit destul apele pentru colaborarea cu Bayrou, nu a fost convingătoare pentru perspectivă. În aceste condiţii, deputaţii centrului au preferat siguranţa şi, în turul doi, au rămas lângă dreapta. Sarkozy ar fi pierdut cu siguranţă în al doilea tur de scrutin dacă intra nu Roayal ci…Bayrou! Electoratul de stânga - a se vedea suma voturilor obţinute de stânga şi de centru - ar fi votat in corpore cu Bayrou. Aşa, cei de la centru şi-au împărţit voturile în proporţii care l-au avantajat pe Sarkozy.
Nicolas Sarkozy a forţat pe toate căile desemnarea lui drept candidat unic iritând chiar şi o parte dintre partenerii lui politici. Inclusiv pe preşedintele Chirac care a cheltuit cu greu două vorbe pentru a anunţa că-i va da votul. Rezervele primului ministru Dominique au fost cu greu disimulate. S-ar părea că ambiţiosul Sarkozy a forţat inteligent destinul. În realitate, cel care fusese pregătit de Chirac pentru Elysee, Alain Jupe, a intrat cu aproximativ doi ani în urmă în complicaţii juridice minore, suficiente însă să-i bareze drumul. Al doilea preferat al lui Chirac, Dominique de Villepin, a făcut gafe mai mici decât Jupe, dar şi ele stânjenitoare pentru un aristocrat ca Villepin, aşa că cel de al treilea, adică Sarkozy, şi-a văzut calea deschisă nu spre palatul guvernamental ci spre cel prezidenţial! Partenerii au ce să-i reproşeze dar nu mai au cum. Poate doar îndepărtarea de gaullism, previzibilă, pe care a probat-o clar în vizita făcută în Statele Unite, la sfârşitul lui 2006. Nu apropierea lui de conservatorii neo-liberali americani contează ci îndepărtarea de tradiţia gaullistă care raporta identitatea franceză în primul rând la capacitatea Franţei de a fi independentă până şi faţă de Statele Unite. Era o mândrie care satisfăcea orgoliul francezilor. Când majoritatea francezilor au spus ,,nu” Constituţiei europene, ei au respins tocmai accentele neo-liberale de sorginte americană. Sigur, era şi spaima în faţa pericolului diminuării intervenţiei statului în protecţia socială, calul de bătaie al socialiştilor. Cu ceva timp în urmă, când Segolene Royal l-a atacat pentru derapajele în materie de emigraţie şi de politică socială, Sarkozy a deplasat discuţia pe terenul identităţii naţionale a Franţei probabil şi pentru a diminua, măcar indirect, din îndepărtarea lui de tradiţia gaullistă. El a propus crearea unui minister al interesului naţional dar, ca să nu-şi piardă din electorat, a adăugat în obiectivul ministerului, pe acelaşi plan, chestiunea imigraţiei. Conceptul, era cel puţin ambiguu şi putea fi exploatat cu succes nu numai de extrema dreaptă a lui Le Pen, ci chiar de către socialiştii. Dar s-a întâmplat ca Sarkozy să recupereze la timp din platforma electorală şi de la extrema dreaptă, şi de la socialişti atât cât trebuia ca să dilueze platformele acestora şi să nu-şi şocheze proprii parteneri. Atacul adversarilor pe tema incapacităţii lui Sarkozy de a asigura ,,coeziunea naţională” a rămas astfel fără mare ecou.
La festivităţile de la Berlin pentru marcarea a 50 de ani de la crearea primelor instituţii comunitare europene, Angela Merkel a demonstrat, odată în plus, forţa şi ambiţia Germaniei de a conduce procesul de unificare şi consolidare a Europei. În condiţiile relansării viguroase, sub preşedinţia Germaniei, a proiectului reformelor în Europa unită, inclusiv, adoptarea noii Constituţii, prioritar pentru francezi devine reforma instituţiilor celei de a V-a Republici. Numai realizarea acesteia (care înseamnă şi favorizarea apariţiei unei noi clase politice) ar mai uşura Parisului lupta pe care o duce pentru a nu ieşi din jocul politic al Europei de mâine. Acest lucru l-a înţeles rapid noua echipă de putere, încă în formare, de la Paris. De aceea, Sarkozy as-a grăbit să ajungă la Berlin.
Să fim, însă drepţi şi să recunoaştem că predecesorii lui Sarkozy au fost lideri puternici şi respectaţi pentru că, indiferent de culoarea lor politică, au ştiut să-şi facă prieteni şi în Germania lui Kohl, Schroeder sau Merkel, şi în Marea Britanie a lui Thtcher sau a Blair, şi în Rusia lui Elţân sau Putin. De la De Gaulle şi până astăzi, Franţa a orientat cu prioritate şi corect relaţiile ei cu puterile europene.
Ce se va întâmpla sub ambiţiosul Sarkozy? Vom vedea.
Este important să urmărim şi contextul momentului alegerilor
Franţa este putere nucleară, membru al Consiliului de Securitate, este a VI-a putere comercială mondială şi are un rol esenţial în construcţia Europei de mâine; ocupă locul 28 în privinţa competitivităţii economice şi pe locul trei într-un clasament al investiţiilor
Franţa a traversat o perioadă de criză mai pronunţată decât Germania şi Marea Britanie iar aceasta are relevanţă la scara puterii politice în procesul construcţiei europene. Explicaţii pot fi găsite în epuizarea acumulărilor din perioada colonialismului, stagnarea timp de trei decenii a reformelor politice, sociale şi economice, de ce nu, chiar şi absenţa unor mari personalităţi politice. Chirac este o excepţie ca european. Să mai adăugăm efectele unor măsuri din categoria a ceea ce se numeşte l’exception francaise, adică preferinţe suverantiste şi protecţioniste vizibile, alergie la mondializare, responsabilitate pentru blocarea Constituţiei Europei în urma referendumului, cu consecinţele negative pe planul rolului ei în Europa.
În campania electorală au fost avansate două proiecte politice majore, unul liberal, al dreptei lui Sarkozy, în final câştigător şi unul socialist, al lui Royal. A fost seducător pentru o bună parte dintre francezi şi proiectul republican, al centrului lui Bayrou. Dar nu suficient de precis. Celelalte proiecte ale extremei drepte, extremei stângi şi al verzilor au cunoscut eşecuri istorice.
Proiectul stangii
Să ne oprim mai întâi la proiectul stângii. Royal a propus un ,,pact prezidenţial” care avea patru dimensiuni:
- socială, care urmărea lupta împotriva inegalităţilor; direcţia cea mai puternică a atacului împotriva dreptei liberale;
- instituţională, pentru reînnoirea democratică şi reforma profundă a instituţiilor celei de a V-a Republici.
- ecologică prin care se urmărea atragerea electoratului verzilor;
- europeană, necesară relansării economice şi instituţionale pentru recâştigarea rolului Franţei în Europa, afectat serios, în beneficiul Germaniei şi al Marii Britanii, după eşecul referendumului din mai 2004. Aceasta este, poate, cea mai deficitară şi mai puţin consistentă dintre propunerile stângii.
Dimensiunea externă a fost slabă. Royal a fost favorabilă condiţionat NATO, a cerut ,,să rezistăm tropismelor de extensie permanentă a câmpurilor de acţiune şi a domeniilor de intervenţie” ale acesteia. (,,de resister aux tropism d’extension permanente des champs d’action et des domaines d’intervention de l,OTAN). În privinţa Uniunii Europene a sugerat renegocierea Tratatului Constituţional pentru îmbunătăţirea capitolului social, a susţinut necesitatea extinderii şi acceptarea Turciei în Uniune.
Politic, proiectul stângii propus de Royal a urmărit o ruptură cu socialismul clasic şi realizarea unei sinteze a aspiraţiilor contradictorii din societatea franceză de azi, adică:
a. între vechea cultură socialistă şi exigenţele unei societăţi devenită alergică la ideologii;
b. între economia de piaţă şi o societate a solidarităţii.
Royal a vorbit în termeni noi despre valorile democraţiei franceze, a renunţat la modelul stângii utopice imaginat de reforma din 1983 care pretindea că socialismul poate fi instaurat într-o singură ţară fără să ţină cont de Europa, atunci, şi de globalizare, acum. Ea a sesizat corect că principală victimă a noii etape de dezvoltare economică şi socială a Franţei este clasa medie şi a înţeles să se adreseze direct spaţiului provincial şi rural, indiferente sau chiar ostile până acum ideilor socialiste (Limousin, Pirinei).
Pentru acest tip de program, Royal a renunţat la dependenţa de aparatul de partid, la solidaritatea cu stânga de la stânga, a împrumutat din ideile liberale.
O exemplificare: solidaritatea, valoare exacerbată cândva de socialişti, suferă modificări de fond în programul socialist al lui S.Royal. Ea a cerut ca solidaritatea să nu excludă competiţia. Adică, voinţa de a împărţi bogăţia trebuie să fie asociată cu preocuparea, obsesia de a o crea. Nici o cheltuială nu trebuie promisă dacă nu eşti sigur că deţii soluţia compensării ei printr-o reţetă echivalentă. Royal a renunţat la formula ,,fiecăruia după necesităţi” şi, pentru a câştiga din electoratul centriştilor sau pe liberalii de stânga ai lui Sarkozy, s-a apropiat de formula liberală ,,fiecăruia după merit” pe care a amendat-o: ,,fiecăruia după drepturi”. Dacă Royal ar fi câştigat alegerile prezidenţiale, aici ar fi fost o adevărată înnoire a gândirii socialiste, ar fi însemnat salvarea proiectului socialist. Ideea nu a avut timp de maturizare. Rateul lui Royal va avea consecinţe grave pentru socialişti aflaţi în faţa celui de al treilea eşec consecutiv. Ei nu au avut în a V-cea Republică decât un preşedinte, pe Mitterrand. În campanie, ei nu au dat semne evidente că se desprind de gândirea lui Jaures în schimb au distilat greu sfatul lui Rocard să facă gesturi esenţiale pentru Centru. Royal, în plus, s-a lovit de garda veghe care, acum, o acuză de personalizarea campaniei, de ignorarea forţei colective. (D.Strauss-Kahn, L. Fabius; Emanuelli, mai la stânga, a fost ceva mai conciliant).
Royal a pierdut şi, odată cu ea, socialiştii intră într-o nouă perioadă de criză. Cele patru săptămâni până la alegerile legislative nu ajung pentru refacerea terenului. Decât dacă noile mişcări de stradă ale emigranţilor anti-Sarkozy nu vor lua amploare. Adică a celor care nu uită că noul preşedinte i-a făcut ,, les racailles”.
Politician rafinat, contrariind prin calmul comportamentului, prin echilibrul discursului tradiţia socialistă, cu împrumuturi din patetismul gaullist, Royal a ţinut să inspire un nou tip de autoritate şi de ordine. A introdus o doză de subliminal religios, a vorbit din uşa capelei copilăriei şi a apărut adesea în alb, împrumutând un chip de Cristos feminin.
Să recurgem la o concluzie a unui francez, Ph. Sollers: ,,Si Ségolene est batue, ce qui est malheureusement et nationalistiquement probabil, elle sera brulée. Et le peuple français aura dit non au monde entier”.
Cam mult, totuşi !
Proiectul republican, al centrului lui Bayrou, U.D.F. a întrunit 18% din sufragiile electoratului. Bayrou a încercat să stopeze depolitizarea francezilor - nu a reuşit decât determinarea nehotărâţilor să vină la vot - şi să blocheze bipolarismul. El a profitat de transgresările ideologice. Dacă ar fi reuşit, tentativa lui Bayrou fi fost o bună inovaţie politică; acest proiect a eşuat pentru că deputaţii centrişti nu au acceptat să meargă cu Royal fiind interesaţi să-şi conserve, lângă actualii parteneri, şansele în apropiatele alegeri legislative. De asemenea, Bayrou a pornit târziu proiectul, a fost chiar ezitant şi nu a tranşat - de fapt nici până acum - cu cine doreşte să meargă la drum în viitor.
Proiectul extremei drepte şi-a accentuat inadecvarea şi a intrat în criză. Dreapta lui Sarkozy a recuperat multe dintre obiectivele acestuia, diluându-l substanţial. Le Pen dispare ca om politic după acest eşec dar, spun unii, nu şi ideile lui.
Proiectele extremei stângi nu mai contează preşedintelui Chirac.
Franţa intră într-o nouă etapă. Alegerea lui Sarkozy este, după unii, favorabilă reformelor profunde, liberale. Ce fel de liberalism? De tip european? De tip american? Pentru că există diferenţe. În condiţiile mondializării, chiar in Franţa se vorbeşte despre o nouă privire asupra capitalismului. Ce ne mai spune capitalismul se întreabă noii filozofi, noii economişti francezi. O dezbatere care nu a încetat să marcheze toată perioada alegerilor
Proiectul liberal al lui Nikolas Sarkozy
Sarkozy a cerut ruptura cu trecutul clasic al dreptei. Strategic, a urmărit să diminueze din efectul uzurii puterii, pe care o reprezenta, şi a reuşit. Programul lui politic a vizat reforma statului fără schimbarea instituţională a celei de a V-a Republici. A readus în prim plan ideea orgoliului şi identităţii naţionale. A pledat împotriva egalitarismului tradiţional francez şi a cerut lichidarea amintirii lui ,,mai 1968”, pagina de glorie a stângii. Nou: Sarkozy a evocat valorile morale şi religioase ale Franţei a cărei reputaţie este de stat laic. În plus, el a susţinut că ,,nu pot fi ignorate rădăcinile creştine ale Europei, cât şi ale Franţei”, ceea ce reprezintă o îndepărtare de poziţia Parisului la redactarea Constituţiei Europei.
Sarkozy a propus un minister al identităţii naţionale şi imigrării, formulă ambiguă, nedezvoltată. El concepe interesul naţional numai în sensul în care francezii au nevoie de repere şi de personalităţi cu criterii bine alese şi acceptate de toată lumea.
Economic a susţinut conceptele liberale privind dezvoltarea, încurajarea investiţiilor şi câştigul proporţional cu meritele, echilibrarea drepturilor şi a datoriilor; a preferat, iniţial cu entuziasm, neoliberalismul de tip american pentru ca, din nevoi tactice electorale, să estompeze excesele.
Pe plan social, a atacat moderat conceptul de stat-providenţă evitând poziţii tranşante antisociale; a amendat concepţia dreptei privind valoarea muncii cerând ,,integrarea socială prin muncă”; a lansat un fel de Plan Marshall pentru zonele defavorizate, mai ales pentru periferiile endemic revoltate, care să urmărească dezvoltarea şi nu subvenţionarea acestora cum au pretins socialiştii de la Jospin până la Royal.
În sensibila problemă a imigranţilor Sarkozy a pornit de la o realitate greu de pus la îndoială, de altfel şi cauză a multor tensiuni, neexprimată transparent, dar nu şi ignorată pe fond. Anume că în societatea franceză există, în forme şi doze diferite, inegalitate, manifestări de rasism, de xenofobie, de şovinism. Electoral, Sarkozy a exploatat contradicţia din politicile sociale de până acum între a primi nelimitat imigranţi şi a rămâne indiferent la soarta acestora, adică de a nu le asigura locuri de muncă, locuinţe şi integrare lingvistică. Evocând pericolul politicilor de până acum, şi de dreapta, şi mai ales de stânga, Sarkozy a riscat şi a rămas consecvent cu poziţia lui ca ministru de Interne, adesea criticată pentru duritatea de tratament a reprimării mişcărilor violente de cartier şi a pedepsirii delicvenţilor, inclusiv minori. Pusă aşa problema, a câştigat electoratul îngrijorat de perspectiva dispariţiei locurilor de muncă pentru francezi. A dus tratative secrete de colaborare cu Le Pen şi s-a deschis spre extrema dreapta atât cât era nevoie pentru a câştiga electoratul acesteia.
În politica externă a urmărit accentuat nevoia unui nou tip de relaţii cu SUA. A pledat, iniţial prudent, este adevărat, pentru atlantism lăsând pe planul doi europenismul. A revenit progresiv la europenism şi la nevoia parteneriatului cu Germania în susţinerea progresului consolidării Uniunii Europene. După victorie şi-a clarificat mesajul, a promis SUA prietenia Franţei dar a cerut americanilor să înţeleagă şi să accepte poziţii diferite. S-a arătat ostil unei noi extinderi a U.E. şi, mai ales, intrării Turciei în Uniune. A optat pentru un Tratat Constituţional simplificat, formulă, cred, mai bună dacă nu ar ridica probleme serioase de renegociere, şi a promis aprobarea acestuia în Parlament, nu prin referendum. Sarkozy a uitat că el este la originea iniţierii referendumului în Franţa, avansând ideea chiar împotriva poziţiei propriului guvern şi a Soarta gaullismului este în pericol?
Pe alt plan, Sarkozy poate deveni primul lider francez care să rupă legătura dreptei cu gaullismul. Sunt greu de evaluat consecinţele politice ale acestei direcţii, o adevărată depersonalizare a dreptei franceze.
Să vedem, printr-o scurtă şi necesară privire înapoi, ce a reprezentat gaullismul.
Când a revenit, pe 14 iunie 1944, în Franţa, de la Londra, generalul Charles de Gaulle a întreprins măsuri urgente pentru restabilirea autorităţii puterii centrale şi a obţinut acordul comuniştilor, cei care reprezentau rezistenta în faţa naziştilor, pentru putea dizolvarea miliţiilor patriotice şi a încropi o armată cu care Franţa putea să revină pe câmpul operaţional, la sfârşitul războiului. Era necesar pentru a putea să se aşeze la masa tratativelor pentru pace! Acum începe, pe plan intern, şi lunga bătălie pentru lichidarea celei de a IV-a Republici. Adevărata lovitură dată instituţiilor franceze neputincioase în faţa nazismului şi discreditate politic este dată în 1958 când de Gaulle se întoarce, printr-o lovitură de forţă, la putere. Instalarea celei de a V-a Republici reprezintă nu numai renovarea instituţională ci şi o nouă filozofie politică: gaullismul. O filozofie care se axează pe trei idei de forţă: misiunea, independenţa şi puterea Franţei. Gaullismul incarnează voinţa de unitate a poporului francez şi de apărarea a autorităţii statului. Ceea ce dă forţă gaullismului nu este numai personalitatea puternică a fondatorului ci, mai ales, priza excepţională a acţiunii acestuia în contra partidelor politice, discursul lui economic paternalist şi exaltarea naţiunii. Imediat ce a scăpat de calvarul războiului din Algeria şi a realizat stabilitatea şi întărirea pe plan intern, Charles de Gaulle va investi întreaga sa energie şi autoritate pentru revenirea Franţei în rândul marilor puteri. Absentă la conferinţele de la Ialta şi Potsdam şi, deci de la înţelegerile pentru împărţirea lumii postbelice, Franţa dispăruse din jocul deciziilor. Lumea se aşeza temeinic în blocuri ideologice, militare economice distincte. Ţinta lui de Gaulle era înlăturarea bipolarismului rezultat din aceste înţelegeri. El a respins ideea utilităţii blocurilor militare şi s-a manifestat ostil faţă de orice fel de dependenţă atlantică. A urmărit cu încăpăţânare să consolidează puterea militară a Franţei (la 13 februarie 1960 intră în posesia primei bombe atomice), să dobândească independenţa financiară (adoptă ,,francul greu”) şi să dezangajeze Franţa treptat din structurile militare NATO (proces început în 1959 şi încheiat în 1967). Lupta lui împotriva hegemoniei mondiale a dolarului prin adoptarea ,,etalonului-aur”, afirmarea independenţei politice prin refuzul structurilor supranaţionale europene sau atlantice îl fixează pe de Gaulle ca un lider european incontestabil, De pe această poziţie câştigată, preşedintele Franţei a abordat diferit viitorul Europei. Determinarea lui de a nu accepta nici un abandon în problema suveranităţii începe să slăbească în favoarea opţiunii pentru o Europă unită şi puternică, o veritabilă forţă între cei doi giganţi, SUA şi Uniunea Sovietică. Dar percepţia antiamericanismului lui de Gaulle va fi mai puternică decât cea a anti-sovietismului lui. De aici, îndreptăţita considerare a lui ca cel mai antiamerican dintre liderii europeni. Viitorul lui ca om politic va lua sfârşit în 1969, după faimoasele revolte declanşate de studenţii de la Sorbona, în mai 1968. Dar ideile gaullismului vor guverna mult timp Franţa, chiar şi în timpul prezidenţiatului socialist al lui Mitterrand. Este drept, cu modificările pe care istoria le impunea. Oricum, adaptările au fost întotdeauna convenabile Parisului. Remanenţa antiamericanismului francez se va manifesta uneori cu puseuri grave, cum a fost în cazul războiului din Irak, dar nu va mai fi ceea ce a fost în timpul lui de Gaulle.
Va dispărea total în timpul lui Sarkozy?
Un alt tip de preşedinte!
Sarkozy este fiul unui emigrant politic ungur. Tatăl a părăsit Ungaria în 1955, ca reacţie la instalarea în ţara lui a puterii şi a armatei sovietice, după război. Mama era evreică spaniolă creştinată catolic. Nu are complexul originii, a primit de copil o educaţie pur franceză: Tatăl, Paul Sarkozy, a afirmat: ,,Nu am vrut să-i învăţ pe copiii mei ungureşte. Ungaria este o ţară mică, nu le era de folos. În plus, am vrut ca fiii mei să fie pe deplin francezi” (N. Sarkozy ,,Memoires”).
În privinţa originii, Sarkozy a preferat să nu se explice direct, a evidenţiat constant şi îndârjit că datorează totul Franţei şi că va face, de asemenea, totul pentru Franţa. Numai Le Pen a făcut iluzii insultătoare la originea lui:
,, Sarkozy este un ungur puţin francizat”.
Sarkozy este perceput ca un profesionist al politicii dominat de dorinţa de putere, atras de neoliberalismul american. Are o bună mobilitate politică, este tenace, ambiţios, dur, energic. Are legăturii puternice în concernele mediatice şi este preocupat, chiar obsedat de ideea mediatizării.
Constituţia franceză conferă puterii prezidenţiale cea mai mare autoritate politică în comparaţie cu alte regimuri democratice din Europa. Într-atât de mare, afirmă unii, încât numai tradiţia şi forţa democraţiei pot împiedica derapajele spre dictatură. Să mai adăugăm la acestea şi cultura politică naţională.
Iată câteva dintre aceste puteri:
Preşedintele numeşte şi revocă membrii Guvernului, poate dizolva Parlamentul, poate recurge la referendum pentru a modifica Constituţia, alege titularii pentru toate funcţiile importante de stat, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, are imunitate totală penală şi politică.
,,Preşedintele deţine atâtea puteri încât echilibrul democratic depinde de el” a afirmai Robert Badinter, personalitate marcantă a magistraturii franceze, fost ministru al Justiţiei.
A bon entendeur, salut!
Sincronizarea Franţei la ceasul Europei este necesară pentru a nu-şi afecta statutul şi rolul european, pentru a rămâne de importanţa Germaniei şi Marii Britanii pe continent. Pentru aceasta noua administraţie instalată odată cu preşedinţia lui Sarkozy îşi propune să găsească mijloace care să-i permită Franţei apropierea rapidă de normele de performanţă ale celor două state. Se consideră că este posibil şi, cel puţin după cum rezultă din proiectul electoral, vor fi luate măsuri pentru creşterea nivelului economic, atingerea mobilităţii economiilor germane şi britanice şi adoptarea de politici de fiscalitate compatibile şi comparabile.
O Franţă solitară, fără Europa, nu are dimensiuni suficiente pentru a rezista globalizării; nu poate avea viitor în faţa giganţilor lumii - la care s-au adăugat China şi India acum - decât prin concertare europeană.

Reacţii la alegerile din Franţa
Uniunea Europeană. Sarkozy este perceput contradictoriu dar, în logica proporţionalităţii de reprezentare în instituţiile europene, a fost preferat lui S. Royal. Au existat şi rezerve. Opţiunea lui Sarkozy pentru aprobarea Tratatului Constituţional în Parlament a fost salutată dar nu şi reducerea acestuia la câteva pagini pentru că ar presupune reluarea calvarului renegocierilor. Bruxellesul este stânjenit de opoziţia lui la aderarea Turciei şi a cerut, deja, Franţei să aştepte şi să se pronunţe în această privinţă după cei 10 ani necesari negocierilor preparatorii. Asta face exact două mandate prezidenţiale! Altfel, Franţa îşi asumă responsabilităţile încălcării acordului solidar de la aprobarea acestora. Este un avertisment Aceasta înseamnă că Bruxellesul nu este dispus să accepte ieşirea din front.
Sarkozy şi Uniunea Europeană se întâlnesc într-o chestiune esenţială, controlul emigraţie, Bruxellesul pregăteşte un plan de măsuri în care se regăsesc multe din elementele conceptuale ale programului noului preşedinte francez.
În Germania s-a considerat că alegerile au surprins Franţa slăbită, că francezi traversează o criză de identitate. Temerea unora că spectrul politic francez se deplasează spre stânga a fost infirmată la alegeri. Politic, s-ar crede că Angela Merkel se simte mai confortabil lângă Sarkozy dar relaţiile dintre cele două puteri europene nu sunt influenţate de culoarea politică a liderilor, ci impuse de istorie. Kohl a fost prieten cu Mitterrand, acesta chiar i-a subvenţionat campania germanului prin tehnica lui ,, Elf lubrifie tout”.
Declarativ, SUA au fost interesate de personalitatea şi nu de ideile electorale ale candidaţilor pentru că preferă lideri europeni puternici. În realitate, au dorit victoria lui Sarkozy pentru pro-americanismul lui. Bush este mulţumit că a scăpat de D. de Villepin. Prin Sarkozy, SUA au o garanţie că pot schimba adversitatea gaullistă istorică şi să implanteze neoliberalismul în Franţa. Ar a avea, alături de Marea Britanie, un al doilea pilon major în Europa. Totuşi, pentru analiză, ofer două reflecţii. Un ziar american a titrat: ,,Nimic nu este mai dăunător pentru un politician francez decât pro-americanismul lui” iar în New York Times s-a scris imediat după alegeri.: ,,În Franţa totul se schimbă, nimic nu se schimbă”.
Marea Britanie este în perioadă de schimbări importante. Laburiştii lui Blair au avut relaţii excelente cu dreapta lui Chirac, premierul l-a felicitat, chiar în limba franceză şi cu entuziast pe preşedintele ales. Cât priveşte pe conservatori, aceştia au preferat firesc pe Sarkozy. Şi unii, şi alţii remarcă disponibilitatea acestuia spre atlantism.
Rusia. Sarkozy a lăsat să se înţeleagă o schimbare de tratament (,,parler vrai”) în relaţiile cu Rusia. La Moscova au apărut primele iritări dar ele pot fi puse şi în contextul reevaluărilor raporturilor generale ale Moscovei cu Occidentul. Trebuie amintit că între cele două ţări există un parteneriat politic, un mecanism instituţional, Consiliul franco-rus de cooperare pe probleme de securitate, care poate activa oricând consultări pe linia Ministerelor de Externe şi Apărării. Putin a avut relaţii prieteneşti cu Chirac, acesta i-a acordat preşedintelui francez ,,Legiunea de Onoare”. Nu l-a cultivat pe Sarkozy. Cei doi preşedinţi se vor întâlni la începutul lui iunie, la Berlin, la reuniunea G-8 si acolo se va vedea care este semnificaţia acelui ,,parler vrai” cu Rusia şi ce motivează, cu adevărat, au iritarea Moscovei.
Pe de altă parte, cred că, exceptând Germania, Rusia tratează acum oarecum în bloc puterile occidentale din Uniunea Europeană şi că, în multe cazuri, Franţa suportă acest tratament. Poate fi numai o impresie.
China încă nu pare interesată de mişcările politice şi de ideile din Europa şi a manifestat o oarecare neutralitate faţă de candidaţi. În relaţiile cu Parisul este interesată în parteneriatul comercial (acum Franţa este cel mai mare partener comercial al Chinei din Europa).
Japonia preferă o Franţă cu economie liberală, o interesează ponderea Franţei în Europa şi a Europei în lume.
Israelul este pro-Sarkozy.
Spania, Italia, Canada şi Quebec, America latină, ţările arabe (Liban, A. Saudită, E.Arabe) au preferat-o pe Royal.

România După 1989, Franţa si preşedintele Mitterrand au avut o atitudine constructivă faţă de ţara noastră. A existat şi un interes francez: recuperarea României, integrarea ei în zona franceză de influenţă din Răsărit. Evoluţiile din ţara noastă, mai ales mineriadele, au provocat confuzii la Paris. Pe acest fond, Franţa a rămas în espectativă prea mult timp percepând disproporţionat evenimentele pana la a vede un pericol de restauraţie. Parisul nu a realizat - poate nici azi pe deplin - că în România, ca şi în restul Europei de Est, s-a consolidat orientarea de dreapta. Paradoxul face ca orientarea de dreapta din România să fie susţinut chiar şi de stânga franceză.
Autorităţile române l-au felicitat pe Sarkozy, au reluat locurile comune privind legăturile istorice româno-franceze şi atitudinea favorabilă a Franţei în anumite momente. Au calificat proiectul european al noului preşedinte diferit de cel al României in problema Tratatului Constituţional si in chestiunea Balcanilor.
Cred ca nu greşesc prea mult daca afirm ca, după intrarea României în Uniunea Europeană, interesul politic al Franţei în ţara noastră s-a diminuat. Relaţiile României cu Franţa vor depinde de interesul economic al Parisului pentru noi şi pentru regiunea mai extinsă de la Dunăre. Cea a Balcanilor îi pe alţii.

Date statistice în alegerile din 2007
Participare la vot: în ambele tururi: 84%, cel mai mare; de obicei era ceva mai mult de 50%. Procentaje: Sarkozy: I:31,18%, II 53, 37%; Royal: I:25,87% (cu 10 procente mai mult decât Jospin în 21 aprilie 2002, scor atins numai de Mitterrand), II 46, 63%. Împreună au strâns 57% din voturile exprimate în Turul 1, adică 21 de milioane (în 2002, Chirac şi Jospin au avut 36%, adică 10 milioane de voturi). Bayrou: 18,55% ( de trei ori mai mult decât în 2002); Le Pen: 10,51% (cu 7 mai puţin decât în 2002); Besancenot (Ligue Communiste Revolutionnaire) 4,08%; Philppe de Villiers (mouvement pour la France, dreapta) 2,23%; Marie-George Buffet (Gauche Populaire et Antiliberale) 1,39%; Dominique Voynet (verzii) 1,57%; Arlette lagouilles !,33%; jose Bove, !,32%; Fr.Nihou (vânătorii) !,15%; G. Schivardi, 0,34%.

Sistemul republican în Franţa
Până la Revoluţia din 1789, termenul de republică a fost întrebuinţat cu două sensuri: primul desemna treburile publice, guvernare în sens larg. Al doilea presupunea guvernarea mai multora, sens regăsit la Montesquieu în ,,Esprit de lois”. Revoluţia a modificat aceste semnificaţii.
Prima Republică a fost instaurată la 10 august 1792, dată la care Adunarea legislativă l-a suspendat din funcţie pe Ludovic al XVI-lea. Ea a fost, însă, instaurată de girondini şi a durat din 21 septembrie 1792 până în 18 mai 1804. Instituţional era divizată în Convenţie, Directorat şi Consulat.
A II-a Republică rezultă din Revoluţia de la 1848, durează din 25 februarie 1848 până la 7 noiembrie 1852, este legată de persoane politice de stânga, ca Barbès, L.Blanc, teoretician socialist (,,Dreptul la muncă”; ;;Organizarea muncii”, Blanqui, Raspail.
A III Republică intervine în condiţiile războiului franco-prusac, este instaurată la 4 septembrie 1870 şi se întinde pe o perioadă neunitară istorico-politic, până în 13 iulie 1940. Personalităţi: L. Blum, Bouisson, A. Briand, Clemenceau, Daladier, Gambetta, Jaures, Millerand, R. Poincare. Apare de Gaulle.
A IV-Republică durează din 1946 până în 1958 şi îi are ca protagonişti pe de Gaulle, Bidault, L. Blum, Auriol, Rene Coty.
A V-a Republică este o instituţia care poartă pecetea lui de Gaulle.
Alţi preşedinţi: Pompidou, V.G. d’Estaing, Fr. Mitterrand, J. Chirac. Un singur preşedinte de stânga, Mitterrand.
Ambasador George Apostoiu

Integrarea României şi politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene*

Prof. Univ. Dr.Constantin Vlad
Membru fondator al Academiei Oamenilor de :Ştiinţă din România

1.Încep cu afirmarea unui adevăr banal: omul îşi trăieşte propria istorie. Şi, cu toate că este o fiinţă înzestrată cu raţiune, sau – cum spunea Arghezi: e un cocor care zboară pe dinăuntru – nu devine conştient de acest lucru decât atunci când însăşi viaţa lui ajunge istorie.
Noi, românii, trăim în prezent o astfel de istorie. Însă, desgustaţi şi derutaţi de interminabilele inepţii şi ciorovăieli ale politicenilor şi de păruielile dintre anumite palate; exasperaţi de creşterea aproape lună de lună a facturilor la facilităţi, de taxele mai numeroase şi mai marti; suprasaturaţi de talk-show-uri, prea adesea mai mult decât mediocre, devenite un fel de sport naţional; de-a dreptul zăpăciţi de discuţii cu vecinii, pe marginea şanţului sau în tramvai şi metrou, în care toţi se pricep la toate, etc. etc. uităm să băgăm de seamă că istoria se face acum, de această dată şi cu noi şi – să sperăm – şi pentru noi. Într-o epocă în care globalizarea nu e nicidecum o vorbă goală, când mari puteri caută, asiduu, parteneri, România, care nu se numără printre aceste mari puteri, încetează de a mai fi singură. Ea nu mai este singură în ceea ce priveşte protecţia propriei securităţi şi statutul său internaţional, datorită apartenenţei la Alianţa Nord-Atlantică; desigur, această aparteneţă cere preţul ei şi, din păcate, avem un talent aparte spre a face noi înşine acest preţ mai piperat, în condiţii când alţii, inclusiv vecini de-ai noştri, se pricep foarte bine să-l reducă. Totodată, de la 1 ianuarie 2007, ea nu mai este singură din punct de vedere al existenţei şi perspectivelor sale ca ţară, ca societate, prin intrarea în marea familie reprezentată de Uniunea Europeană .

2.În pregătirile pentru integrare şi în primele luni după admitere, toată atenţia şi eforturile societăţii româneşti în ceea ce priveşte Uniunea Europeană se îndreaptă spre sarcini imediate: combaterea corupţiei, creşterea performanţelor administrative, mărirea veniturilor statului şi a capacităţii de absorbţie a fondurilor comunitare ş.a. Acest lucru este pe deplin de înţeles: primele şocuri ale integrării în astfel de zone vor fi resimţite. Se vorbeşte însă puţin şi, probabil, se face la fel de puţin pentru pregătirea ţării în ceea ce priveşte înscrierea politicii externe şi a diplomaţiei româneşti în compartimentul reprezentat de politica externă şi de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene; compartiment dintre cele mai complexe, dificile, mai puţin formalizat, dar de cea mai mare semnificaţie şi perspectivă în ansamblul construcţiei europene. Desigur, acquis-ul pe care o ţară candidată la aderare trebuie să-l asimileze, introducâdu-l în propriul sistem juridic, este mai sărac în ceea ce priveşte PESC. Dar dacă noi, ca ţară, nu suntem suficient de bine pregătiţi în acest domeniu, consecinţele le vom suporta nu numai pe termen scurt, ci şi pe timp îndelungat; cu alte cuvinte, acele consecinţe vor afecta România într-o perspectivă strategică. Voi arăta imediat ce înţeleg prin aceasta.

3.Ideea unei politici externe şi de securitate comună era una dintre inovaţiile importante introduse la nivel instituţional de Tratatul de la Maastricht (februarie 1992). Desigur, construcţia pe care o reglementa Tratatul în această privinţă nu se ridica pe un teren gol, dar reprezenta un mare pas înainte şi reflecta noul nivel, mai înalt, al integrării europene.
3.1.În ceea ce priveşte acumulările anterioare, este de amintit că încă în 1973, prin ceea ce se numea Cel de-al doilea Raport Davignon asupra cooperării politice se afirma că Europa necesită de acum să-şi stabilească poziţia proprie în lume ca o entitate distinctă, în special în negocierile internaţionale care este de presupus să aibă o influenţă decisivă asupra echilibrului mondial şi a viitorului Comunităţii Europene. Raportul cerea guvernelor statelor membre să se consulte asupra chestiunilor importante de politică externă şi să elaboreze priorităţi comune, având în vedere următoarele criterii: scopul cooperării este acela de a urmări promovarea de politici comune în problemele externe curente; să se aibă în vedere interesele europene, atât în interiorul Comunităţii, cât şi în afara ei. În asemenea probleme, ca regulă generală, statele membre urmau ca, înainte de a lua o decizie finală, să se consulte cu statele partenere în cadrul structurilor oferite de Comunitate.
3.2.Într-o Declaraţie solemnă adoptată la Stuttgart în iunie 1983 de către şefii de stat sau de guvern ai Europei Celor 10 se stabileau o serie de măsuri menite să dea substanţă politicii externe, ca atribut al cooperării politice europene. Între acestea se aflau: consultări intensificate care să permită o acţiune comună în timp adecvat în orice probleme de politică externă care interesează cele 10 state membre; consultări cu alte state membre prealabile adoptării poziţiei finale în probleme ca cele menţionate la punctul precedent; extinderea şi adâncirea practicii potrivit căreia punctele de vedere ale Celor 10 sunt definite şi consolidate în forma unor poziţii comune, care apoi devin punctul central de referinţă pentru politicile statelor membre; înaintarea treptată către o definire a principiilor şi obiectivelor comune, în scopul de a întări posibilitatea de acţiune comună în domeniul politicii externe; coordonarea poziţiilor statelor membre în ceea ce priveşte aspectele politice şi economice ale securităţii; stabilirea de contacte mai strânse cu terţe părţi cu scopul de a da Celor 10 o pondere mai mare ca interlocutor în domeniul politicii externe; o cooperare mai strânsă în probleme de ordin diplomatic şi administrativ între Cei 10 în terţe ţări; elaborarea de poziţii comune la conferinţele internaţionale majore, la care participau unele sau altele dintre statele Comunităţii. Era un adevărat program de acţiuni comune în domeniul politicii externe.
3.3.Asemenea preocupări se întâlneau cu cele ale Uniunii Europei Occidentale (UEO). Astfel, summit-ul UEO de la Maastricht din decembrie 1991 declara că aceasta se dezvoltă ca o componentă de apărare a Uniunii Europene şi ca mijloc de a întări pilonul european al Alianţei Nord-Atlantice. Pe această bază, miniştrii de externe şi ai apărării ai statelor membre ale UEO, întruniţi la Bonn în iunie 1992, adoptau Declaraţia de la Petersberg. Declaraţia sublinia că UEO era gata să îndeplinească, împreună cu Uniunea Europeană, un rol crescut în edificarea unei arhitecturi europene de securitate. În acest scop, UEO invita statele membre ale UE care nu erau membre ale sale să dobândească această calitate sau să participe la activităţile sale ca observator.
3.4.Pornind de la astfel de acumulări, Tratatul de la Maastricht stabilea necesitatea formulării şi promovării unei politici externe şi de securitate comună; era pentru prima oară când un document atât de important al UE vorbea nu numai de o politică externă, ci şi despre o politică de securitate comună. O asemenea politică trebuia să fie dedicată atingerii următoarelor obiective: să salvgardeze valorile comune, interesele fundamentale şi independenţa Uniunii; să întărească securitatea Uniunii şi a statelor membre, sub toate aspectele; să menţină pacea şi să întărească securitatea internaţională, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite şi cele înscrise în Actul Final de la Helsinki al CSCE şi cu obietivele stabilite de Carta de la Paris; să promoveze cooperarea internaţională; să dezvolte şi să consolideze democraţia, statul de drept, precum şi respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Pentru a promova aceste obiective, Tratatul stabilea o serie de măsuri pe care statele membre ale UE urmau să le îndeplinească într-un spirit de loialitate şi solidaritate.
Totodată, Tratatul de la Maastricht stipula că politica externă şi de securitate comună trebuie să acopere toate chestiunile legate de securitatea UE, inlusiv trasarea finală a unei politici comune de apărare care putea să ducă în timp la o apărarea comună -– iarăşi, o inovaţie substanţială adusă de Tratat. În acest sens, se cerea Uniunii Europei Occidentale să elaboreze şi să implementeze decizii şi acţiuni care aveau implicaţii pentru Uniunea Europeană în domeniul apărării comune. Tot la Maastricht, statele membre ale UE care erau şi membre ale UEO, anume Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit, adoptau o declaraţie asupra Uniunii Europei Occidentale şi relaţiilor acesteia cu Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. Potrivit Declaraţiei, statele membre ale UEO îşi exprimau acordul privind necesitatea creării unei Identităţi europene de securitate şi apărare efective şi a unei mai mari responsabilităţi a Europei în domeniul apărării. În procesul constituirii acestei Identităţi, preciza Declaraţia, UEO avea să evoluieze ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene şi va contribui la întărirea solidarităţii cu Alianţa Atlantică. În acest scop, statele membre ale UEO erau de acord să întărească rolul acesteia, pe termen lung în perspectiva unei apărări comune, compatibilă cu Alianţa Atlantică.

4.Pe asemenea premize programatice şi instituţionale, Uniunea Euopeană îşi continua cursul ascendent. Încă de la Maastricht se convenea că Tratatul adotat în decembrie 1991 urma să facă obiectul unei revizuri înainte de încheierea deceniului. În acest scop se decidea convocarea unei conferinţe interguvernamentale, care debuta la Torino la 29 martie 1996 şi se încheia la Amsterdam în 17 iunie 1997 printr-un acord politic privind un nou tratat. Acesta era semnat la 2 octombrie 1997, intra în vigoare la 1 mai 1999 şi rămânea în istoria construcţiei europene ca Tratatul de la Amsterdam. Noul document aducea modificări Tratatului asupra Uniunii Europene, tratatelor care instituiau Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe; Drept rezultat, Tratatul de la Amsterdam “aducea la zi” reglementările legale privind organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene.
Titlul V din Tratat cuprinde dispoziţiile privind o politică externă şi de securitate comună. Tratatul reia în această privinţă prevederile cuprinse în Tratatul de la Maastricht şi precizează că obiectivele PESC se realizează prin: definirea principiilor şi orientărilor generale; hotărârea de strategii comune; adoptarea de poziţii şi întreprinderea de acţiuni comune; întărirea cooperării sistematice între statele membre în ceea ce priveşte coerenţa acţiunilor lor în domeniu. De asemenea, Tratatul reafirmă poziţiile Uniunii Europene în ceea ce priveşte raporturile cu Uniunea Europei Occidentale. Totodată, se afirmă că “Uniunea Europeană încurajează stabilirea relaţiilor internaţionale mai strânse cu UEO în vederea eventualei integrări a UEO în Uniune, dacă Consiliul European decide astfel”. În felul acesta, Tratatul de la Amsterdam deschidea, în principiu, perspectiva unei noi abordări a problemelor privind aspectele instituţionale ale elaborării şi promovării unei politici externe, de securitate şi de apărare comune, în cadrul şi de către Uniunea Europeană. Tratatul de la Amsterdam stabilea că Preşedinţia reprezintă Uniunea pentru domeniile de politică externă şi de securitate comună. În îndeplinirea acestei îndatoriri, Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului European, care exercita funcţia de Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În iunie 1999, în această calitate era desemnat Javier Solana, până atunci Secretar general al Alianţei Nord-Atlantice.

5.Urma Tratatul de la Nisa (2001). Acesta prevedea că politica externă şi de securitate comună trebuie să cuprindă toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv elaborarea treptată a unei politici comune de apărare, care ar putea duce la o apărare comună. Tratatul preciza că politica Uniunii în acest domeniu nu trebuie să aducă prejudicii politicii specifice a unor state membre în domeniul securităţii şi apărării şi să respecte obligaţiile pe care acestea şi le-au asumat în ceea ce priveşte apărarea comună în cadrul NATO.
Între obiectivele PESC sunt asumarea de sarcini de ajutor umanitar, măsuri de menţinere a păcii şi angajarea de forţe combatante pentru gestionarea crizelor şi impunerea păcii. Tratatul concretizează astfel scopul unei cooperări extinse între statele membre în domeniul politicii externe şi de securitate comune: să respecte principiile, obiectivele, îndrumarea generală şi consistenţa PESC şi a deciziilor luate în acest cadru; să definească clar puterile Uniunii în domeniu şi să asigure o coerenţă între activităţile de ansamblu ale Uniunii şi activităţile sale externe.
Prin Tratat, se hotăra constituirea unui Comitet politic şi pentru securitate. Acesta avea ca atribute să monitorizeze situaţia internaţională prin prisma obiectivelor de politică externă şi de securitate comună, să contribuie la definirea politicii Uniunii prin opinii puse la dispoziţia Consiliului Miniştrilor şi Consiliului European şi să exercite un control politic şi o îndrumare strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor. Totodată, se decidea constituirea unui Comitet militar al Uniunii, în care urmau să intre şefii statelor majore din statele membre sau reprezentanţii desemnaţi de aceştia. Comitetul Militar dispunea de un aparat propriu de specialitate. În plus, era constituit un Mecanism de reacţie-rapidă, care să permită Uniunii să răspundă într-o manieră operativă, eficientă şi flexibilă la situaţiile de criză urgentă. Este de menţionat că asemenea structuri: Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar şi Mecanismul de reacţie-rapidă erau constituite în cadrul Uniunii Europene, distinct de Uniunea Europei Occidentale, care evolua în parametrii stabiliţi în documentele anterioare. Asemenea dezvotări instituţionale prefigurau statutul pe care Uniunea Euroapenă îl dobândea în domeniile politicii comune, externe, de securitate şi, în perspectivă, de apărare.
În baza unor astfel de prevederi instituţionale, Consiliul European sau Consiliul Miniştrilor adoptau poziţii comune sau planuri de acţiune comune, care angajau toate statele membre, în probleme de mare actualitate – de pildă, în legătură cu Conferinţa de revizuire a Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producţiei şi depozitării armelor bacteriologice şi toxice, promovarea transparenţei în exportul de materiale fizionabile, eliminarea minelor antipersonal etc. Pe aceeaşi bază, avea loc angajarea Uniunii Europene în operaţiuni post-conflict în fosta Iugoslavie.

6.În sfârşit, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat de Convenţia Europeană (iulie 2003), neintrat încă în vigoare, reglementează distinct Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica de Securitate şi Apărare comună.
Tratatul precizează că Uniunea Europeană desfăşoară o Politică Externă şi de Securitate Comună prin: a.definirea orientărilor generale; b.adoptarea deciziilor europene privind acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, punerii în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor; c.întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfăşurarea politicii acestora.
În ceea ce priveşte Politica de Securitate şi Apărare Comună, Uniunea, potrivit Tratatului, poate recurge la mijloace civile şi militare, care includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii şi misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiunile de stabilizare la sfârşitul conflictelor. Potrivit Tratatului, se constituie Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capacităţi Militare, sub autoritatea Consiliului de Miniştri.
Unele dintre inovaţiile aduse de Tratat pe plan instituţional au implicaţii directe pentru domeniul extern. Astfel, Preşedintele Uniunii, ales pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de a îndeplini încă un mandat, realizează reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună. Consiliul Afacerilor Externe – structură a Consiliului de Miniştri – elaborează politiciile externe ale Uniunii, conform liniilor strategice definite de Consiliul European. Se instituie funcţia de Ministru al afacerilor externe al UE, numirea acestuia fiind decisă de Consiliul European cu acordul Preşedintelui Comisiei Europene; ministrul afacerilor externe este şi vice-preşedinte al Comisiei Europene. Ministrul afacerilor externe contribuie la elaborarea politicii externe şi de securitate comune şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului de Miniştri. El acţioneză într-un mod similar în ceea ce priveşte politica de securitate şi de apărare comună a UE.
Tratatul reglementează concret puterile şi atribuţiile Parlamentului European, Consiliului European şi Consiliului de Miniştri în materie de politică externă, de securitate şi de apărare comună a Uniunii Europene. Este interesant de notat că Tratatul nu face nici o referire la Uniunea Europei Occidentale, ceea ce conduce la presupunerea că, în perspectivă, aceasta se va integra în Uniunea Europeană. Desigur, într-o astfel de perspectivă, va fi necesară redefinirea raporturilor din Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică, problemă ce nu intră însă în preocupările referatului de faţă.

7.1. Aşadar, Politica Externă şi de Securitate Comună nu este o sumă de deziderate, nici o literă moartă în texte uitate. Ea presupune cerinţe, chiar obligaţii pentru statele membre ale Uniunii Europene; desigur liber consimţite, dar, prin aceasta, nu mai puţin obligaţii. Ea nu se reduce la generalităţi, nu e vagă şi nici aproximativă. Ea rezultă din hotărâri ale celor mai înalte foruri de conducere ale Uniunii, e suficient de concretă şi se realizezază prin măsuri care trebuie întreprinse de Uniune ca atare şi de către statele membre. Odată intrată în rândurile UE, România va trebui să urmeze politica comunitară în probleme externe şi de securitate şi să acţioneze concret pentru înfăptuirea acesteia. Cu câtva timp în urmă s-a afirmat într-un context polemic că România trebuie să-şi formeze “un reflex european”. Termenul n-a plăcut în unele cabinete şi a fost contestat. Dar cerinţa este justificată şi ar fi cazul să fie luată în seamă cu toată atenţia. Politica externă şi de securitate, elaborată democratic, este comună, angajează toate statele membre şi reclamă aportul lor efectiv la înfăptuirea ei practică. Desigur, această angajare nu anulează alte legături externe, aranjamente cu şi obligaţii faţă de terţi. Dar asemenea legături şi aranjamente nu sunt nici prioritare, nici supraordonate obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru al UE. În acest sens, este bine că diferitele formule despre “axe” au rămas doar o modă şi au fost scoase din vocabularul politic, deşi un anumit rău fusese deja făcut raporturilor României, ţară candidată, cu Uniunea Europeană şi cu state puternice din cadrul acesteia. Având această calitate, România nu va mai putea acorda statut preferenţial, privilegiat cetăţenilor unei anumite ţări faţă, de pildă, Curtea Internaţională de Justiţie, chiar dacă cu ţara respectivă are un parteneriat startegic şi relaţii de alianţă. După cum, nu va mai putea negocia statutul unor baze militare străine pe teritoriul naţional, ignorând poziţiile Uniunii Europene în problemă. Orice vulnerabilităţi ale României vor fi, în noua condiţie a ţării, şi vulnerabilităţi ale Uniunii. Cu alte cuvinte, prin calitatea de membru al UE, devenim o parte dintr-un tot, structurat şi funcţional, şi nu ne putem permite să acţionăm ca şi cum am fi alergători singurateci.
7.2.Înseamnă aceasta că, odată intraţi în Uniunea Europenă, încetăm să mai fim noi înşine? Că dobândirea calităţii de ţară membră anulează orice trăsătură naţională, specifică în domeniul extern şi de securitate? Nu, nicidecum. Dimpotrivă, PESC e flexibilă, presupune, mai mult: se bazează pe capacitatea de iniţiativă, ideatică şi de acţiune, a statelor membre. În această privinţă, se contează pe experienţa statelor membre, pe aportul lor specific, funcţie de interese naţionale, de tradiţii istorice, aşezare geografică, afinităţi diferite cu diferite state terţe, etc. Cu menţiunea că aceste capacităţi de iniţiativă nu înseamnă cedarea faţă de tentaţia spre inspiraţii de moment, chiar dacă astfel de inspiraţii pot părea cumva geniale; ea presupune temeinicie, studii aprofundate prealabile, conştiinţa consecinţelor şi un anumit simţ geopolitic, consecvenţă, seriozitate şi rigoare în acţiune. Să fim obiectivi: ce s-a ales din ideile privind “vechiul drum al mătăsii”, diferitele proiecte privind poduri de vase şi conducte pe sau prin Marea Neagră între Baku şi Constanţa? Costelaţiile reale de interese şi de forţe duceau spre linia Baku-Ceyhan. Iar dacă acum se întrevede o soluţie care n-ar ocoli România, aceasta are şanse doar ca un proiect comun cu mai multe ţări, cu acordul şi sprijinul UE. Sau, ce perspective are România de a se implica în rezolvarea problemelor din Balcanii de Vest? ONU, NATO, UE, OSCE sunt acolo de mulţi ani, şi lucrurile trenează. Este, desigur, bine că ne angajăm în diplomaţia multilaterală menită să ducă la schimbarea climatului în zona Mării Negre. Dar simţul măsurii ar trebui să ne prevină să nu ne propunem noi să democratizăm Rusia şi să soluţionăm conflictele îngheţate.
7.3.Cu aceasta, ajung la o chestiune în toate sensurile capitală: se afirmă uneori, se lasă a se înţelege alteori că transferul de atribuţii suverane de la statele membre la Uniune ar simplifica viaţa acestor state, le-ar diminua responsabilităţile, ar semnifica o reevaluare în sensul restrângerii intereselor naţionale, inclusiv în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate. Fals, total fals şi periculos. România, clasa ei politică ar face bine să se ferească precum de o boală incurabilă de asemenea idei.
7.3.1. Mai întâi, transferul de atribute suverane către Uniune nu reduce răspunderea statului pentru destinele ţării, ale poporului. În condiţii când o ţară nu este integrată într-o cumunitate mai largă, gen UE, autorităţile sale naţionale exercită puterea, în conformitate cu sistemul juridic în vigoare, gestionând viaţa economică, social-culturală, etc. ca expresie a suveranităţii naţionale. Când o parte din această suveranitate trece de la statul membru la Uniune, autorităţile naţionale au obligaţia de a acţiona nu numai acasă, ci şi acolo unde se iau deciziile în problemele de competenţă comunitară. Altfel spus, după ce am deveniti membri ai UE, noi trebuie nu numai să ne gestionăm treburile acasă – inclusiv ca urmare a aplicării principiului subsidiarităţii – ci şi să lucrăm cu Parlamentul European, cu Comisia Europeană, să acţionăm în diferite comitete şi comisii, să facem lobby şi contra-lobby, să fin prezenţi, activ, oriunde şi oricând se examinează şi se decid probleme care ne privesc şi pe noi; nu în ultimul rând, să învăţăm să ne promovăm imaginea în mass media, să dezvoltăm raporturi de încredere, lucrative, cu organizaţiile non-guvernamentale, din Uniune şi din afara ei. Să facem aceste lucruri cu încredere în partenerii noştri, dar fără a-i idealiza. Să nu uităm nici o clipă că şi în cadrul Uniunii există interese şi interese, acţionează prienteni, dar şi ne-prieteni ai României. N-ar fi bine să uităm că există cerucuri influente care caută să ridice la rang de principii şi norme europene poziţii şi interese înguste, în spatele cărora nu dispar peste noapte ţeluri naţionaliste. În acest sens, cât timp a trecut de când Europa era obiectul unui efort concertat spre a accepta statutul maghiarilor de peste hotare, care cuprindea reglementări clar ne-europene? Iar acum, e prelucrată pentru a-şi da girul pentru statutul minorităţilor naţionale din România, care promovează soluţii ce contravin spiritului european.
7.3.2.În al doilea rând, calitatea de membru presupune asumarea de către fiecare stat a răspunderii pentru bunul mers al Uniunii în ansamblul ei. Uniunea Europeană este o cumunitate de ţări şi popoare, al căror destin, a căror prosperitate sunt indisolubil legate de condiţia Uniunii. Aceasta presupune ca România să fie prezentă şi să contribuie efectiv la buna gestionare a treburilor comunitare, oricând şi peste tot unde aceste treburi sunt examinate şi conduse. În termeni practici, va însemna prezenţa şi aportul României în toate structurile de funcţionare şi conducere ale Uniunii, un mare număr de români integraţi în aparatul, larg şi ramificat, al “birocraţiei de la Bruxelles” .
7.3.3. În al treilea rând, suntem pregătiţi pentru un asemenea rol, ca stat, ca popor, ca societate? Şi, în acest cadru, suntem pregătiţi spre a ne racorda la politica externă şi de securitate comună? Un răspuns afirmativ şi răspicat la asemenea întrebări, deloc retorice, ar fi facil şi hazardat.
Adevărul este că integrarea în Uniune presupune un proces îndelungat de învăţare, pe care suntem chemaţi să-l parcurgem cu toţii, nu în ultimul rând clasa politică. Figurativ, este timpul să ne aşezăm din nou în bancă, ceea ce devine tot mai evident pe măsură ce evoluăm în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Autorităţile, întreprinzătorii, fermierii trebuie să înveţe să întocmească şi să gestioneze programe adecvate atragerii fondurilor europene, lucru, după cum se vede deja; deloc simplu şi uşor; toţi cei care reprezintă România în diferitele structuri de conducere şi execuţie comunitare au nevoie să-şi însuşească cunoştinţele – şi deprinderile bune - ale activităţii într-un for europen. Şi, cu toţii, să ne obişnuim cu gândul că succesiunea democratică la guvernare trebuie să se înscrie pe linia continuităţii în dezvoltarea şi comportamentul României. Aceasta înseamnă şi să ne debarasăm de prejudecatra că istoria începe cu cei aduşi la putere prin alternanţa periodică la guvernare, de obiceiul de a crea şi desfiinţa, de a reorganiza instituţii doar pentrucă acestea au fost organizate de predecesori. Revenind la politica externă şi de securitate comună: de a desfiinţa institute de studii internaţioanle, academii diplomatice din simplul motiv că ele au fost create de cei dinaintea noastră. E un fel de boală a adolescenţei pe care, poate, am depăşi-o mai repede şi mai uşor dacă ne-am aminti de spusele unui om de talia lui Titulescu: partidul meu se cheamă România…
Aşadar, integrarea în Uniunea Europeană înseamnă, poate şi trebuie să însemne, un stadiu mai înalt de organizare şi funcţionare a societăţii româneşti, de management al treburilor ţării. Cândva, înainte de 1989, circula următoarea anecdotă: sistemul socialist era asemuit cu un motor; acesta nu mergea prea bine, se gripa mereu, cerea nu numai întreţinere, ci şi reparaţii frecvente; mai marii vremii au angajat un specialist reputat de peste hotare spre a-l pune la punct; acesta a studiat motorul respectv mai multe zile şi în final a spus: în viaţa mea n-am mai văzut un astfel de motor: toată puterea lui este concentrată în clacson!
Nu avem ce face decât să ne debarasăm cât mai repede şi cât mai complet de filozofia, de mentalitatea şi de comportamentul clacsonului. Şi să ne molipsim, iarăşi cât mai repede şi mai complet, de filozofia şi mentalitatea lucrului bine şi temeinic făcut. Acasă şi la Bruxelles; în România şi pretutindeni unde interesele României sunt în joc. Putem s-o facem? Sunt un optimist incorigibil şi nu pot răspunde decât afirmativ.


20 aprilie 2007

Despre brandul de ţară: cazul României

1.România este în căutarea unui brand propriu, care s-o exprime, să spună despre ea ceea ce este cu adevărat esenţial, propriilor cetăţeni şi celor de dincolo de graniţe. Ministerul de Externe a propus o sintagmă: România – spirit fabulos (Romania – a fabulouspirit). Mă alătur criticilor făcute până acum alegerii MAE. Şi eu găsesc această sintagmă prea generală, mai mult – lipsită de claritate în ceea ce priveşte mesajul pe care vrea să-l transmită. O sintagmă (formulă) care se cere descifrată, explicată nu întruneşte condiţiile unui brand. De aceea, înainte de a exprima un punct de vedere asupra unui brand de ţără potrivit, cred, pentru România, mi se pare utilă o sumară incursiune în literatura de specialitate, care abundă în opinii ale teoreticienilor şi practicienilor în materie.
2.Potrivit Asociaţiei Americane de Marketing, un brand este un nume, un termen, un semn, un simbol, un design sau o combinaţie a acestora, exprimând intenţia de a identifica bunurile şi serviciile unui vânzător sau grup de vânzători şi de a le diferenţia pe acestea de cele ale competiţiei. Desigur, brandul unui produs sau serviciu e diferit de cel al unei ţări; nu intră însă în preocuparea referatului de faţă reliefarea acestei diferenţe. Ceea ce mă preocupă aici este, dimpotrivă, să pun în evidenţă faptul că şi brandul unei mărfi şi cel al unei ţări au în comun intenţia de a atrage atenţia, de a trezi interesul faţă de ceea ce reprezintă. În cazul ţării, interesul de a o cunoaşte, de a o vizita, interesul faţă de anumite locuri, produse, aşezăminte, performanţe industriale, tehnice, ştiinţifice, culturale, sportive, etc., etc. Câteva caracteristici generale pun şi ele în evidenţă un anumit comun între brandul unei ţări şi cel al unui produs (serviciu). Anume, orice brand trebuie să fie simbolic şi intuitiv, distinctiv, să “sară în ochi”, să rămână uşor în memorie, să fie inteligibil pentru oameni aparţinând unor culturi diferite. Aceleaşi trăsături comune sunt reliefate de ceea ce se numeşte puterea intrinsecă, potenţialitatea unui brand. În mod concret, această putere (potenţialitate) constă în ceea ce brandul trezeşte în minţile şi în sufletele celor la care ajunge, în ceea ce aceştia au învăţat, au simţit, au văzut şi au auzit despre el (despre brand) în experienţa lor de-a lungul timpului. De aceea, marketingul, inclusiv cel ce se ocupă de promovarea imaginii unei ţări, este nu doar o bătălie a ofertelor, întruchipate de branduri, ci mai ales o bătălie a percepţiilor pe care virtualii beneficiari le au despre ofertele în cauză, adică o bătălie între imaginile pe care diferite branduri aflate în competiţie le generează la aceşti beneficiari.
Acum, despre brandul unei ţări. Potrivit unei păreri larg răspândite, acesta poate fi o etichetă generică sau un fel de înveşmânt omniprezent, care poate deveni un liant între punctele de rezistenţă politice, economice şi sociale ale unei naţiuni. Un brand, dacă este conceput şi aplicat în mod adecvat, poate înălţa o ţară, concentra atenţia asupra ofertelor sale turistice, stimula investiţiile interne şi externe, reclădi reputaţia ei, favorizând a reînnoire a mândriei naţionale printre cetăţenii acesteia. De aceea, formarea brandului de ţară nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Desigur, despre multe ţări există un brand format mai mult sau mai puţin spontan, care poate servi intereselor naţionale, dar la fel de bine poate da naştere la concepţii eronate şi produce daune acestor interese. În general, factorii chemaţii să se angajeze în construirea unui brand adecvat sunt autorităţile statului, patronatele – prin întreaga activitate de marketing şi reclamă - mass media, societatea civilă, în ultimă instanţă, societatea în ansamblul ei. Adesea, pentru construirea unui astfel de brand şi pentru promovarea lui se angajează firme specializate, recunoscute pe plan internaţional pentru competenţă, care aduc în această activitate expertiză, experienţă şi profesionalism. În general, se consideră că elaborarea unui brand de ţară trebuie să pornească de la realităţile acesteia, realităţi care să fie puse în valoare. Iar această punere în valoare trebuie să pornească de la adevăr, adică de la adevărul despre aceste realităţi. Desigur, acţiunile de promovare pot înfrumuseţa aceste realităţi, pot să le prezinte într-o lumină favorabilă, dar doar în anumite limite. Un brand credibil, mai ales pe termen mediu şi lung, nu se poate construi pe distorsiunea realităţii, adică pe manipulare. O imagine neadevărată despre aceste realităţi nu poate dura şi, până la urmă, se întoarce împotriva interesului de a crea un brand de ţară viabil, atractiv, de durată. Adevărul despre realităţile ţării în cauză determină ca brandul să aibă autenticitate, să inducă relevanţă, într-un cuvânt, să fie convingător, de succes. În plus, orice imagine de ţară trebuie să fie deschisă, adaptabilă, să poată încorpora noi elemente, fără a-şi altera trăsăturile de bază, care-i conferă durată şi perspectivă. Iată câteva opinii despre branduri, inclusiv despre branduri de ţară. În înfăţişarea lor, n-am nicio pretenţie de originalitate; ele au fost culese din literatura existentă.
3.Prezint în cele ce urmează două exemple de branduri de ţară, care ilustrează informaţiile rezumate mai sus. Ele nu se referă la ţări europene, dar fiecare în parte prezintă interes, după cum voi arăta imediat. Ele privesc Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii.
3.1.Cazul Noii Zeelande. Un studiu aprofundat, elaborat de firma new-yorkeză M&C Saatchi în ultimul deceniu al secolului trecut, studiu care a inclus şi sondaje de opinie în ţări străine, a arătat că, în afară, Noua Zeelandă e văzută ca o ţară plină de dealuri înverzite, de oi şi de războinici maori agresivi, în ansamblu plicticoasă. Studiul a dus la construirea unui nou brand, care se bazează pe patru dintre avuţiile-valorile proieminente ale ţării, anume peisajele, oamenii, oferta de drumeţii care satisfac nevoia de aventură, cultura. În centrul acestui brand, ca un fel de matrice, se află următoarea imagine-cheie: “Un pământ cu peisaje care te copleşesc prin frumuseţe (grandoare), cu locuri care-ţi taie răsuflarea, cu experienţe de neşters – aceasta este Noua Zeelandă”. Această imagine-matrice era exprimată de Maurice Saatchi, fondatorul “M&C Saatchi” în următoarele fraze:”Pe măsură ce lumea devine tot mai , naţiunile sunt tot mai omogene. A devenit aproape imposibil să le diferenţiezi, pe fond. Noua Zeelandă e diferită, însă. Ea este o ţară autentică. Noua Zeelandă nu e livrată semifabricată sau pre-ambalată. Noua Zeelandă e reală”. Această imagine-matrice despre ţară inspiră toate materialele promoţionale, vizuale sau tipărite, cu pesajele sale, cu vinurile şi bucatele sale, cu oamenii săi, cu existenţa sa, văzută ca fiind nefardată, nealterată, neafectată şi nediluată, adică de o integrală autenticitate. Aceeaşi imagine-matrice a stat la baza unui plan promoţional, desfăşurat aproximativ un an (1999-2000) în Australia şi în principalele ţări ca interes: Japonia, SUA, Marea Britanie, Germania şi Singapore. Campania promoţională, începută de Biroul de Turism al Noii Zeelande, a primit un sprijin masiv dat în străinătate de organizaţii similare din 13 ţări, care au investit în acest scop zeci de milioane de dolari. Rezultatul general a fost o îmbunătăţire substanţială a imaginii Noii Zeelande în lume, cu o creştere corespunzătore a interesului faţă de această ţară.
3.2. Statele Unite sunt ultra cunoscute, iar “brandul” reprezentat de Statuia Libertăţii este, probabil, neegalat ca forţă de expresie şi simbolistică. Aici prezint un fel de brand explicit, întrucât el a fost formulat într-un schimb de păreri între mai mulţi bloggeri, deci pe Internet, pe o temă generală intitulată “Cea mai bună ţară de pe glob”. Îl prezint tocmai pentru a ilustra o tendinţă tot mai larg răspânzită pentru promovarea imaginii unei ţări, anume utilizarea mediilor virtuale. În mod concret, imaginea de ţară a Statelor Unite se contura, în schimbul interactiv evocat, prin următoarele elemente:
1)Politica faţă de imigranţi şi minorităţi, care permite multora dintre ei reuşite deosebite;
2)Dimensiunile mari ale firmelor economice;
3)Dimensiunile mari ale automobilelor;
4)Rolul dominant în lume al Statelor Unite în ceea ce priveşte producţia de filme, comedii, show-uri, muzică, sport(mai ales atletism);
5)Oportunităţile de care se bucură noii intraţi în politică, cu un accent pus pe calităţile celor angajaţi în Administraţie şi alte servicii publice. Ca regulă, susţinea unul dintre bloggeri, “politicienii mediocri şi incapabili nu au nicio şansă la Washington”;
6)Realizările în politica externă, “chiar dacă aceasta nu e perfectă”;
7)Răspândirea culturii americane în lume – îmbrăcăminte sport, reţele de fast-food, muzică, dans.
Nu doresc să comentez acest brand formulat ad-hoc. Menţionez doar că numai cei ce ignoră forţa de penetrare a Internetului pot subestima impactul pe care asemenea “chat”-uri îl au pentru promovarea opiniilor despre o ţară sau alta în rândul a milioane şi milioane de “navigatori”, mai ales tineri.
4.În ceea ce priveşte un posibil brand de ţară pentru România, mă voi referi la următoarele aspecte: atuurile României în această privinţă; contextul internaţional în care brandul ar fi formulat în prezent; contextul intern al aceleiaşi operaţiuni; o posibilă formulare a unui brand adecvat României.
4.1.România dispune de o serie de atuuri care, avute în vedere cu atenţie, pot înlesni formularea unui brand favorabil, inteligibil pentru populaţie şi veridic, atractiv pe plan extern. Într-o enumerare de departe incompletă (între altele, pentru că unele din ele apar doar în punctele următoare), a cărei ordine nu are nimic în comun cu vreo ierarhizare, iată astfel de atuuri:
-mediul său natural, variat şi echilibrat: ieşire la mare, şes, dealuri, Arcul Carpaţilor, Dunărea, reţea densă de râuri, salbe de lacuri;
-Delta Dunării, prezenţă unică în zonă;
-staţiuni de odihnă pe litoral şi la munte;
-importante resurse de vânătoare, oportunităţi de pescuit, sporturi de iarnă, facilităţi de drumeţii;
-numeroase staţiuni de tratament pentru afecţiuni diverse, între care se singularizează Băile Felix, Herculane, Sovata, staţiunea Covasna, cele de pe Valea Oltului;
-locuri şi monumente istorice: vestigiile dacice de la Sarmisegetuza, cele romane din Dobrogea şi de la Drobeta-Turnu Severin, Castelul Bran, cel al Corvinilor, Complexul Peleş, mânăstirile din nordul Moldovei, cetăţi medievale la Sighişoara şi Sibiu;
-o istorie bogată în evenimete şi marcată de personalităţi cunoscute: Decebal, Traian, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Regii Carol I şi Ferdinand I, I.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu;
-numeroşi creatori, oameni de ştiinţă şi cultură, cunoscuţi şi apreciaţi atât în ţară, cât şi peste hotare: Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, Henri Coandă, Nicolae Iorga, George Enescu, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Theodor Pallady, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, precum şi sportivi de înaltă performanţă – Nadia Comăneci, Ilie Năstase;
-zone agricole întinse şi mănoase, podgorii vestite ca cele din Cotnari, Odobeşti, Târnave, Valea Călugărească, Segarcea, extinse livezi de pomi fructiferi;
-oamenii săi, vestiţi pentru firea lor deschisă, gazde bune şi primitoare.
Iată câteva atuuri certe în favoarea României, atunci când se construieşte brandul de ţară. Desigur, ele nu pot fi incluse, ca atare, în formularea propriu-zisă a brandului, dar din ele se extrage esenţa acestuia, pe de o parte, iar, pe de alta, brandul, odată formulat, pune în valoare asemenea atuuri, luminându-le în ceea ce ele au mai semnificativ. În plus, luarea în considerare a unor astfel de atuuri este extrem de importantă atunci când, sub semnul brandului, se elaborează şi se pun în practică planuri promoţionale, pe domenii şi cu ţinte variate.
4.2.Formularea unui brand de ţară beneficiază în prezent de o condiţie internaţională în multe privinţe propice pentru România. Această condiţie decurge înainte de toate din statutul său internaţional nou, caracterizat prin apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică şi integrarea în Uniunea Europeană.
Calitatea de membru al NATO, împreună cu relaţia de parteneriat strategic cu Statele Unite, conferă statului român siguranţă şi securitate. Într-o lume plină de pericole şi riscuri, România nu mai este singură, când e vorba de protecţia graniţelor, a integrităţii teritoriale, în genere, a intereselor sale ca stat. În structurile Alianţei, reprezentanţii României sunt co-părtaşi la examinarea şi formularea unor poziţii şi a unei politici în mari probleme puse de pacea şi securitatea lumii. Comportamentul general al statului român pe arena internaţională se înscrie în linile de acţiune ale acestei mari Alianţe, alcătuite din state democratice, avansate. Modul cum îşi îndeplineşte îndatoririle de membră a NATO în anii de când a dobândit această calitate e de natură ca România să fie percepută ca un stat cu politică externă previzibilă, aliniată la mari comandamente ale contemporanieităţii. Participarea ei la lupta împotriva terorismului internaţional, prezenţa trupelor în Irak şi Afganistan arată că România poate fi un aliat loial, serios. Desigur, din perspectiva imaginii de ţară, astfel de acţiuni pot fi şi sunt uneori percepute diferit. Atitudinea faţă de Irak, de exemplu, găseşte o aprobare deplină la Washington, dar nu şi în unele capitale europene unde alinierea considerată prea manifestă la poziţiile americane contrariază. Deasemenea, nu poate fi ignorat faptul că modul cum au fost întreprinse unele acţiuni ale României în zona Mării Negre şi în Caucazul de Nord riscă să atragă Bucureştiul în controversele, care par a se înteţi, dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă. În general, este de remarcat că felul cum România promovează o politică externă şi o diplomaţie aliniată standardelor Alianţei Nord-Atlantice şi, în acelaşi timp, credincioasă principiilor Cartei Naţiunilor Unite, va conta într-o măsură crescândă în formarea precepţiei sale pe plan internaţional.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, admiterea României la 1 ianuarie 2007 deschide calea alăturării sale efective unei grupări largi de state avansate, unul din marile centre de putere ale globului. De unde calitatea de membră NATO a pus capăt situării României într-o zonă gri în probleme de securitate şi apărare, integrarea în Uniunea Europeană previne izolarea sa pe plan economic, ştiinţific, tehnologic, într-o lume tot mai interdependentă în procesul globalizării. Dar, realist vorbind, avantajele pentru brandul de ţară al României, decurgând din integrarea în Uniunea Europeană, sunt, deocamdată, mai ales potenţiale. Aşa cum integrarea va cere ani şi ani, şi imaginea de ţară a României ca membră a acestui club de naţiuni care se bucură nu numai de un înalt grad de dezvoltare economică, ci şi de o treaptă superioară de civilizaţie se va construi doar treptat. Pentru că integrarea presupune acum şi va presupune şi în viitorul previzibil o reformă profundă a societăţii româneşti, în toate componentele sale. În acest caz, după cum voi arăta în sub-punctul următor, imaginea de ţară va depinde în mod hotărâtor nu numai de progresele economice, ci de măsura în care supremaţia legii e o realitate şi nu o vorbă goală nu doar pentru cetăţeanul de rând, ci şi pentru toţi cei care sunt parte a puterii, în care nu doar nivelul corupţiei, ci, mai ales, atitudinea faţă de corupţie trebuie aliniată la standardele europene. Şi încă ceva: imaginea de ţară a României ca membră a UE va depende nu numai de însuşirea de către ea a regulilor comunitare privind viaţa internă, ci şi cele care se referă la comportamentul său în viaţa internaţională, decurgând din faptul că Uniunea îşi afirmă tot mai hotărât o vocaţie europeană, comună, în materie de politică externă, de securitate, în perspectivă - de apărare şi, totodată, din faptul că ea promovează o politică comună de vecinătate faţă de statele din jur.
Iată, în linii mari, ce decurge – sau poate decurge – pentru brandul de ţară al României din noul său statut internaţional. În context, în acelaşi sens afluiază ceea ce spun românii lumii. Pe de o parte, constituie a realitate tonică imaginea miilor de români care lucrează pentru Microsoft şi alte companii top în sectorul IT, medaliile din metale preţioase aduse an de an de inventatorii şi olimpicii români, numărul crescând de profesori, medici, cercetători, arhitecţi români candidaţi şi câştigători de premii de excelenţă în mediile intelectuale din multe ţări, trupele de teatru şi formaţiile muzicale, soliştii care-şi poarta faima pe scenele lumii, cum sunt Radu Lupu, Angela Gheorghiu, Ion Marin, ca şi cohortele de muncitori români aflaţi la muncă în diferite ţări, apreciaţi pentru hărnicia, priceperea şi seriozitatea lor. Pe de altă parte însă, percepţia României în străinătate e alimentată de imaginile copiiilor străzii din Bucureşti, de cele ale copiiilor puşi să cerşească în marile metropole, de bandele spărgătorilor de bancomate, traficanţi de persoane şi de stupefiante, etc., etc. În aceste condiţii, imaginea României se constiuie cel mai adesea spontan, sub impactul unui mozaic contradictoriu şi adesea derutant de informaţii, imagini, fapte răzleţe vehiculate – nu de puţine ori distorsionate – de mass media. Doar timpul şi schimbarea în bine a României, pusă în valoare sistematic şi cu profesionalism de către toţi cei îndrituiţi vor face – să sperăm – să prevaleze elementele pozitive.
4.3.Pe plan intern, formularea brandului de ţară se poate sprijini pe o serie de realităţi evolutive, contând mai ales pe potenţialităţile acestora. România a îndeplinit criteriile politice şi economice care i-au permis admiterea în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană la capătul unei tranziţii ale cărei rezultate trebuie consolidate. Ea este o ţară democratică, în care există un stat de drept, se asigură respectarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv minorităţilor. S-au constituit – în unele cazuri, reconstituit – partidele politice, proprii unei democraţii parlamentare, se dezvoltă o societate civilă variată şi activă, apare o presă diversă ca orientare, care învaţă repede ce forţă reprezeintă, dar şi răspunderile ce-i incumbă. Prin Constituţie, s-a optat pentru un regim semi-prezidenţial, care a permis jocul democratic al forţelor politice, inclusiv câteva succesiuni la guvernare, România experimentând atât guvernări mono-colore, cât şi, mai ales, guvernări de coaliţie. În prezent (sfârşit de februarie 2007), ţara trăieşte clivaje politice şi instituţionale, conflicte personale între factori de putere fără precedent în istoria post-decembristă. Cu o clasă politică încă în proces de maturizare, sistemul semi-prezidenţial facilitează derapaje care afectează principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat şi manifestări de autoritarism. În condiţii când reforma sistemului judiciar e doar parţial înfăptuită, când reforma administrativă e abia la început, asemenea disfuncţionalităţi în exerciţiul puterii afectează în mod serios capacitatea statului de a gestiona în mod efectiv aplicarea acquis-ului comunitar, în general, adaptarea României la cerinţele decurgând din integrarea în Uniunea Europeană. Fără îndoială, imaginea pe care viaţa politică internă o proiecteză în afară în prezent nu este favorabilă României din punct de vedere al brandului de ţară.
România îşi începe periplul european cu o economie de piaţă funcţională care, însă, trebuie să ducă până la capăt pregătirea sa pentru a face faţă forţelor concurenţiale ce acţioneză pe piaţa unică. Tranziţia a operat restrucutări profunde, dar, odată cu dezvoltarea necesară a serviciilor, a produs şi o certă dezindustrializare a ţării. Profilul economic al României ca membră a UE este abia în proces de construire, funcţie de resursele naturale şi umane, indigene şi atrase din afară, de constrângerile, dar şi de oportunităţile apărute prin înserarea ei în diviziunea muncii la nivel comunitar. Rămâne de văzut dacă o strategie post-aderare, aflată în pregătire, va înscrie în acest profil şi o anumită re-industrializare, realizată funcţie de cerinţele pieţii, dar şi ca urmare a orientării pe care factorii de putere o dau efortului naţional în domeniul economic. E de prisos să subliniez că imaginea de ţară a României va depinde foarte mult de performanţele sale economice, de măsura în care acestea se vor reflecta în nivelul de trai al oamenilor, în ridicarea gradului de civilizaţie al întregii societăţi, în grija ce se va arăta persoanelor, categoriilor defavorizate, celor care necesită protecţie şi asistenţă.
În ultimă instanţă, imaginea României va fi aceea pe care românii o vor da ţării lor. Aşa cum sunt ei, cum trăiesc, cum se manifestă, cum se poartă în familie, la muncă, pe stradă – aşa va fi văzută şi ţara, de către ei şi de către alţii. Cei care ne vizitează vor vedea România prin modul cum sunt primiţi; turiştii străini – prin felul cum sunt găzduiţi, prin calitatea hotelurilor, a drumurilor, a restaurantelor, prin felul cum se poartă chelnerii, prin gradul în care se vor bucura de frumuseţile naturii, de drumeţii plăcute şi excitante, de contactele cu oamenii locurilor; investiturii străini – prin mediul de afaceri, prin calitatea partenerilor lor români; diplomaţii străini – prin opinile ce şi le vor face despre diplomaţii autohtoni, oamenii politici de peste hotare – despre elita politică, intelectuală cu care vor interacţiona. Într-un cuvânt, brandul de ţară nu va putea fi decât aşa cum e ţara, cei care o formează şi o populează. Un ins poate mima aderenţa la anumite valori, care “dau bine”, dar o ţară - nu. Prea trăieşte prin toate componentele şi fibrele sale spre a se putea ascunde după clişee false.
Aşa dar, cum ne văd străinii? Mass media e plină de interesante aspecte în această privinţă. Desigur, nu poate decât să ne bucure faptul că foarte adesea impresiile, opiniile despre România şi despre români sunt favorabile. Dar…Recent, am citit într-o publicaţie următoarea relatare: o venerabilă doamnă născută în Grecia, împământenită în România, în tinereţe mergea în sălile de tribunal la Iaşi spre a-l asculta, pledând, pe Ionel Teodoreanu, iar la Bucureşti făcea lungi plimbări cu Constantin Noica. Prin căsătorie, petrecea decenii într-o ţară latino-americană. În anii din urmă, revenea în România, despre care afirma: aici există o elită intelectuală veritabilă, dar mă dezamăgeşte nivelul cultural scăzut al românilor. Cred că doamna respectivă era excesiv de politcoasă şi manierată în exprimare. Dacă prin cultură înţelegea nivelul de instrucţie, nu cred că românii, ca medie, sunt nişte inculţi. Cred însă că ea avea în vedere altceva, anume zona în care cultura se întâlneşte cu comportamentul, unde cultura devine politeţe, bună creştere, adică se transformă în civilizaţie. Pentru că, tocmai aici mesajul pe care-l transmitem, noi între noi şi mulţi dintre noi străinilor, spune ceva negativ despre România. Nu e un secret că de o vreme asistăm la o degradare a moravurilor, la răspândirea ca adevărate molime a manifestărilor de proastă creştere, grosolănie, mitocănie, neam-prostie, de comportament suburban, la o lipsă de respect elementar între oameni în spaţiul public. Şi, de ce să n-o spun, viaţa politică şi modul de a fi al unor politcieni, de sus până jos, nu iese adesea din acest tipar. În acelaşi sens excelează nu puţine posturi de televiziune, iar societatea civilă care, printr-o parte a ei, e foarte vocală şi partizană politic, nu găseşte cu cale să se pronunţe asupra unor astfel de aspecte. La fel, într-o anumită măsură, mass media, ca să nu amintesc de nepăsarea, de lipsa de reacţie a noastră, a tuturor. Mă întreb, de pildă, când vom avea “procese” ale unor emisiuni TV precum “Vacanţa mare”, “La bloc” etc., ale unor campanii TV duse deşănţat de unii poaspăt îmbogăţiţi, spre a-şi crea o notorietate şi un prestigiu de loc meritate, care nu fac decât să propage vulgaritatea, prostul gust, necioplenia? După cum, nu pot să nu mă întreb cum am ajuns, cu toţii, să trecem cu nonşalanţă pe lângă un “fapt divers”: acela că, într-un clasament apărut undeva în Occident, Bucureştiul era apreciat ca metropola cu cei mai nepoliticoşi bărbaţi.
Iată sensul pe care-l dădeam frazelor anterioare prin care afirmam că, în ultimă instanţă, brandul de ţară depinde de români, luaţi în ansamblu.
4.4.La toate cele prezentate până acum cu privire la factorii care concură la formarea acestui brand, adaug aici poziţia geografică a României, cu determinările sale majore pentru istoria neamului românesc, pentru cultura şi civilizaţia făurite de el. Românii, popor de origine daco-romană, aparţinând lumii latine, a fost aşezat de istorie alături de o masă slavă. Statele româneşti, apoi statul naţional român s-au constituit şi au fiinţat acolo unde Bizanţul s-a întâlnit cu Europa. Românii, în marea lor majoritate creştini ortodocşi, şi-au format şi afirmat spiritualitatea într-un spaţiu în care se întâlnesc ortodoxismul şi catolicismul. România s-a aflat şi se află la limita dintre Est şi Vest, chiar dacă această sintagmă şi-a schimbat conţinutul şi sensurile. În atari condiţii, românii, cultura şi civilizaţia lor, originale în autenticitatea lor, poartă pecetea zonelor unde se întâlnesc seminţii, culturi, civilizaţii, într-un cuvânt: lumi diferite, unde popoarele învaţă, nu de puţine ori prin lecţii dureroase şi tragice, să convieţuiască, să se acomodeze şi să se tolereze reciproc, mai mult, să coopereze şi să împrumute unele de la altele ceea ce găsesc util. Consider că acest dat geo-istoric ar putea furniza elementul-cheie pentru brandul de ţară al României, într-o formulare care ar putea suna astfel: “România – pământ al confluienţelor dintre culturi şi civilizaţii” (Romania – land of confluiences among cultures and civilisations”).
În afara de rezonanţa istorică, o astfel de opţiune privind brandul de ţară ar exprima o vocaţie de viitor pentru România. Anume, în calitatea sa de ţară de graniţă spre Est a Uniunii Europene şi a NATO, ea este foarte bine situată spre a promova raporturi de înţelegere, de cooperare şi de bună vecinătate cu celelalte state din zonă. Asemenea potenţialităţi ale României se pot manifesta în deosebi în regiunea Mării Negre, în Caucazul de Nord, în Orientul Apropiat, în relaţiile cu Rusia, Ucraina, în Balcanii de Vest.
O astfel de concepţie despre brandul de ţară al României ar pune, totodată, în valoare, toate valenţele evidenţiate mai sus, în ceea ce priveşte zestrea istorică, de cultură şi civilizaţie proprie României, care, toate la un loc, dau profilul românilor ca popor.

Scris de Ambasador Prof. Univ.dr.Constantin Vlad
Martie, 2007