PUTEREA DIPLOMAŢIEI ŞI DIPLOMAŢIA PUTERII

De dragul colegilor ce mau insotit cu onoare peste timpuri si din partea carora am primit rugamintea sa-mi prezint dinnou teza doctorala intitulată PUTEREA DIPLOMAŢIEI ŞI DIPLOMAŢIA PUTERII.  Pentru unii dintre  cititori, poate fi un subiect de reflexie al contemporanului.

Debutul noului mileniu caracterizat prin dezvoltarea exponenţială a proceselor de integrare şi globalizare, trecerea de la o lume unipolară la una multipolară, noile provocări internaţionale precum terorismul şi crizele securităţii internaţionale a adus schimbări majore atât în domeniul vieţii politice şi economice dar şi în cadrul relaţiilor diplomatice şi consulare. Aceste schimbări majore ale relaţiilor diplomatice privesc atât obiectivele urmărite precum şi metodele pe care le aplică şi scara evenimentelor ce apelează la intervenţia ei.

Lucrarea intitulată Puterea diplomaţiei şi diplomaţia puterii, doreşte să evidenţieze importanţa reprezentării diplomatice în relaţiile cu alte state sau alte entităţi ale relaţiilor internaţionale, dar şi rolul din ce în ce mai pregnant al diplomaţiei în crearea şi dezvoltarea continuă a unui cadru de desfăşurare a relaţiilor internaţionale în conformitate cu valorile progresist-umaniste acceptate de majoritatea actorilor comunităţii internaţionale

Tot mai multe teorii concurează, mai ales după sfârşitul războiului rece, să demonstreze că rolul statului în relaţiile internaţionale, într-un sistem caracterizat de interdependente complexe, s-a încheiat şi că atribuţiile acestuia pot fi cu succes înlocuite de organizaţiile regionale. Pe de altă parte, unii teoreticieni cum este Andrew Moravcsik cred că organizaţiile interguvernamentale pot să maximizeze interesele statelor pe care le compun. Într-o lume globală lucrurile ar trebui să funcţioneze în acest sens iar diplomaţia este instrumentul necesar al realizării acestor obiective.

Teza examinează această problematică pe parcursul a cinci capitole din care ultimul este destinat concluziilor, propunerilor şi consideraţiilor personale.

 

Capitolul I este intitulat Diplomaţia – între teorie şi realităţile relaţiilor internaţionale, structurat la rândul său pe trei secţiuni.

O primă secţiune cuprinde repere şi coordonate ale evoluţiei diplomaţiei şi doreşte de asemenea să vină cu precizări privind delimitările conceptuale ale noţiunii de diplomaţie aşa cum a fost surprinsă aceasta în literatura de specialitate.

Complexitatea diplomaţiei a plasat acest concept la graniţa dintre ştiinţă şi artă, relevant pentru demersul nostru este şi faptul că, Nicolae Titulescu aprecia că “diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe”, pe care “arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi”.

La intrebarea în ce masură diplomaţia este mai apropiată de domeniul ştiinţelor sau artelor, s-au oferit raspunsuri variate. În multe din definiţiile diplomaţiei, referirea la artă are loc însă în accepţia de „capacitate, pricepere, ştiinţa de a purta negocieri” sau de a conduce “relaţiile internaţionale”.

Transformările politice, economice şi sociale din secolul XX se răsfrâng asupra desfăşurării relaţiilor internaţionale cu consecinţe directe asupra caracterului diplomaţiei, asupra conţinutului, metodelor şi formelor ei.

Cu precădere, în a doua parte a mileniului II, diplomaţia s-a afirmat ca o componentă necesară a structurii relaţiilor internaţionale, ca o activitate care se realizează prin folosirea unor mijloace specifice (reprezentanţe diplomatice permanente, tratative, bune oficii, convorbiri şi contacte diplomatice). Amplificarea fenomenului globalizării precum şi dezvoltarea proceselor de integrare economică şi politice regionale au dus la o dezvoltare fără precedent în istoria umanităţii a relaţiilor internaţionale şi pe cale de consecinţă la dezvoltarea diplomaţiei sub toate formele sale.

Nu în ultimul rând sunt abordate aspecte ce privesc diplomaţia ca o instituţie dinamică pentru promovarea obiectivelor naţionale şi internaţionale a naţiunilor precum şi una din exigenţele majore ale performanţei diplomatice şi anume educaţia pentru pace.

Consider că este absolut necesar prezentarea unor elemente ce fixează principalele repere ale raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern cu consecinţe asupra metodelor şi mijloacelor dipomatice moderne.

Secţiunea 2 Relaţiile internaţionale ale societăţilor şi promovarea intereselor în epoca globalizării este menită a face trecerea de la conceptele teoretice la realităţile societăţii internaţionale. Chiar dacă conceptul societăţii internaţionale este contestat ne raliem opiniilor care susţin conturarea acestei realităţi în cadrul relaţiilor internaţionale contemporane. Prin urmare, considerăm de mare relevanţă pentru subiectul cercetării noastre analizarea impactului cristalizării intereselor globale asupra ordinii publice internaţionale

Creionarea unor intereselor globale necesită lămurirea conlucrării dreptului internaţional şi a diplomaţiei în direcţia promovării acestora.

 

Capitolul II Diplomaţia şi sfidările lumii contemporane prezintă pe parcursul a trei secţiuni modul în care evoluţia şi dezvoltarea diplomaţiei a fost influenţată de marile sfidări la adresa lumii contemporane şi rolul acesteia în cadrul preocupărilor societăţii internaţionale de a depăşi aceste sfidări sau de a identifica posibile soluţii la problematica ridicată de acestea.

Previziunea asupra unei colaborări armonioase  între statele secolului XXI dar şi ale viitorului nu este posibilă fără cunoaşterea stadiului actual al mondializării statelor, al sfidărilor, eşecurilor, speranţelor şi oportunităţilor lor.

Am identificat trei dintre probleme cu cel mai mare impact asupra dezvoltării viitoare a societăţii internaţionale şi anume inegalitatea dezvoltării şi a resurselor aflate la dispoziţia statelor, problemele contemporane asupra securităţii mediului precum şi probleme actuale privind producţia şi comerţul cu armament ca fiind una din principalele cauze potenţiale a încurajării escaladării conflictelor armate. În cadrul acestui capitol am evidenţiat rolul diplomaţiei şi potenţialul său în direcţia eliminării disproporţiilor economice existente, a reducerii efectelor schimbărilor climatice precum şi în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor dezarmării.

 

Capitolul III Tentaţia hegemonică a statelor în cadrul relaţiilor internaţionale prezintă pe parcursul a două secţiuni principalele trăsături ale comunităţii internaţionale de la unilateralism la multilateralism şi impactul globalizării asupra diplomaţiei secolului XXI şi modul de adaptare la această evoluţie a relaţiilor internaţionale.

Am încercat să identific principalele coordonate ale sistemului internaţional unilateral post Război Rece, al cărui principal exponent este SUA precum şi mijloace folosite pentru promovarea intereselor sale geostrategice şi economice şi aici am analizat şi modul de impunere a sancţiunilor economice unilaterale ca mijloc de impunere a politicii externe a SUA în defavoarea posibilităţilor oferite de diplomaţia internaţională.

În timp ce politica regională a europenilor se îndreaptă spre o lume ordonată de legi, reglementări, negocieri şi cooperare internaţională, în care mecanismele clasice de putere cad pe un plan secundar, Statele Unite ale Americii continuă să-şi exercite puterea într-un sistem internaţional anarhic, în care regulile sunt neviabile şi în care securitatea şi ordinea liberală continuă să fie rezultatul posedării şi utilizării puterii militare. Din această cauză, Robert Kagan este sceptic şi apreciază că „viitorul pare a aparţine unei lumi cu tensiuni în creştere”.

Considerăm că un rol activ în soluţionarea a principalelor crize internaţionale (criza mondială a lumii post-petrol, criza mondială economică actuală etc) a secolului XXI, poate fi reprezentat de diplomaţia internaţională  prin dezvoltarea diplomaţiei multilaterale şi crearea cadrului necesar pentru desfăşurarea de conferinţe diplomatice internaţionale. Actuala criză financiară care a declanşat cea mai gravă criză economică de la marea recesiune din 1930 este pe cale să redefinească relaţiile economice internaţionale.

Aşa cum spunea Boutros Boutros-Ghali: “ Prin aceste Conferinţe, dezvoltarea şi cooperarea vor fi revitalizate şi reinventate. ONU, institutiile mondiale,  statele membre şi diplomatii acestora (…) delegaţii la aceste conferinţe decid asupra modelelor de cooperare pentru generaţiile viitoare.”

Într-o împrejurare similară[1], ambasadorul ONU Dumitru Mazilu constata meritul forurilor globale în a acţiona fără de odihna sau indiferenţa a ţărilor donatoare, a opiniei publice mondiale, precum şi statelor membre faţă de probleme care tind să rămână vitale, chiar şi atunci când scade atenţia politică de care se bucură.

Conferinţele globale internaţionale nu sunt locuri de luare a unor decizii obligatorii. Rolul definitoriu al acestor întruniri diplomatice este de a acţiona în numele comunităţii internaţionale, de a aduce în atenţie idei aflate în competiţie, politici sau acţiuni ale participanţilor la procesele politice internaţionale, dar şi ca o sursă de legitimare.

În aceste condiţii, o activitate diplomatică susţinută prin cooptarea tuturor statelor aflate în criză în cadrul unor forme de procese de integrare economică poate reprezenta o soluţie la această problemă, soluţie în acord cu normele şi principiile ONU.

Astfel, universală şi reprezentativă, diplomaţia în noul mileniu îşi menţine relevanţa prin afirmarea unei potenţiale construcţii a unei conştiinţe colective prin promovarea unor noi principii şi valori comune pentru reafirmarea multilateralismului în dimensiunea sa contemporană, în contextul globalizării.

 

Capitolul IV Rolul diplomaţilor si a instituţiilor internaţionale în dezvoltarea  conceptului de guvernare mondială

În acest capitol am dorit să prezint în cadrul a două secţiuni evoluţia Diplomaţiei în contextul redefinirii sistemului internaţional precum şi unul din obiectivele prioritare ale diplomaţiei secolului XXI şi anume promovarea democraţiei.

Privitor la prima secţiune am analizat sistemul internaţional care a cunoscut evoluţii şi a căpătat trăsături diferite de ceea ce cunoaştem din tiparele oferite de teoriile relaţiilor internaţionale. Criza internaţională cauzată de conflictul ruso-georgian din august 2008 a dus la transformarea sistemului internaţional care poate fi caracterizat drept un nonpolarism instabil, pentru că este nereglementat. Nu este vorba doar despre absenţa regulilor funcţionale codificate în dreptul internaţional, ci de acel ansamblu de mecanisme de operare în sistemul internaţional, determinate de realitatea dispersării şi codependenţei puterii.

La o primă vedere, lumea de astăzi pare să fie multipolară. Principalele puteri (China, Uniunea Europeană, India, Japonia, Rusia şi Statele Unite), combinate, reunesc cam jumătate din populaţia globului, 75% din PIB-ul global şi 80% din cheltuielile destinate apărării. Totuşi, aparenţele sunt înşelătoare. Lumea de astăzi diferă substanţial de ceea ce numim un sistem multipolar clasic, pentru că observam o dispersare fără precedent a puterii către numeroşi centri de putere, dintre care doar o mică parte sunt state.

Autoritatea şi puterea statelor este astăzi împărţită cu actorii principali ai globalizării: organizaţii globale şi regionale, ONG-uri, corporaţii internaţionale. Lumea nonpolară este şi o consecinţă a fenomenului de globalizare.

Raporturile dintre state vor fi, de aceea, din ce în ce mai selective şi mai conjuncturale. Va fi mai greu să operăm clasificări riguroase de tipul state adversare-state aliate; vom avea situaţii în care anumite state vor coopera dar şi momente în care se vor afla pe poziţii complet divergente. Creşte importanţa consultărilor, dar în primul rând a abilităţii de a construi coaliţii flexibile, coaliţii ale contextului.

Alianţele cu geometrie variabilă a acestor poli de putere relativ simetrici sau, în orice caz, cu capacitate competitivă globală, va crea mecanismul de contraponderi apt să garanteze echilibrul, securitatea şi stabilitatea universale.

Diplomaţia ne arată ca schimbările cu adevărat durabile se datorează adaptării organice şi inteligente, nu revoluţiilor bruşte şi intense.

Putem împărtăşi elementele de ameliorare a guvernării globale pe care le sugerează economistul diplomat Jean-François Rischard, respectiv recunoaşterea şi acceptarea legitimităţii guvernării în reţea, în care structurile ierarhice nu mai sunt absolute, teritorialitatea nu mai inhibă acţiunea comună, iar puterea publică,  lumea afacerilor şi societatea civilă nu mai sunt separate în mod artificial.

Analiza diplomaţiei privind promovarea bunei guvernări dintre state conduce în mod necesar  la interogaţii  asupra modalităţilor aplicate de guvernele statelor prin care se poate promova guvernarea democratică.

Chiar dacă nu se poate imagina o societate planetară care să funcţioneze prin instituţii democratice de tipul celor care funcţionează  în  ţările  civilizate, aspiraţia spre o astfel de instituţionalizare democratică trebuie să anime eforturile organizaţiei mondiale.

Intuind dificultăţile conceptuale şi implicit politice  ale diplomaţilor în tentativa sa de operare imparţială cu acest concept, profesorul  Caporaso observă  că democraţia nu este un concept care se înţelege de la sine şi că nu implică în mod necesar un set omogen  de indicatori  operaţionali.

Dezvoltarea conceptuală, în sensul redefinirii democraţiei în condiţiile proprii, specifice şi restrictive ale sistemului ONU, avea să fie facilitată de o iniţiativă românească. O apreciere clară a valorii conceptuale a rezoluţiei 2000/47, intitulată „Promovarea şi consolidarea democraţiei, iniţiată şi promovată de România în Comisia Drepturilor Omului, şi ulterior, în Adunarea Generală a ONU[2], este exprimată de Christian Tomuschat: „După ce Adunarea Generală  a  votat  rezoluţia 55/96, nu mai rămâne aproape  nimic de făcut pe planul principiilor”.

Natura democratică a multor ţări membre şi mai ales valorile comune ale umanităţii promovate de ONU, permit stabilirea unei conexiuni între popoare şi organizaţie.

Egalitatea de principiu a statelor nu înseamnă doar o democraţie a guvernelor între ele. Cu toate acestea, destinul ONU este să exprime, să apere şi să promoveze edificarea unei comunităţi la nivel global.

 

Capitolul V prezintă principalele Momente semnificative ale diplomaţiei româneşti a căror analiză a fost împărţită pe trei secţiuni şi anume diplomaţia unirii şi diplomaţia interbelică, o altă secţiune se referă la diplomaţia românească în perioada Războiului Rece şi ultima priveşte diplomaţia noastră după anul 1989 şi perspectivele sale de afirmare în spaţiul euro-atlantic.

Recunoaşterea oficială a Unirii din 1859 care a fost rezultatul unor eforturi diplomatice fără precedent pentru noi s-a făcut în cadrul Conferinţei de la Paris din aprilie 1859 când, în tandem, Austria şi Turcia nu recunoşteau actul săvârşit de români. În cea de-a treia şedinţă a Conferinţei, Unirea Principatelor primea recunoaşterea unanimă, la 11 mai 1859 Austria reluând relaţiile oficioase cu noul stat de la Dunăre.

După 1918, Nicolae Titulescu avea să fie între cei care se vor pune în întregime în slujba consolidării statului naţional roman. Va conduce politica externă românească cu răspunderea omului de stat, atent la evenimentele care semnalau creşterea pericolelor pentru ţara sa şi pentru celelalte state mici şi mijlocii, cu încredere nestrămutata în destinul României, bazat pe îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor sale internaţionale şi pe primatul legii în relaţiile dintre state.

Dimensiunea europeană a reprezentat un adevărat stindard al viziunilor şi comportamentului lui Nicolae Titulescu. Acesta a fost nu numai un mare român ci, totodată, şi un mare european.

Nicolae Titulescu, delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor, începând din 1924, Ministrul Afacerilor Externe (între 1927-1928 şi 1932-1936) şi preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor în 1930 şi în 1931, strălucit diplomat şi orator, a făcut să se audă vocea României în relaţiile internaţionale. Nicolae Titulescu, prin gândirea sa activă, prin capacitatea sa vizionară, reprezintă un premergător strălucit al valorilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Vespasian Pella - unul dintre iniţiatorii proiectului unei curţi penale internaţionale permanente - a fost un strălucit reprezentant al României la Liga Naţiunilor. „Astfel, a fost delegat al României la mai multe sesiuni ale acestei organizaţii internaţionale, la Conferinţa pentru dezarmare, a fost raportor al mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii Naţiunilor.

În perioada imediat următoare evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, diplomaţia românească a cunoscut importante schimbări, determinate de evoluţiile interne, pe de o parte, şi de noul context internaţional, pe de altă parte.

La Conferinţa internaţională de la Praga din aprilie 1991, diplomaţia română a propus înfiinţarea unei Uniuni a Europei Centrale şi de Est ca structură eficientă de asigurare a securităţii ţărilor din această zonă până la crearea unui sistem general-european de securitate.

Identificarea coordonatelor diplomaţiei româneşti postdecembriste pune în lumină voinţa politică de a dezvolta relaţiile politice cu statele Europei Occidentale şi cu NATO, integrarea euroatlantică fiind "obiectivul politic fundamental şi prioritar" asumat de toate guvernele care s-au succedat la conducerea ţării dupa 22 decembrie 1989.

În condiţiile schimbării strategiei marilor puteri occidentale, în special a SUA, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, România a început să ocupe un loc mai important în ecuaţiile politice ale marilor puteri.

La început de secol al XXI-lea, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, diplomaţia românească a ajuns într-un moment mai relaxat, în care succesul ei depinde nu atât de constrângerile externe, cât de înţelepciunea deciziilor luate la Bucureşti.

Acest surplus va creşte pe măsură ce capitolele de integrare în structurile politice şi de securitate euro-atlantice vor avansa. În pasul următor este posibilă o politică externă mai pragmatică spre Răsărit. După integrarea în NATO şi integrarea în UE, discursul public diplomatic românesc ar trebui îndreptat către dosare mai delicate puse în aşteptare pentru un timp precum situaţia din Republica Moldova (Transnistria) şi a etnicilor români din Ucraina.

Dacă racordarea României la oleoductul care va transporta petrolul din regiunea caspică spre Europa este, să spunem, un proiect constructiv, cu miză reală, Tezaurul de la Moscova, Canalul Bîstroe sau Transnistria sunt cazuri care implică o abordare mai inteligentă, negocieri îndelungate şi chiar fermitate şi consecvenţă.

Participarea diplomaţiei române la activitatea mecanismelor comunitare în materie ar putea prilejui o contribuţie la dezvoltarea de strategii, poziţii şi acţiuni comune, în vederea prevenirii diferendelor şi soluţionării crizelor din sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a valorificării unor instrumente precum European Initiative for Democratisation and Human Rights.

În zona Mării Negre, România şi-a propus susţinerea constituirii unui spaţiu de stabilitate, securitate, prosperitate şi democraţie, conectat în mod funcţional şi benefic la procesele europene şi globale.

De ce Marea Neagră este o miză a diplomaţiei româneşti ?

Pentru simplul fapt că Marea Neagră reprezintă în momentul acesta cea mai importantă provocare aflată la graniţa noastră de securitate cu estul. Suntem graniţa Uniunii Europene şi a NATO. Este un spaţiu cu probleme serioase de securitate, care nu are nici pe departe destinul Mediteranei, nu este o mare internaţională, liberă şi are nevoie de un surplus de prezenţă strategică.

Dosarul canalului Bâstroe este şi a devenit o problemă europeană şi nu doar a raporturilor bilaterale dintre Bucureşti şi Kiev, drept pentru care cerem soluţii europene.

Insula Şerpilor – este, după spusele unora, petrolul din zonă.  România a câştigat, la Curtea Internaţională de Justiţie, în procesul de delimitare a spaţiilor maritime şi a zonelor economice exclusive între cele două ţări. Decizia a fost luată la Haga în 2009 după ce, timp de peste şase ani, cele 34 de runde de negocieri purtate între cele două state au rămas fără rezultat.

Dimensiunea economică a politicii externe a României trebuie consolidată şi nuanţată într-un ritm accelerat. Acest obiectiv general incumbă două dimensiuni principale: integrarea informaţiilor şi analizei economice în adoptarea deciziilor politice, într-un circuit continuu între nivelul de lucru (în Centrală şi la misiuni) şi nivelul decizional specific fiecărui dosar; dezvoltarea activităţilor diplomatice relevante pentru promovarea intereselor economice ale României în sensul atragerii de investiţii străine şi al promovării investiţiilor româneşti.

În spaţiul european, diplomaţia românească dezvolta relaţii de parteneriat strategic cu Marea Britanie,  Italia, Spania şi Ungaria, un parteneriat strategic în domeniul economic cu Germania şi un parteneriat pentru Europa, în relaţia cu Franţa. De asemenea, funcţionează mecanisme de cooperare, axate pe problematica afacerilor europene, cu Irlanda, Spania, Portugalia, Finlanda, Grecia, Italia, Suedia şi Austria.

În relaţiile cu SUA, acţiunile diplomaţiei româneşti vizează în mod prioritar realizarea unui dialog politic amplu şi cuprinzător şi abordarea în dialogul politic a temelor principale ale agendei internaţionale şi diversificarea formelor de consultare bilaterală.

Totodată, diplomaţia românească urmăreste dinamizarea, extinderea şi diversificarea relaţiilor cu statele din regiunea Asia-Pacific şi cu principalele organizaţii regionale, în plan politic, economic şi al securităţii, printr-o consolidare şi promovare a poziţiei de contributor la politica UE faţă de această regiune.

Raporturile României cu statele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt accelerate şi diversificate, pe baze pragmatice, cu scopul asigurării unor surse de aprovizionare alternativă cu petrol şi gaze naturale.

Pentru reînscrierea relaţiilor României cu America Latină pe o traiectorie ascendentă, vor fi urmărite transmiterea unui mesaj politic ferm privind interesul României de a revitaliza relaţiile bilaterale cu ţările din America Latină şi asumarea de către România a mecanismelor de concertare politică şi cooperare economică existente între UE şi ţările din America Latină.

Având în vedere creşterea şi consolidarea comunităţilor româneşti din străinătate, ca urmare a emigraţiei în ţările occidentale, precum şi cerinţele şi aşteptările la adresa diplomaţiei României, politica faţă de cetăţenii români aflaţi în afara ţării şi etnicii români cetăţeni ai altor state va deveni tot mai importantă şi vizibilă.

Într-o lume în care globalizarea are un impact decisiv asupra vieţii colectivităţilor şi indivizilor, diplomaţia publică devine un element tot mai important de sprijinire a realizării obiectivelor de politică externă.

 

Concluzii si propuneri de lege ferenda

Dezvoltarea proceselor de integrare şi globalizare aduc schimbări majore nu doar în planul vieţii economice şi politice internaţionale ci şi asupra relaţiilor diplomatice desfăşurate de toţi actorii comunităţii internaţionale.

Înţelegând faptul că harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat şi se vor produce schimbări în multe privinţe prin încheierea şi desfacerea alianţelor, prin întocmirea şi semnarea de noi acorduri şi tratate, prin noi înţelegeri şi noi forme de cooperare instituite, care nu de puţine ori au fost încălcate sau modificate necesitatea implicării diplomaţiei va continua să fie intr-o continuă creştere .

Diplomaţia ajuta la dezvoltarea şi promovarea intereselor economice

Instituţiile diplomaţiei universale şi statele sale membre furnizează actual mai mult de 56% din totalitatea asistenţei oficiale pentru dezvoltare livrată de ţările industrializate importante.

Perspectiva asigurării îmbunătăţirii nivelului de trai a ţărilor sărace

Obiectivul primordial al cooperării pentru dezvoltare al comunităţii internaţionale este eradicarea sărăciei în contextul dezvoltării durabile, inclusiv continuarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (OMD).

Diplomaţia poate asigura echilibrul avantajelor

Diplomaţia şi diplomaţii au făcut dovada că sunt interesaţi în mod special de protejarea intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a recunoscut de mult timp că schimburile comerciale pot promova creşterea economică şi capacitatea de producţie a acestora.

Diplomaţia unei politici externe şi de securitate proactivă

Considerăm că, în perioada necesară soluţionării tuturor problemelor (de la cele juridice la cele politice) care împiedică afirmarea UE ca un veritabil actor global din toate punctele de vedere, diplomaţia românească ar trebui să acţioneze pentru asigurarea securităţii României în cadrul mai larg al securităţii UE care la rândul ar trebui construită împreună cu ONU, NATO şi OSCE şi mai puţin în cadrul altor proiecte mai mult sau mai puţin oneste. În acest sens, preşedintele Medvedev a lansat la 5 iunie 2008 la Berlin, ideea unui nou tratat de securitate în Europa, care să înlocuiască Actul final de la Helsinki argumentând că actuala arhitectură de securitate a Europei nu a trecut testele de soliditate în timpul recentelor evenimente şi că trebuie să corespundă unui sistem multipolar al relaţiilor internaţionale.

Prin urmare, considerăm necesar ca UE să participe la consolidarea şi dezvoltarea sistemului de securitate supraetajat bazat pe colaborarea strânsă între ONU, NATO, UE şi OSCE bazat pe respectarea Cartei ONU. În vederea folosirii întregului potenţial de care dispune UE în vederea consolidării acestui sistem de securitate în Europa precum şi în vecinătatea acesteia, considerăm necesar ca UE să ocupe un loc în cadrul Consiliului de Securitate al ONU în vederea facilitării luării deciziilor atât de necesare pentru pacea internaţională.

Rolul diplomaţilor în acest sens se întrevede ca fiind în promovarea normelor dreptului internaţional – de reglementare a relaţiilor internaţionale, impunându-le guvernanţilor statelor să adopte o anumită conduită strâns legată de conceptul de securitate şi stabilitate a societăţii internaţionale, într-un sens larg. Respectarea Dreptului internaţional este „garantul” ordinii publice internaţionale, evitând astfel injusteţea în relaţiile internaţionale.

Credem în necesitatea existenţei diplomaţiei şi în capacitatea sa instrumentală de a sprijini şi promova interesele şi drepturile statelor. Poate ar fi de dorit ca diplomaţia română să fie mai activă pe plan internaţional şi să militeze pentru un Cod internaţional de conduită a statelor.

Statutul corpului diplomatic şi consular. Propuneri de lege ferenda

Pentru atingerea obiectivelor propuse de diplomaţia românească este necesar acordarea întregii atenţii recrutării, formării şi creării şi consolidării unui corp diplomatic de cel mai înalt nivel.

Considerăm necesar consolidarea Statutului Corpului diplomatic şi consular care în prezent ridică aspecte juridice controversate ce necesită noi şi solide soluţii juridice.

Reglementarea juridică actuală a Statutului Corpului diplomatic şi consular încadrează personalul ce îşi desfăşoară activitatea în serviciile diplomatice şi consulare în categoria funcţionarilor publici cu statut special. În literatura de specialitate s-au constatat confuzii şi interpretări contradictorii privind membrii corpului diplomatic şi consular care au fost prezentaţi fie ca personal contractual şi în acelaşi timp şi ca funcţionari publici.

Considerăm că o soluţie mai potrivită şi cu mai multă acurateţe pentru rezolvarea acestor aspecte juridice controversate ar fi stipularea în mod expres, în cadrul Statutului corpului diplomatic şi consular, a calităţii de funcţionar public cu statut special. Includerea membrilor corpului diplomatic şi consular în categoria funcţionarilor public cu statut special se poate face în rândul acestora chiar într-o categorie aparte care să corespundă tuturor cerinţelor acestei nobile profesiuni de diplomat.

---

[1] Dumitru MAZILU la simpozionul cu tema "Reforma O.N.U. şi provocarile lumii contemporane" desfăşurat la Bucuresti, în organizarea Uniunii Juristilor din România la data de 2 iunie 2005 - în contextul argumentarii unei restructurari a Consiliului de Securitate.

[2] Un text similar a fost adoptat de Adunarea Generală ca rezoluţia 55/96.