Culpabilitatea oamenilor si adevarul despre obsesia unora

Eu am crezut si voi crede neincetat in dorinta societatii mondiale decat in alegerea norodului. Asa cred unii ca lucrurile mari sunt facute de oamenii ce au competente marii, iar cei mici vor alege ce vor cei mari.
La sumitul G20 de la Londra din 2009 toate marile puteri au inteles ca ar fi timpul ca efectele elegantei si tolerantei din trecut sa fie lasate la "garderoba" diplomatiei, si sa atace frontal pentru cucerirea unor noi piete de desfacere. Lumea de astazi are nevoie de banii, locuri de munca, zone libere de baremurile riguroase ale unei economii controlate. Piete noi, unde investitorii sa se poata cupla imediat la necesitatile si informatiile venite si sa sporeasca influenta in zona asigurand un teritoriu de absorbtie pentru a depasi problemele financiare din statul de origine. Daca economiile locale au fost lovite din plin de confruntarile din ultima perioada, pietele internationale au reactionat indirect, dar la fel de prompt fata de ultimele evenimenteo masiva reactie de respingere a oricarei forme de schimbare.
Cei ce nu se vor supune acestor reguli vor avea de suferit.
Asa si in cazul Albaniei anilor 80 sub conducerea dictatoriala comunista, cand ajunsesera bieti oameni sa fie fericiti ca pot face ciorba din frunze de dud si primeau bonuri pentru tuns sau sa poata plati cu bonuri igena personala in baile publice.
Mai josnic de atat oare mai poate fi ceva ?
Si deci inca o data nu oameni aveau sa fie vinovati pentru josnicia in care se ajunsese si doar un om cu mintea de otel ce nu reusea sa perceapa de unde bate vantul.
Mai relevant poate fii cazul lui Idi Amin Dada ce a fost dictatorul militar si presedinte in Uganda 1971 - 1979. Amin aderase la regimentul britanic coloniale, Pusti King's din Africa, in 1946, si în cele din urma a avut loc la gradul de general-maior si comandant al Armatei din Uganda. El a preluat puterea printr-o lovitura de stat militara din ianuarie 1971, inlaturand regimul Milton Obote.
Amin a fost caracterizat prin omul abuzurilor a drepturilor nelimitate, un om al represiunii politice, fiind definit de persecutia etnica, executiile extrajudiciare, nepotismul, coruptia si proasta gestionare economica. Numarul de persoane ucise, ca urmare a regimului sau este estimata (de catre observatorii internationali si de grupurile pentru drepturile omului) la 100.000 la 500.000.

Lumea de astazi este mai mult decat cinica, dar pentru a indulcii oarecum aceasta realitate, oamenii au inventat si cuvinte frumoase.
"Am ales" , "alegere optima", "vom trai in bunastare.". ... etc.
Harta adevarului cu privire la cativa indicatori economici ce definesc un contur al statului regasit in actualitatea alegerilor :
Instabilitate politica = 30
Credibilitate externa = 0
Diplomatic= 1,62
Dobanda de referinta =19, 6
Impozit din productie = 12,7
Impozit din salarii = 14,92
Cos produs = -45%
Ma opresc aici cu indicatori de referinta si vom avea sa intrebam -daca romanii au ales sa moara in chinurile proprii existente sau isi doresc sa lupte pentru existenta in curentii mondialitati.

Dar sa revenim la semnificatia biruintei lui Traian Basescu. E oare doar victoria lui? Si care vor fi probabilele ei consecinte?
Intrucat n-a invins in cursa pentru presedintie decat cu ajutorul unui numar totusi infim, de zeci de mii de voturi, si chiar si acelea contestate, intr-un tarziu, de catre un PSD debusolat, ar putea parea ca Traian Basescu ar fi obtinut, in cazul cel mai bun, un succes de tot precar. Realitatea este alta. Fiindca actualul sef al statului s-a vazut pus în fata unei formidabile masinarii electorale, avand in centrul ei o ampla coalitie politica, economica si mediatica.
„Autoizolat politic”, cum l-a declarat Ion Iliescu, unul din principalii sai adversari în acest scrutin, in prematura euforie a unei iluzorii izbanzi PSD-iste, Basescu s-a vazut nevoit sa lupte simultan pe 8 fronturi politice diferite. L-au atacat deopotriva si la fel de agresiv partide de stanga, de dreapta, etnice si extremiste.
In plus, a avut de tinut piept si celor 3 mari televiziuni. Care, prin demonizarea lui sistematica, intemeiata pe zvonuri si probe imaginare, au încercat un experiment psiho-social fara precedent, dupa 1989, în estul si centrul postcomunist al Europei: anihilarea „în masa”, prin puterea imaginii televizate, a unei politici a reformei radicale, morale si politice, prin demolarea irevocabila a personalitatii care a initiat-o.
Pe acest fundal, biruinta lui, care nu e doar a lui, ci, înainte de orice, a majoritatii alegatorilor romani, începe sa apara cum este de fapt: ca fiind de proportii istorice. Din acest unghi, victoria pe care a repurtat-o, fie si la mustata, presedintele, e una apta sa valideze proorocirea lui Brucan.
Cu toate acestea, Traian Basescu n-are motive sa exulte. În fond, nu l-a învins la urne decat pe un adversar prea mic pentru o lupta asa de mare. Corect descris de pe pozitii fie si diametral opuse, de presedintii cei mai longevivi ai Romaniei postceausiste, Mircea Geoana nu s-a dovedit pana la urma, ca s-o spunem delicat, nici prea istet, nici tocmai tare.
În cauza nu este aici, fireste, clamarea precipitata si jenanta, prin exces de entuziasm, a unei victorii electorale ireale. Si nu e vorba nici de interminabila lui serie de gafe si greseli. Prea putin important e, de asemenea, care din ele au costat mai mult în termeni de sufragii: vizitele tainice la Moscova? Deplasarile nocturne într-o casa de mogul? Nestiinta, ca presedinte al Senatului, a legislatiei si economiei romanesti? Ori tentativa lui stangace, jalnic esuata, de a castiga teren în dreapta spectrului politic prin anexarea Timisoarei si a Seniorului defunct al PNT. Daca aspirantii la un mandat prezidential s-ar fi confruntat cu arme egale, precum în singurul duel televizat, direct si nemanipulat, oricare din aceste erori monumentale ar fi putut fi decisiva.
Întrucat însa Basescu nu s-a luptat cu acest personaj prea lesne manevrabil, prea putin credibil, ci cu structurile dindaratul liderului PSD-ist, rezulta ca aceste forte, coagulate în jurul lui Iliescu, Voiculescu si Patriciu s-au înselat amarnic. Nu doar pentru ca nu i-au escamotat mai bine, îndaratul unui Klaus Johannis, pe implacabilii vrajmasi ai „marinarului”. Ci pentru ca si-au calculat strategia si mitologia (inclusiv cea noua, care-l transforma pe SOV din aliatul PSD în jucator la doua capete si acrediteaza ideea „ca ei au reusit sa fure mai mult decat noi”) fara a tine seama de evolutia politica si morala din ultimii 20 de ani a electoratului roman. Un electorat în buna masura tanar, care, gratie internetului, dispune de mijloace de informare situate la adapost de manipularea televizata.
Desi 20 la suta din voturile lui Basescu au reprezentat optiuni negative, de blocare a accesului la Cotroceni al unui politician considerat a fi „o jucarie” sau „de buzunar”, e limpede dupa scrutinul de la 6 decembrie, ca si Basescu si adversarii sai vor trebuie sa învete mult. Primul va fi de-acum încolo obligat sa coopereze net mai eficient. Iar cei din urma, sa abandoneze drumul razboiului total, ale carui arme grele s-au dovedit bumeranguri si ale carui victime dintai s-au trezit a fi chiar ei.
Spus pe sleau: atat contestarea scrutinului prezidential cat si eventualitatea improbabila a prelungirii crizei pana la anticipate sunt sabii cu doua taisuri: speranta ca ele sa amplifice o virtuala discreditare a lui Basescu se va dovedi probabil la fel de-amagitoare ca si nadejdea într-o viitoare "victorie", la masa verde, a lui Geoana.
În schimb, ambele manevre ar putea costa coalitia antibasesciana mai scump chiar decat eroarea de a nu-l fi lasat pe Antonescu în primul tur sa castige în fata liderului PSD. Dintr-un electorat care si-a demonstrat clar si fara echivoc apetitul pentru reluarea, prin mijloace de catifea, a revolutiei confiscate n-ar fi exclus sa rasara la eventuale anticipate un PDL mai tare decat Popeye.


Autor: Darius Stan